Amintirile unui nou-născut de 15 ani

Cuvănt înaintea unei mărturisiri

(un fel de pagini de jurnal)

Motto:                        « Orice zbor e-o fugă,
                                    Orice fugă, o înfrîngere,
                                    Si totusi, si totusi
                                    Salvează-te, îngere! »
                                                                    Ana Blandiana

            Am început să scriu aceaste rânduri din nevoia de a afla cine sunt. Dar a afla cine esti implică o sinceritate totală fată de tine si fată de ceilalti. Asa am ajuns la concluzia necesitătii unei mărturisiri. Mai întăi mi-am descărcat sufletul într-un cântec:

                                                           Lonely

                                               Who am I?
                                                I want to talk...
                                                I want to talk to somebody...
                                                Who can help me,
                                                Who can understand me...
                                                I'm a stranger in my house
                                                I am a stranger in myself
                                                I am a stranger everywhere I go
                                                I'm but a stranger, nothing else...
                                                I know my name,
                                                I see my face...
                                                But who am I? Why do you refuse to tell me?
                                                Please, tell me!
                                                I know... I learnt a lot of things,
                                                About everything, 
                                                But tell me, who am I?
                                                When I was born? Why I was born? Who am I?
                                                I can't leave this world without knowing who I am  .
                                                I'm a stranger on earth
                                                I'll be a stranger in the sky
                                                I was a stranger in all my life
                                                I'll be  a stranger when I'll die...
                                                Lonely ... Why?

            "Who am I?" - mă întrebam atunci si neaflănd singură răspunsul, am căutat mai profund, printre oameni, acest ajutor de a mă descoperi.
            Te poti spovedi unui prieten, unui preot, sau unui medic sau psiholog. Ori eu nu mă puteam spovedi decăt înaintea unei imimi calde, care să tresară la anumite mărturisiri ale mele... Prin acestea urmăream de fapt un dublu scop: să mă vindec de singuratate si să vindec totodată si pe altii care, ascultăndu-mă si întelegăndu-mă, si-ar fi dat seama că ei însisi au nevoie de ajutor... Că în fond, toti cei care nu ne jenăm să recunoastem că purtăm cu noi (uneori păna la sfărsitul vietii) o multime de întrebări fără răspuns, avem această nevoie... Doar că unii nu au curajul să si-o marturiseasca nici macar lor... Atunci se înstrainează chiar si de propria lor fiintă, cautănd diverse refugii iluzorii, alcoolul sau drogul, sau cinismul sau bravada ...
            Simteam nevoia să-mi scot nelinistile din suflet, să le asez  în palmă si să le examinez. Desigur, as fi putut să le îngrop si mai adănc în suflet, asa cum fac cei ce recurg la acele refugii iluzorii. Dar ele s-ar fi înfipt si mai adănc în fiinta mea, chinuindu-mă la infinit.
            Aveam  nevoie si de o lupă pentru această operatie delicată - ochiul unei persoane neutre - care să mă ajute să văd mai clar în mine însămi. Dar tocmai faptul că nu puteam împrumuta orice lupă îmi îngreuna si mai tare misiunea.
            Stiu că ceream mult. Poate tocmai de aceea am ezitat atăta si am pierdut atătia ani...
                                                                                                                                              

Omul zero

            De multă vreme simteam cum cineva străin de mine mă observa din interior. Mai tîrziu mi s-a prezentat. Era un duh pribeag, care iubea viata si oamenii. Mi-a spus că se cheamă Animus (ca un fel de om întors cu fata spre alte lumi). Mi-a spus de asemenea că vroia să mă învete să privesc  lumea cu ochii cuiva care o cunoaste.
            - Nu! Asta nu! Nu poti să mă obligi să-mi despoi sufletul în fata oamenilor! - îi replicam adeseori lui Animus cînd el insista să-mi astern sufletul pe hîrtie.
            - Dar nu vei face acelasi lucru si-n fata lui Dumnezeu? Oamenii nu sînt si ei părticele ale Lui?
            - Da, dar ei nu sînt uniti, si nu mă judecă toti cu partea lor cea mai bună. De-asta mă tem...
            - Dar tu? Tu cum te judeci?
            Da... Eu cum mă judec?  Ca să te poti judeca singur si ca să poti fi judecat trebuie mai întîi să te mărturisesti.
            Animus îmi punea deseori întrebări. Intrebări care mie mi se păreau firesti. De pildă: „Ce părere ai despre viata ta, ai trăit-o cum se cuvine? A fost ea reusită? Esti multumită de felul cum ai evoluat?” Ii răspundeam întotdeauna în gînd. Ii spuneam lucruri pe care altcuiva n-as fi îndrăznit să le spun.
            - Am irosit o multime de daruri, mi-am risipit energia pe căi care nu mi se potriveau, mi-am înselat sufletul în iubire, fără a însela totusi pe nimeni, rămînînd cinstită fată de mine si fată de ceilalti. Am rătăcit pe poteci lugi si întortocheate, în căutarea drumului meu; dar de îndată ce ajungeam la capăt, potecile se închideau ca printr-un blestem. Ce stii tu, Animus de soarta noastră, a muritorilor?
            Si tot el mă întreba altă dată: „Ti-ar place să mai revii în viata aceasta? Ti-ar place să mai fii odată om?” Ce întrebare ciudată... Niciodată nu mă gîndisem la asta, pînă în acel moment... Dacă mi-ar place să mai fiu încă odată om... Dar oare voi eu, aceeasi, într-o altă fiintă? Voi mai încerca oare vreodată această sublimă senzatie de egoism legitim, simtind că trăiesc? Nu. Niciodată nu-mi trecuse prin cap o astfel de întrebare. Si poate tocmai de aceea  i-am răspuns atunci fără ezitare, aproape strigând si făcînd să răsune gangul întunecat pe care tocmai îl traversam:
            -Dacă mi-ar fi dat să fiu un om mai bun, da.
            Dar pînă unde poti spune: am fost un om bun sau am fost un om rău? Cine ne garantează obiectivitatea în astfel de sentinte? Frînele pe care le-am pus în calea unor asa-zise păcate, n-au fost oare acele păcate autentice de a ne fi sustras din fata vietii? N-ar fi trebuit să consumăm pînă la ultimul firicel de cenusă tot binele si răul care ne-a iesit în cale?

Nasterea

            Lagărul de la Wolsort, unul dintre leagărele pentru emigrantii veniti  în Belgia, este situat pe malul Meuse-ei, aproape de Dinant. Prin fata hotelului unde eram cazati, apa curgea linistită, ducînd cu ea, pe o lungime de zeci si zeci de kilometri, gîndurile si sperantele noastre, ale celor care ne-am  încredintat destinele acestor meleaguri. Meusa, care duce pe spatele ei slepurile cu marfă, păsările sălbatice si vapoarele cu turisti, această apă, care este martorul tăcut al atîtor întîmplări, fosnea lin la picioarele noastre.
            Intrasem deja în cea de-a două lună a noii noastre vieti, sub un alt cer, speram noi, mai senin. Iesisem să ne facem siesta după masă si răsfoiam ziarul cu anunturi pentru slujbe. Soarele îsi făcuse, în sfîrsit putin loc printre nori si schimbase, în numai cîteva secunde, aspectul văii. Culorile se scuturaseră parcă de praf, iar apa se scuturase de lene. Curgea mai repede si mai vioi, lovindu-se de maluri, ca un copil prea zburdalnic care-si pierde din cînd în cînd echilibrul. Stăteam pe marginea apei si, în timp ce răsfoiam jurnalul, îmi aminteam... In loc să fabric proiecte de viitor, eu îmi aminteam... Căci rădăcinile noastre pe această lume sînt amintirile... Si cîteva morminte, eternizînd pe bunicii si străbunicii nostri. Dar mormintele rămîn acolo, legate de pămînt. Tot ce putem duce cu noi, singurele rădăcini nemuritoare sînt amintirile.
            Decum ajungi pe pămînt străin si vrei să continui să trăiesti, îti dai seama că ceva imaterial, un fel de dor, te tine în loc, împiedicîndu-te să te adaptezi la noua ta viată.
            ... Acele mici crîmpeie de imagini crezute moarte, care îti brăzdează constiinta si care îti zguduie sufletul. De pildă: împărtăsania de Paste, într-o zi cu soare, felia de cozonac proaspăt,  pe care mama o învelea cu grijă într-un servet, ca s-o mîncăm,  imediat după împărtăsanie, mirosul bradului de Crăciun si vechile cosulete cu bomboane de ani si ani de zile, pe care nu ne înduram să le mîncăm, de teamă că anul viitor mama nu va mai avea bani ca să cumpere altele...Toate aceste imagini frînte sînt de fapt rădăcinile noastre pe pămînt, sînt legătura noastră cu lumea. Zeci de gînduri îmi parcurgeau creierul în timp ce întorceam, fără convingere, paginile ziarului cu anunturi.
            La numai cîteva sute de metri de hotelul unde eram cazati era un cămin pentru bătrîni. Bani nu aveam decît foarte putini, asa că nu ne înduram să cumpărăm ziare. Pentru a putea fi totusi informati, am făcut un tîrg cu directoarea căminului. I-am spus că mă ofer să le cînt bătrînilor, o dată pe săptămînă, în schimbul ziarelor strînse de-a lungul săptămînii. Ziarele sînt un lucru extrem de pretios cînd nu cunosti pe nimeni într-o tară străină, despre care nu stii nimic si unde trebuie să îti găsesti de lucru, pentru a vietui. 

            ...Erau deja două luni decînd eram în Belgia. Ne-am smuls cu destul de mare greutate de viata noastră trecută, dar revolta si nevoia de a trăi, de a trăi onest, ne-au făcut să trecem peste orice obstacol. Si dacă rădăcinile noastre, amintirile, ne îngreunează întrucîtva adaptarea la noua lume, copiii nostri devin în aceste clipe grele, motivatia întregului efort de a ne scimba destinul. Căci copiii sînt  rădăcinile noastre aruncate spre viitor. Sînt încercarea noastră instinctivă de a ameliora lumea...
            - Uite ceva bun pentru un început! - îmi spuse Dan, în timp ce-mi arăta anuntul pentru o slujbă (...) ..............................................................................................................................................................................................................................

 

 

Ce scurtă e strada copilăriei

Traduire en français

            Câte nu face omul în 15 ani de viată ! Dar când ai luat-o de la capăt, într-o altă parte a lumii, fără ajutorul « matern » al unei tări în ruină – tara ta cea de toate zilele, care ti-a fost dată la nastere în loc de tarc – când iei totul de la zero, mizând pe propriile tale forte si pe o sansă-loterie, cei 15 ani sunt cât o viată de om.
            Iată-ne plecând în lume, goniti de niste creaturi ciudate care agită încă bâtele terorizând orasul, terifiati de cei care i-au chemat în ajutor si i-au folosit ca arme vii împotriva celor ce "gândesc".  
             Abia ridicată de pe perna umplută cu cuie, cu o valiză într-o mână si copilul în cealaltă, cu imaginea tatălui care fuge după masină, sperând că ne mai poate îmbrătisa încă odată, mai arunc o ultimă privire străzii si casei  în care m-am născut. Acum o las în urmă pentru prima oară si pentru totdeauna. Odată ce-am dat coltul străzii, - o, Doamne, cât de scurtă e strada mea ! - iată-mă cu obrajii plini de lacrimi si cu inima zbătându-se sub bluza albă de pânză, cu nodul din gât care îmi interzice să rostesc vreo vorbă în acest ceas unic al despărtirii definitive de tară, de casă, de ai mei, de mine si de o parte din destin, care tocmai s-a încheiat. Pe unde ne-or fi purtând pasii sortii ? Vom ajunge oare cu bine la vreo destinatie?
            Noi cei înspăimântati, cei dezgustati, cei neoportunisti, cei mintiti, cei fără de sperantă, cărămizile vii ale unei revolutii ucise, porniserăm în acea dimineată să construim catedrale pe alte meleaguri.
            O voce lăuntrică îmi tine constiinta trează : esti gata să dai vrăbiuta sperită de pe tarc, pe vulturul din zbor care te invită să-l urmezi? Da, sunt gata.

            Am ajuns la Bruxelles pe 21 iulie a anilor '90. Era ora trei si jumătate. Era într-o după amiază plină de soare, când ne-am trezit într-o piată imensă, înconjurată de clădiri majestuoase si tăcute. Căutam un politist, care să ne îndrume primii pasi către un adăpost pentru noapte. Totul era pustiu, nici un om pe străzi, nici o masină. Ce s-o fi întâmplat? Unde sunt oamenii?  Intr-un târziu, două doamne în vârstă, cochet îmbrăcate, apar de după un colt de stradă. Inaintăm în directia lor si le întrebăm ce se întâmplă în această zi de sâmbătă, de ce e asa de pustiu pe străzi. 
            - Comment, ne le savez-vous pas?! C'est le 21 juillet, le jour anniversaire de la Belgique!
             Asa deci, destinul a ales o zi măreată pentru intrarea nostră în noua viată: o zi de sărbătoare si în plus, o zi cu soare, lucru rar în Belgia.
            - Mais les gendarmes, oů sont les gendarmes? - insistăm noi.
            - Ah, c'est ça... Eh bien, voyez-vous le café du coin? Vous trouverez certainement au moins un policier.
            Au avut dreptate, am găsit doi politisti care aveau ca tot omul câte o bere dinainte. Ii întrebăm unde am putea dormi peste noapte. 
            - Allez! Venez boire un verre et casser la croűte avec nous! C'est l'anniversaire de la Belgique! - zice unul din ei.
            La atâta amabilitate chiar că nu ne asteptam. După ce le multumim călduros, le explicăm că suntem cu masina si că ne grăbim. Oamenii au înteles si n-au insistat. Au iesit în stradă ca să ne explice pe unde trebuia să o luăm ca să ajungem la centrul de serviciu care se ocupa de emigranti. 
         Suntem luati în primire de doi politisti de la jandarmeria de serviciu. Ni se pun întrebări, cum era firesc, si noi răspundem la fel. Increderea circulă între noi ca un miros apetisant de sarmale. Ni se dau toate lămurile necesare despre primul adăpost pentru noapte. E deja ora opt seara. Sorbim ultimele resturi de cola din pahare, unde gheata se topise demult. Am fost tratati omeneste, nici urmă de prejudecăti. Oamenii erau binevoitori si nu ni se căuta vreun nod în papură.         
            Cei doi politisti de serviciu ne conduc spre iesire. Se uită - aproape cu milă - la scoda noastră obosită si prăfuită (abia se mai ghicea că era verde), care făcuse însă adevărate acte de eroism rezistănd timp de 5 zile pe drumuri lungi, care însumau o cifră impresionabilă de kilometri. 
            Era încă o căldură toridă, desi sorele apusese demult. Ne urcăm în masină; cu capul pe fereastră, le mai multumim încă odată primelor noastre gazde ramase anonime.
            Dar soarta a vrut să ne arate mai mult în acea zi de miracol. La numai câtiva metri de jandarmerie, masina îsi dă duhul. Politistii, care ne urmăriseră din usă plecarea, văzuseră deja că aveam o pană de cauciuc. Coborâm din masină si înaintăm spre cei doi oameni care alergau în directia nostră. 
            - Vous avez une pane de toute beauté! On va résoudre ça. Avez-vous une roue de réserve, je suppose.- ne spune unul din cei doi.
            Roata de rezervă o folosiserăm deja, asa că nu mai aveam nimic. Celălalt politist alergă spre un hangar de unde a scos o servietă cu unelte ca să reparăm roata. Si-au suflecat mânecile si au lucrat cot la cot cu noi. Intr-o oră treaba era gata si de data asta am pornit la drum pour de bon. 
            Cât as fi vrut să le multumesc apoi, după ce febra nasterii pe pământ străin trecuse! Dar în marea zăpăceală am uitat să le cer numele sau un număr de telefon. Am neglijat acest aspect omenesc, mai important decât pare el la prima vedere. Si astăzi ne simtim încă datori anumitor oameni care ne-au iesit în cale asa, din întâmplare, dar fără de care pasul următor ar fi fost imposibil. Mă refer la Joseph, cel care ne-a adunat din drum când am mai făcut încă o pană - de motor, de data asta. Stăteam neputinciosi pe sosea, obositi să tot facem semn cu mâna. O masină a oprit într-un târziu. Era Joseph. Ne-a condus la el - era garajist - si a reparat masina, în timp ce sotia lui ne omenea cu un prânz divin. La plecare ne-a mai dat si un set de bujii de schimb. Apoi Didier si Irčne care ne-au oferit spaghete calde, la masa lor. Copiii lor trebuie că ajuns mari acum, iar cel care astepta să se nască are deja15 ani. Poate că l-am si întâlnit pe vreo cale, cine stie? Bonjour petit-homme devenu grand! Tu as des parents magnifiques! Dar este o listă lungă, din care nu trebuie să lipsească Liliane, Berthe si ceilalti coristi, Jean-Marie, Rolande si Michel, Bernadette si André, si altii, multi alti oameni cărora nu le putem uita gestul, chiar atunci când memoria noastră ingrată le sterge numele.
            Intraserăm deja în lumea ciudată a povestilor cu feti-frumosi si zâne-bune, care a continuat o bună bucată de vreme, atâta timp cât a fost necesar ca să zburăm de nos propres ailes. In fiecare an, pe 21 iulie, avem un gând recunoscător pentru acei oameni care ne-au dat pe viu o lectie de solidaritate umană. Au fost apoi alti oameni cu care ne-am încrucisat drumurile, buni si răi, asa cum sunt peste tot. Cei ce ne-au făcut bine îsi au locul lor în inimile noastre si în topul universal al faptelor de omenie. Cineva, undeva, tine riguros contabilitatea faptelor bune. Si ca orice bun contabil, plăteste corect.

................................................................................................................................................................................................................

            M-am dus să cumpăr ziarul “Le Soir”. La întoarcere am intrat în biserica Saint Maurice ; stiam că dimineata nu e nimeni acolo. Asa l-am cunoscut pe Isus, când pentru prima oară m-am rugat cu sufletul. De fapt nici nu stiu dacă m-am rugat sau dacă i-am cerut ceva. Era doar un geamăt al sufletului, care în biserică avea un ecou asurzitor. A fost cea mai intensă rugăciune din viata mea, când nu ai nici gânduri, nici cuvinte, nici dorinte. Era doar un plâns înnăbusit la picioarele unui Christ. Intr-un târziu, mi-am înăltat capul către el si asteptam să-si îndrepte ochii spre mine. Dar statuia enormă nu s-a clintit. Christul rămăsese la fel de îndurerat pe crucea lui, asa cum eram si eu pe crucea mea. Părea nepunticios si trist că nu-mi putea da un semn pământesc pe care să-l pot întelege.
            Dar chiar în ziua aceea mi-a răspuns rugăciunii într-un fel cum numai miracolele stiu să o facă.
            In acea după-amiază fetita mea – carea făcea parte din corala mică a copiilor - avea serbarea de Saite Cécile. Profesoara le-a spus că înainte de mica lor serbare va avea loc la biserică o messă închinată patroanei muzicii., Sainte Cécile, prilej cu care biserica Saint Maurice pregătise un recital. Preotul  a început să predice din Evanghelia după sfântul Matei. Dar tot citind asa, cu vocea lui răgusită si monotonă, nu l-am mai auzit pe el, ci pe însusu Isus. In acea clipă mi-am dat seama că Isus ne vorbea nouă, răspicat:

 „ Quand le Fils de l’homme viendra dans sa gloire et tous les anges avec lui, alors il sičgera sur son trône de gloire. Toutes les nations seront rassemblées devant lui ; ils séparera les hommes les uns des autres, comme le berger sépare les brebis des chčvres ; ils placera les brebis ŕ sa droite et les chčvres ŕ sa gauche. Alors le Roi dira ŕ ceux qui sont ŕ sa droite : - Venez, les brebis de mon Pčre, recevez en héritage le royaume préparé pour vous depuis la création du monde. Car j’avais faim et vous m’avez donné ŕ manger ; j’avais soif et vous m’avez donné ŕ boire ; j’étais un étranger et vous m’avez accueilli ; j’étais nu et vous m’avez habillé ; j’étais malade et vous m’avez visité ; j’étais en prison et vous ętes venus jusqu’ŕ moi.
Alors les justes lui répondront :
            - Seigneur, quand avons-nous fait tout ça ?
            Et le Roi leur répondra :
            - Amen, je vous le dis, chaque fois que vous l’avez fait ŕ l’un de ces petits, qui sont mes frčres, c’est ŕ Moi que vous l’avez fait. »

            In biserica înghetată de ploaia de noiembrie, s-a făcut de-odată cald. O lumină putrenică a înviorat  vitraliile, desi soarele nu mai era demult pe cer. Nu era pentru prima oară că veneam la această biserică. Mai încercasem într-o dimineată de duminică, tot la o messă, dar era atâta răceală în jur, încât    m-am hotărât să vin să mă rog când biserica era goală. Eram tocmai în plină traversare a desertului. Aveam nevoie de El si nu îl puteam găsi în mijlocul multimii. Dar în acea seară de Sainte Cécile, Isus m-a luat de mână si m-a împăcat cu oamenii.
            « Oda bucuriei » care a încheiat recitalul de exceptie al coralei si-a atins scopul.

Regele neasteptatului

Scriu pe muzică de nai, înregistrată pe o casetă. Caseta am primit-o de la Paul D., un profesor belgian, căruia îi plăcea mult muzica românească. Abia acum îmi dau seama că nu l-am cunoscut întâmplător. Reascultând muzica lui preferată îl aud si pe el plângând într-o doină, prins de notele care ies din naiul fremecat al lui Nicolae Pîrvu sau din cel al lui Simion Stanciu, « mes amis roumains » cum îi numea el. 
            Pe Paul D. l-am cunoscut la Ateneul din Marchin, un mare liceu din regiunea Huy-ului, unde am predat în 2003. Intr-o zi, în timp ce luam masa la cantina scolii, un bătrânel grăsuliu si volubil, de o extraordinară eruditie - cum aveam să aflu curând - mi-a adresat cuvântul cu cea mai mare seninatate:
            - Madame, vous avez un accent... De quelle part venez-vous ?
            - Je suis d’origine roumaine.
            - Ah, mais j’ai des amis roumains ! Simion Stanciu et Nicolae Pîrvu. Excellents artistes ! Je vous donnerai une cassette…Donnez-moi vos coordonnées.
            Asa m-am împrietenit eu cu acel om modest si singur, coborât parcă din povestile cu pitici de grădină. Prieteniile de suflet se nasc repede, aproape cu viteza fulgerului, fără să te prevină; durata lor însă tine o vesnicie, chiar si după moarte.
            Am convenit să-i fac o vizită peste vară. Rodul ei este acest text. I-am promis lui Paul că am să scriu despre el. Dar nu stiam cum si când voi avea ocazia să public marturisirea lui. Imi dau seama că am făcut bine atunci, că am fost ghidată de duhul bun, propunându-i să-mi povestească câte ceva din viata lui. In curând avea să fie prea târziu… Iată textul scris acum trei ani.

Paul D. locuieste aproape de Capela de la Marchin, în « tara » Condroz-ului. O zonă de dealuri calme, domoale, care abia depăsesc 200 m altitudine, numeroase ferme si sate compacte, curate si tăcute, construite în “pierre du pays”, care alternează cu vaste zone arboricole apartinând câtorva ferme mari, iată ce este tara Condrozului. Acest spatiu “mioritic” wallon este situat între o Wallonie industrială, la nord si platoul Ardennilor, la sud. Este o zonă turistică de o rară frumusete, unde piatra si pădurea si-au făcut loc una alteia, întru armonia reliefului care încadrează malurile Meusei.
            Ieri, pe la 10 si jumătate, după ce am cumpărat un pui fript, o tartă cu căpsuni si o sticlă de vin, am pornit spre căsuta albă asezată în fundul parcului, foarte aproape de locul în care sunt amplasate pavilioanele internatului scolii. “Si el are o căsută albă, ca si mine” am gândit decum am zărit-o, la capătul aleii din parc. Casa, nu prea mare si cu fatada bătrână, scorojită, ca o piele uzată de timp, este asezată foarte aproape de Ateneul Printul Baudouin, într-un parc cu arbori seculari.
            “ - Je suis le roi de l’inattendu” – mi-a spus dl Duchesne decum i-am păsit pragul. Nepotul meu cel mai mic m-a poreclit asa. Si chiar că am trăit o viată extraordinară!
            Regele neasteptatului mă astepta în fata casei. Se nelinistise că întârziasem – rătăcisem drumul. Era palid; avea o culoare care trecuse deja în acel alb-gris, culoarea unei morti apropiate si inevitabile, culoarea cancerosilor. Paul (el m-a rugat să-l numesc astfel) este corpolent, poartă ochelari si este foarte singur. Doamna directoare îl asezase pe un scaun, pe marea estradă din sala de gimnastică, în ultima zi de scoală, cu ocazia acordării premiilor. Era jenat si stângaci, stând acolo plantat în mijlocul scenei, fără să spună nimic, ca un animal bătrân si uitat într-o cuscă. Fusese pus alături de mari personalităti ale scolii si ale satului Marchin: primarul, economul scolii, Dl. Durrier, si Pisica (supraveghetorul), doamna directoare si profesorul de franceză, Cangurul si Marc. Luau cuvântul unul câte unul. Doar Paul rămânea nemiscat si palid, ca o zi fără soare. “Trebuie că e bolnav” – mi-am spus când l-am văzut atunci. “Este sigur bolnav” – gândeam ieri când mi-a luat mâna să mi-o sărute.
            Mă invită în micul salon care miroase tare a mucegai si unde aerul este de nerespirat. Mobilele vechi si prăfuite îi trădează singurătatea. Imi spusese deja că trăia singur. “Sotul nu-i gelos?” – mă întrebă el făcându-mi cu ochiul. Sotia îi murise de cancer, cu multi ani în urmă, fiul lui, mort într-un accident de masină (făcuse o criză de epilepsie la volan), fata lui se sinucisese la 47 de ani. Ii muriseră toti fratii si toate surorile. Ii rămăsese doar un nepot, cel care îl botezase Regele neasteptatului. Era în Anglia pentru moment si se însurase cu o angoleză care venise din Portugalia, la studii.
            - Sotia mea, uite-o aici în poză, era o fiintă exceptională. Intre noi a fost dragoste mare, dragoste la prima vedere. Ne-am întâlnit la Universitate la Ličge, unde studiam amândoi literele. Eu sunt profesor de limbi germanice: engleză, germană si neerlandeză. Avea un temperament teribil.
            Privind fotografia, nu pot să-mi opresc o întrebare:
            - Era indiancă sau tigancă ?
            - Nici una nici alta. Era născută aici dar îi plăcea să se îmbrace ca indiencele sau ca tigăncile. Stii că tiganii sunt o ramură a indienilor?
            - Stiu. Imi place cultura boemiană, dar nu-mi plac când fură. La politie, când îi prinde, spun că sunt români. Si occidentalii spun că românii sunt hoti. Ceea ce nu e o regulă. Nu toti belgienii sunt pedofili, nu toti românii sunt tigani si nu toti tiganii sunt hoti.
            - Bineînteles. Sotia mea seamăna cu o tigancă, avea o piele negricioasă. Totusi nu era tigancă.
            Ochii lui se pierd de-o dată printr-o fereastră deschisă a memoriei: “oh, ce femeie am avut eu!”.... Paul sare de la una la alta, fără să-si dea seama:
            - Nu pot să adorm până nu cânt la pian primul preludiu de Jean Sébastien Bach. Am două degete lipsă; cu toate astea pot încă să cânt; sunt un autodidact în materie de muzică; tatăl meu cânta la orgă, unchiul meu – care era preot – cânta si el la orgă, la biserică; se pare că sunt genele familiei. Eu sunt profesor de limbi germanice. Am predat engleza, germana si neerlandeza. Prietenul meu… Cum se chema ?... Stiti...
            - Stii...
            - Stii? Nu stii, fiindcă nu ti-am spus. (Paul devine glumet). Am căzut de pe scară, de la o înăltime de 6 metri. Am căzut în cap. (Râde). E un adevărat miracol cum am scăpat de la moarte sau de la o paralizie generală. Tăiam vita de vie uite-aici (îmi arata vita de sub fereastra salonului). Lucram de mai multe ore în plin soare; eram în costum de baie si fără pălărie. Am făcut insolatie. M-au dus la spital la Bavičre, fiindcă aici la Huy… De fapt salvarea m-a dus întâi la spitalul din Huy, dar nu erau locuri. Atunci m-au dus la Bavičre. Profesorul Bonnal, care tocmai venise de la Marsilia…
            Aici Paul a schimbat brusc subiectul. Avea probleme de concentrare, sau nu era încă decis cu ce să înceapă? “J’ai vécu une vie extraordinaire!” – spunea el, încercând să nu mă dezamăgească. Il văd frământându-si mâinile grăsulii si umede. Isi pleacă ochii, ca pentru o reculegere... Plescăie din limbă, ca bătrânii care nu stiu ce decizie să ia. Incearcă să-mi povestească istoria tristei sale singurătăti: “ sotia mea a murit de un cancer si fiul meu...”
            - Stiu Paul. Mi-ati povestit...
            - “Mi-ai povestit”. Te rog să mă tutuiesti.
            - Da, mi-ai spus deja toate acestea. Ce spuneai de acel profesor din Marsilia?
            - Ah, da. Profesorul Bonnal, acest drag profesor al neasteptatului ! Eu intram pe o poartă a spitalului într-o ambulantă, cu o vertebră cervicală sfărâmată, iar profesorul intra pe altă poartă a spitalului, ca să tină o conferintă. Tocmai găsise o nouă metodă de a opera pe vertebrele cervicale. I-am servit de cobai. “Vrei să te oprerez? Vreau!”A decupat o bucătică rotundă de aici – îmi arată soldul drept – si a lipit-o între cele două vertebre sănătoase. Si-a mers! Era singura mea sansă să nu rămân paralizat pe viată si am avut-o! Ciudat destin! Toată viata mea a fost asa: coincidente benefice care picau la momentul potrivit.
            Paul iubea stelele. Schimbă subiectul:
            - Am un atlas stelar. Când e senin încerc să citesc pe cer, ceea ce văd în atlas.
            - Stii Paul, si mie îmi palc stelele. (Paul parcă nici nu mă auzise. Se concentra să-si mai amintească ceva important din viata lui “extraordinară”).
            - Unchiul meu, Keyon, era meteorolog ; oamenii îi spuneau “Domnu’ Jadot” si avea un metru nouăzeci. Era importator de vinuri. Avea si o memorie extraordinară. Stia să-ti recite în întregime tragedia Bérénice de Racine.        
            “- Bonjour, Boubien...”
            - Dar, Keyon, ce-i aia “Boubien”? (Keyon înseamnă unchi în wallonă – îmi spune Paul).
            “- Cum, nu stii ce-i acela un Boubien? E ăla care nu găseste nicioadată nimic.” Si e adevărat, sunt foarte distrat; asa am fost de când mă stiu, nu numai acum, la 80 de ani si după ce am cazut în cap. Vezi? Notez totul aici, în acest caiet. Ieri am văzut cutare film la ora cutare; am făcut asta sau ailaltă; totul este notat aici. Toată viata mea de zi cu zi e în caietul ăsta. “Alzheimer?” – îl întreb. “Nu, dar ceva în acest gen”... Reia povestirea :
            - Keyon, vrei să-mi reciti un act din Bérénice ? “Vrei să ti-l recit de la coadă spre cap?” – mă întreabă unchiul. Stii, keyon în wallonă înseamnă unchi. Si mi l-a recitat fără cea mai mică dificultate. Era de o exactitudine extraordinară. Oamenii ziceau “ când domnu’ Jadot trece, toti ne potrivim ceasurile”. Primul meu aparat de fotografiat – un Laika – l-am avut la 10 ani în schimbul unor bonuri pentru ciocolată...
            Paul divaghează si vorbeste de “ciocolata noastră Côte d’or”, cea mai bună ciocolată din lume. “A fost fabricată pentru prima oară în anii ’58, cu ocazia expozitiei internationale de la Bruxelles.
            - Atunci când a fost prezentat si “Atomium”?
            - Ah, stii deci de Atomium...
            - Păi cum să nu stiu?! L-am văzut si pe dinafara si pe dinauntru. Impresionant!
            - A fost creat de Mr. A. Waterkeyn. Constructia a început în ’55 si a fost terminată în ‘58. Da’ stii si ce reprezintă?
            - Sigur! Este o celulă din reteaua cristalină a fierului. Are opt ioni de Fe2+ în cele opt colturi si un ion Fe2+ în centru. Mi s-a spus că fiecare “ion” de fier are un diametru de 30 metri si cântărste 2400 de tone.
            - Stii că totul este reprezentat la scară? Este o celulă cristalină marită de 165 bilioane de ori. Fiecare ion de Fe devine o sală sferică, cum ai spus tu. Când iei masa într-unul dintre restaurantele “Atomium”-ului îti poti imagina că ai luat masa în interiorul unui ion de Fe. Fascinant!
            - Da, e absolut fascinant. Poti să mergi de la un ion la altul cu ascensoare si cu scări rulante, care trec prin “legăturile chimice” dintre ioni si electroni (care nu sunt figurati, fiind foarte mici în comparatie cu ionii pozitivi de fier). Legăturile chimice nu sunt altceva decât bratele metalice ce leagă sferele. Scările circulă prin aceste legături, ca si electronii, legând acei ioni pozitivi.
            - Hai că ne-am pierdut amândoi prin reteau de fier… Ce spuneam înainte?
            - Povesteai despre ciocolata « Côte d’or ».
            - Da... Ciocolata noastră belgiană “Côte d’or” a fost prezentată tot atunci, la expozitia internatională de la Bruxelles, din ‘58. Ciocolata asta era fabricată la pavilionul “Côte d’or” si atunci când s-au decis să o fabrice la scară mare, i-a rămas marca “Côte d’or”. Am făcut poze cu acest aparat Laika timp de 40 de ani... Stii când m-am născut ? Pe 11. 11. 22. (Nu pot să îmi ascund un “ah!” de uimire...)
            - Este Ziua Armistitiului. Anul trecut, la aniversarea mea, nepotul cel mic care are 35 de ani, mi-a făcut o surpriză; a rezervat 16 locuri într-un restaurant; toti erau acolo: nepotul meu cel mic cu logodnica lui, si nepoata mea din San Francisco care a fugit de-acasă la 14 ani, si care a făcut parasutism si studii; a primit o bursă la Toronto si nu s-a mai întors niciodată până în acea zi, la aniversarea celor 80 de ani ai mei... (Paul pierde sirul):
            - Am avut si o fractură de craniu, după ce am căzut de pe scară. Si asta m-a costat ceva, aici în emisfera stângă… unde se găsesc centri nervosi ai ratiunii. Noroc cu profesorul Bonnel, că azi as fi fost paralizat. Doar memoria mă sicanează...
            - Dar rezonati foarte bine, Paul. Continuati fără să va pese de renghiurile memoriei. Tot ce spuneti e interesant.
            Stiam cât de mult le place bătrânilor să-si amintească ; ei trăiesc în acelasi ritm cu imaginile care le ies din creier si pe care le oferă ca pe un dar de pret intelocutorilor, de cele mai multe ori plictisiti. Sunt fericiti, redevin tineri si uită de necazuri.
            - Am un cancer de prostată ; am fost operat, dar e tot acolo… Am pierdut sotia si cei doi copii si chiar si primul nepot a murit; era în leagăn; viata mea a fost atât de zbuciumată în ultima perioadă... Din contră, la început ea a pornit bine. Nevasta mea – o femeie minunată; ce temperament!... N-am mai făcut dragoste de mai bine de 20 de ani; ultima oară era cu un an înainte de moartea sotiei mele.... Sotul tău nu e gelos?
            - Nu, bineînteles că nu-i gelos. După cum vezi, eu am prieteni doar printre copii si oameni bătrâni. Asa că nu-i nici un pericol nici cu unii nici cu altii.... Dar continuă, Paul! Spune ce vrei, am venit ca să te ascult si ca să iau câteva notite din când în când... Spune-mi, cum a luat fiintă scoala de aici, unde am predat si eu anul acesta? Mă interesează istoria ei. (Reia firul amintirilor):
            - 14 septembrie ’44, ziua eliberării Huy-ului. Armata americană a intrat în Huy ca să-i gonească pe nemti. Chiar atunci am cunoscut-o si eu pe sotia mea; eram amândoi studenti. Veneam de la o expozitie Marc Chagall, organizată la Ličge. Eram într-un tren care mă ducea la Bruxelles când l-am reîntâlnit pe Jean. Il cunosteam demult ; făcuserăm scoala împreună si după aceea am lucrat ca brancardieri la Lourdes. El era îmbrăcat în sutană.
            - Esti preot ?
            - Da. Am înfiintat în ’42 o scoală pentru orfanii de război.
            - Unde asta?
            - La Marchin.
            - Unde anume la Marchin? Din câte stiu eu sunt uzine acolo.
            - Chiar asa. Scoala este chiar lângă uzină. La Fourneau.
            - Stiu că Scoala Printul Baudouin se închide – îi spun eu.
            Pe atunci Ateneul Printul Baudouin era o scoală particulară a vechilor combatanti de război. Si nu mai erau fonduri.... – mă lămureste Paul si continuă:
            - Nu, nu se închide nimic! Eu tocmai mă pregătesc să dau cursuri acolo – îmi spune prietenul meu. Asa am ajuns eu să dau cursuri la Marchin. Decum am pus piciorul am pus si inima. Am fost si traductor…
            - Universitatea Marabout mi-a propus o traducere a unei biografii a lui Gandhi, din engleză; 500 de pagini... Am folosit dictionarul doar de 10 ori. Autorul acestei lucrări era B.R. Nanda. A fost publicată în ’69, pentru cea de-a 61-a aniversare a lui Gandhi. După aparitia lucrării am primit o telegramă: “ Guvernul indian are plăcerea de a vă invita să faceti o excursie de 3 săptămâni în India”. Totul era gratuit, transportul, hotelul, serviciile. Magnific! Ce viată extraordinară am avut ! Guvernul numise un emisar care venea zilnic să mă întrebe dacă eram multumit. Am devenit de-odată o mare personalitate. Am vizitat Bombay, Delhi, Calcutta... Cobor la Bombay ca să iau avionul spre Delhi. Acolo eram invitat la un congres cu tema : «  Ce au devenit ideile lui Gandhi ? » Era prezent si Abbé Pierre, printre alte personalităti. Intru în sala de congres, unde nu era decât o singură persoană. Se prezintă: mă numesc Nanda. Ce coincidentă! Mă invită la el ; de fapt noi locuiam în acelasi hotel, dar nu stiam, nici unul nici celălalt. Mă întreabă dacă as vrea să merg cu el la Taj Mahal. « Da, vreau ». A doua zi ne-am dus la gară. Ce nebunie era pe peron ! Oamenii se culcau pe jos, pe marginea trotoarului, în asteptarea trenului. La un moment dat se aude o voce la interfon : «  “Sarep Düchezni ! Sarep Düchezni!” 
            - Ce înseamnă “Sarep Düchezni” ? (Paul începe să râdă):       
            - Era un mesager care striga numele meu la interfon, în indiană. Mă căuta fiindcă Guvernul indian se decisese să adauge la tren un mare vagon, cu sală de mese, living, sală de baie, dormitor... Si nu aveam decât două ore de mers cu trenul, tine cont ! Vagonul fusese atasat la tren pentru vice-regele Indiilor, Lordul Mountbatten. Ceea ce mă jena în toată povestea asta era că noi doi, eu si vice-regele Indiilor, plus un servitor, ocupam un singur vagon; indienii de rând nu puteau intra si de curiosi ce erau se agătau de usa exterioară si spânzurau ca strugurii negri pe ciorchine. Vice-regele începe o conversatie despre hindusi :
            - Stiati că hindusii nu au toalete ca ale noastre ? Au anumite ritualuri ; de exemplu le este interzis să mănânce cu mâna stângă.
            - De ce ?
            - Fiindcă îsi sterg fundul cu mâna stângă ; ei mănâncă si prepară mâncarea întotdeauna cu dreapta. – îmi spune lordul Mountbatten. Erau case mici la aproximativ 500 de metri de gară ; oamenii veneau să-si facă nevoile de-a lungul căii ferate. La 25 km de Madras era o scoală numită Kalakshetra. Fusesem invitat să urmez un curs de dans si de muzică. Dar îti trebuie 3 ani doar ca să înveti pozitia degetelor, fiindcă fiecare pozitie spune ceva ; poti deveni dansatoare doar de la 18 ani în sus. Trebuie timp. Ravishankar nu era acolo. La iesire, guvernatorul mă ia în masină si-mi zice :
            - Ati auzit la radio că laureatul premiului Nobel de literatură, Bertrand Russel, a decedat? (Era în anii ’70). 200 de studenti în filologie vă asteaptă.
            - De ce mă asteaptă?
            - Ca să le vorbiti despre Russel. Asteaptă un discurs.
 Imaginează-ti, 200 de studenti asezati în floare de lotus, în jurul unei estrade pline de lumânări si de mirosind a tămâie. Le vorbesc despre Bertrand Russel. Din fericire citisem cu numai 3 luni în urmă o carte de-a lui Russel, pe când făceam inventarul cartilor despre educatie. Era în perioada stagiului la Universitatea din Ličge. E formidabil! Eu nu căutasem cartea; a căzut în mâna mea asa, din cer.
            - Si eu am deseori astfel de experiente ciudate cu cărtile ; s-ar părea că anumite cărti ne înteleg si ne caută compania ; ele vin sub ochii nostri la timpul potrivit. Deândată ce-mi pun o întrebare mai profundă, care necesită multe cunostinte si explicatii, dau de o carte. Si cartea îmi dezvăluie tot secretul. Dintotdeauna am spus că acele cărti sunt prietenii mei cei mai sinceri; nu ezită să-ti dea solutiile cele mai neasteptate la tot felul de probleme.
            - Da... Pentru mine era usor să le vorbesc despre Russel. (Adaugă râzând):
            - Mai greu era să stau acolo, pe micul podium, cu picioarele încrucisate în floare de lotus... Voi avea în curând 81 de ani. Am început conferinta cu un citat din Russel: “L’ennui dans ce monde c’est que les idiots sont sűrs d’eux et les gens sensés pleins de doutes ». M-au aplaudat. Le-am spus câte ceva despre omul Russel, despre educatia lui. Era din neam de nobili; lord, din câte stiu. Cei din familia lui erau forate religiosi, mai ales bunicii care l-au crescut după moartea parintilor lui. A rămas orfan de mic, parcă avea 4 sau 5 ani. De mic era depresiv si a vrut sa se sinucidă de câteva ori. S-a vindecat cu geometria lui Euclid. Mai târziu a formulat celebrul “paradox al lui Russel”, ceva referitor la teoria ansamblurilor, n-as putea să-ti explic exact, fiindcă eu nu mă pricep la matematică. Dar îmi amintesc de “paradoxul bărbierului”, tot al lui Russel.  Il stii?
            - Nu...
            - Paradoxul bărbierului zice că “bărbierul trebuie să radă doar pe acei oameni care nu se rad ei însisi”. Dar pe bărbier cine-l rade? Nu se rade el singur? Dacă e să luăm de bună afirmatia de mai sus, bărbierul va umbla vesnic nebărbierit! Era si matematician si filozof. A avut idei pacifiste si s-a aliniat ideilor lui Einstein; luptau împotriva proliferarii armelor atomice. A făcut si închisoare de mai multe ori, pentru ideile lui pacifiste. A simpatizat o vreme cu bolsevicii si a fost si în URSS, prin anii 20; dar s-a întors repede si dezgustat. A renuntat până la urmă la bolsevism si s-a apucat serios de filozofie. A deschis si o scoală. A fost un eminent educator umanist. A avut multi copii, si multe căsătorii, vreo patru... In anii ‘50 a luat premiul Nobel pentru literatură si pentru tot ce făcuse el pentru lumea asta a noastră, mereu zbuciumată. A dat cursuri prin China, URSS si America. Dar americanilor le cam stătea în gât decând cu pozitia lui contra războiului din Vietnam. L-au dat afară sub motiv că nu era “moralmente adaptat”. A revolutionat si filozofia cu “filozofia analitică” si cu “atomismul logic”.
            - Ce cărti a scris?
            - Eu îmi amintesc de două cărti filozofice:  « Signification et vérité » si « La connaissance humaine ».
            - N-am citit nimic de Russel…As fi vrut să asist la acea conferintă.
            - Intâmplarea face că elevii de la a 11-a si a 12-a vin să-mi ceară să le tin o conferintă în Pavilionul Bayard aici, la Ateneul din Marchin.
            - Tot despre Russel?
            - Tot despre Russel.
            - Sunt elevii pe care i-am avut si eu în grijă anul acesta?  (Paul nu ia seama la interventia mea si continuă să avanseze cu maceta în mână prin amintiri).
            - In India, monsieur Nanda îmi propune să vin la el acasă. Mergem împreună într-o familie musulmană. El crede în Allah.
            - Dar este acelasi Dumnezeu, ca si la noi la crestini sau ca la evrei.
            - Da, asa-i. Cunosti Martorii lui Yehova?
            - Da, mi se par tare insistenti...
            - Eu nu-i las niciodată să-mi calce pragul. Atunci se enervează si mă întreabă “de ce?” Le răspund : « Pentru că Allah… » « Care Allah ? Yahve ! » - spun ei. Si eu le răspund : « Domnilor, mi-ati dat cheia tuturor războaielor dintre religii.”
            Paul cade pe gânduri. Isi aminteste. După o scurtă pauză reia dialogul:

- Le Pčre Pire a murit în ’69 la Louvain, în urma unei operatii nereusite. Nu avea decât 59 de ani. Dar câte n-a făcut omul ăsta în viata lui pentru oameni, pentru cei necajiti! El a fost cel care a inventat lagarele pentru refugiati. Primul lagar din lume a fost construit în anii 50, de el. A luat Premiul Nobel pentru pace în 48 sau în 58… Nu mai îmi amintesc... Cred că era totusi în 58. In aparentă era un dur. A fost si omonier în armată. A avut o copilărie nefericită. Pe când era încă tânc a izbucnit primul război mondial. Ai lui s-au refugiat în Franta. Bunicul lui, care a refuzat exilul a fost împuscat de nemti chiar în fata casei lor. Taică-su era un om tare rigid. Cred că lui îi semăna, dar avea o bunătate anume si milă pentru săraci si pentru refugiati în general. A creat acele Insule ale Păcii, trei sau patru în India si una în Guinea.
            - Ce înseamnă “insule ale păcii”?
            - Sunt locuri special create pentru săraci, că să învete să citească si să scrie. Aceste “insule” s-au extins în lumea întreagă. Avea o mare slăbiciune pentru cei nevoiasi si nu făcea distinctie între religii “parmi les gens d’autres confessions je me sens comme le poisson dans l’eau” – îi plăcea să spună. A făcut parte din ordinul Fratilor Dominicani de la Huy, au Couvent de Sarte, unde a intrat de la 18 ani.
            - Paul, cum stii atâtea lucruri despre el ?
            - Cum să nu stiu? Eram ca si vecini, locuia la câtiva km de mine. A făcut studii de teologie si filozofie si a devenit preot. O mare personalitate! A mai făcut si stiinte politice la Universitatea din Louvain. A fost aumonier pe timpul rezistentei, în cel de-al doilea război mondial. Apoi a revenit la Huy, unde împreună cu surorile din Couvent se ocupau de copiii săraci. Avea o adevarată vocatie pentru tot ce era legat de om. I-a ajutat mult pe refugiatii din lagăre. El a făcut să se construiască, în special în Germania si-n Austria, sate întregi pentru familii care fugeau de regimul sovietic, în perioada stalinistă. In total 7 sate europene care erau construite pentru integrarea refugiatior care veneu din Europa de est. A făcut mult si pentru bătrâni, pentru cei singuri. De toti  s-a ocupat pčre Pire cu inima lui largă. Primea sute de scrisori din toată tara. “Vrem să venim să construim case”. Ďntr-o zi Pčre Pire vine la mine:
            - As vrea să creez la Huy un Centrul Mahatma Gandhi. (Acest centru se află azi la Namur). S-a deplasat special ca să-mi spună asta. Intre el si Gandhi era o mare asemănare: amândoi aveau vocatia milei pentru specia umană. Asa mi-a spus atunci: că ar vrea să creeze la Huy Un Centru Mahatma Gandhi. Si chiar s-a creat în anii 60 acest centru la Huy-Tihange; după trei ani s-a tranformat în “Université de paix”. A luat în ‘77  le Prix Schweitzer de la philosophie et de la culture. Dar Pčre Pire murise deja, prin 69 cred. Toate asociatiile fondate de Pčre Pire, celulele Universitatii de Pace, sunt situate aici la Huy, rue du Marché, tu connais. L’Université de Paix a fost recunoscută ca scoală asociată din sistemul UNESCO si în 87 a primit le Prix " Messager de la Paix " des Nations-Unies. Colosal 
            Paul cade pe gânduri, absent. Unul din acele trous de mémoire ?... Il ajut :
            - Care erau relatiile cu elevii dumneavoastră ?
            - Nu făceam nimic fără să le cer părerea elevilor mei. Erau respectuosi, gentili. La orele de franceză îi învătam textele de pe muzica Beatles-ilor. Nevastă-mea îmi zice-ntr-o zi : “Invită-i la noi acasă!” Si de atunci îi invit mereu în fiecare sâmbătă seara. Le pun muzică clasică, jazz si muzică etnică. Le-am pus si muzică românească, cântată la nai de Pirvu si Simion Stanciu. Am aici o casetă cu ei; am pregătit-o pentru tine. Mi-au dat-o chiar ei, când au dat concerte la Bruxelles.
            Paul pleacă încet, tinându-se de mobile. Dintr-un mic dulap de lemn vechi scoate o casetă:
            - Pe fata A este Nicolae Pîrvu. Pe fata B este orchestra simfonoca din Zürich care-l acompaniază pe Simion Stanciu, prietenul lui Gheorghe Zamfir. Orchestra i-a propus lui Simion Stanciu să înlocuiască flautul clasic cu naiul; asta când au cântat suita în si minor de Jean Sébastien Bach. Ti-am mai pus aici si muzică de Zamfir si câteva bucăti bănătene.
            Vădit emotionată, scot si eu din geantă discul cu muzica mea, pregatită anume pentru Paul. Iată, noi făcusem gestul ca în oglindă. După acest scurt intermezzo, Paul reia discutia întreruptă:
            - Elevii mei mi-au zis: “O să cerem d-lui director să ne tineti un curs de istoria muzicii.” N-au avut succes. Cu toate astea, eu le dau acest curs în fiecare sâmbătă seara, la mine, făcându-i să asculte muzică. Sunt oameni în toată firea, au peste 50 de ani si tot mai vin în fiecare sâmbătă seara să le dau curs. Nu adorm niciodată înainte de a fi cântat la pian preludiul de Bach. Tatăl meu era organist, unchiul meu cânta la patru instrumente… Eu n-am facut conservatorul, dar stiu să cânt bine la pian.
            Paul pare obosit. Nu mai stie ce să-mi spună si iarăsi îsi frământă mâinile grăsulii. Ii propun să mâncăm ceva.
            - Puiul cred că s-a răcit… Hai, Paul, o mică pauză ne va face bine la amândoi. Pare încântat. Mă invită în mica sufragerie care miroase a mucegai. Aranjase deja masa. Intr-o parte pusese două tacâmuri pe două servete de pai. Pe cealaltă parte a mesei, se îngeseuiau foarfeci, pixuri, un caiet unde Paul nota tot ce făcea zilnic. Tai puiul, Paul destupă sticla cu vin “Chateau Sarati” (Castelul Sărati) pe care o adusesem. Paul toarnă vin în cupe de cristal. Discutia noastră prinde din nou viată; cu Paul e foarte usor. Ii place să vorbească; se vede bine că nu are prea des ocazia de a-si etala amintirile. Ia o gură de vin. Il plimbă îndelung prin gură, cu gemete de plăcere « E bun, o, da, foarte bun acest Sarati ! »
            - In această grădină – face un gest ca să-mi arate curtea exterioară care pătrunde prin fereastra cam murdară, semn că femeia de serviciu nu prea dă pe la Paul – în această grădină s-au asezat alături de mine la masă, mai multe personalităti. Una dintre ele a fost Oppenheimer.
            - Vorbiti despre fabricantul bombei atomice ?
            - Da, chiar el a fost aici în grădină. Pčre Pire, care era seful Universitătii de Pace, de fapt această universitate nu era altceva decât vechiul centru Mahatma Gandhi… 45 sau 50 de tări faceau parte. Erau oameni de peste tot. Se vorbeau toate limbile pământului. Ce atmosferă !... Magnifique !... Ce ziceam ?...
            - Spuneati că Pčre Pire…
            - Da… Pčre Pire s-a născut la Dinant.
            - Asadar orasul Dinant nu e celebru numai datorită lui Adolf Sax, inventatorul saxofonului.
            - Deci stii... L-a inventat când a împlinit 20 de ani; era pe 20 martie 1846. A fabricat în total 14 saxofoane, cu diferite tonalităti: de basse, bariton, tenor si chiar soprano si sopranino. Au supravietuit până astăzi. Dar vorbeam de altceva…
            - Spuneati ceva de Pčre Pire si Oppenheimer.
            - Da… Cum a ajuns Oppenheimer la mine ? Profesorul Oppenheimer tocmai îi scria prefata la o carte de-a lui Pire, scrisă parcă cu altcineva, în colaborare; “Building peace”. Pčre Pire l-a invitat pe Oppenheimer la Ateneul din Marchin. Si cum eu eram profesor aici si în plus mai locuiam si în parc, Pčre Pire l-a invitat la mine. Era asezat acolo... (Arată spre curte, unde era o masă veche de tablă, ruginită din loc în loc.)
            - L-am întrebat atunci dacă nu avea vreo problemă de constiintă. Mi-a răspuns că nemtii ar fi avut oricum bomba, care se fabrica în acel moment în Suedia. Mi-a spus că fusese numit directorul MIT (Massachusetts Institute of Technology), în locul lui Einstein. Trebuia să se fabrice a 2-a bombă atomică, încă si mai puternică. El a refuzat. I-a spus presedintelui: “Nu mai suntem în război. De ce să mai fabricăm încă o bombă, si mai puternică?” A fost expulzat de la acel institut. Era prin anii ’54. A plecat în Elvetia. Era pe timpul lui McCarthy. Si Charlie Chaplin a fost expulzat în aceeasi perioadă, fiind acuzat de contacte cu comunistii rusi. A fost reabilitat putin înainte de moarte.
            - Măsuta asta ruginită pe care-o vezi colo-n grădină, e o piesă de muzeu.
            - Cred si eu. Daca a stat la ea Oppenheimer...
            - Dar stai să vezi! N-a fost singurul. Un alt mare om al timpurilor noastre, care s-a asezat la această masă a fost John Howard Griffin. După ce si-a făcut studiile în Franta, în loc să se întoarcă la Dallas, unde se născuse, el si-a zis : « O să plec la Münich; o să cunosc regimul nazist de aproape. » Si a rămas în Europa. Era un antirasist convins. Era scriitor, musician si medic. A făcut studii la Tours si la Poitiers în Franta. Studii de literatură si de medicină. El a inventat muzica folosită ca terapie; a urmat cursurile Conservatorului din Fontainbleau, unde i-a avut ca profesori pe Nadia Boulanger, dar si pe altii, nu mai stiu... Era specialist în chant grégorien. Pasiunea lui pentru muzică o mostenise de la mama lui, care era pianistă. Griffin a servit ca medic în armata rezistentei franceze si a ajutat multi evrei să scape de prigoana nazistă. Timp de 12 ani a fost orb. A scris însă în acea perioadă multe nuvele si un jurnal; 20 de volume, atât de mult a scris. A fost un antirasist, cum spuneam...
            - Si eu sunt antirasistă, cred că-ti imaginezi. De fapt cei ce practică rasismul îti pun o etichetă, una care să le facă jocul; sunt gelosi că esti “prea inteligent, că întelegi prea repede, că lucrezi chipurile ca să le “spargi” lor ritmul, că esti periculos, că nu esti ca ei, că esti diferit, că vrei să-ti impui ideile”. Ce contează dacă ideile tale sunt juste? Simplul fapt că esti străin îi scoate din minti.
            - Sotia mea zicea, apropos de rasism: “Rasismul este un comert de etichete”.
            - Chiar asa! O altă etichetă pe care ti-o lipesc este religia ta. Trebuie să ai un anumit grad de cultură ca să-ti dai seama că toate religiile sunt bune, că toate afirmă si propagă aceleasi lucruri, dar că oamenii le deformează continutul si mesajul. Religiile sunt bune, doar oamenii sunt răi. Dar te rog să continui, Paul. Iartă-mă că te-am întrerupt. Asadar Griffin a trăit printre nazisti.
            - Da. A priceput foarte repede cum e cu rasismul între albi. După aceea, a căutat să înteleagă cum e cu rasismul între negri si albi. Asa că s-a întors în Statele Unite, a reflectat ani de zile si si-a spus: “ singura cale de a lupta împotriva rasismului negru este să devin eu însumi negru”. S-a dus la medicul lui ca să-l facă negru. I s-a spus că o să moară după aceea, dar el n-a vrut să cedeze. A devenit deci negru si a plecat în sud, la Cotton State, unde a trăit până la moarte; a murit cred prin anii 80. A descris toată această experientă în cartea lui “Black like me”. Chiar începând cu a doua zi după publicarea cărtii a început să primească amenintări cu moartea. In fiecare zi! Si amenintările veneau de la albii din Sud. Atunci si-a trimis nevasta si copiii în Mexic. El însă n-a vrut să emigreze. Presedintele Kennedy l-a numit consilier principal pentru afacerile negrilor. Il trimitea de fiecare dată când era vreun conflict cu ei. Intr-o zi l-au găsit mort. Medicul lui a constatat că făcuse un « arręt cardiaque ». După un an i s-a tradus cartea în franceză “Dans la peau d’un noir”. A venit si s-a odihnit aici, în grădina mea (Paul îmi arătă iarăsi măsuta de metal ruginită). Griffin îmi spunea adesea: “ cea mai frumoasă tară din lume este cea a Condrozului”. A redevenit alb si a murit...

18 august 2003

*

Aici se opreste discutia mea cu Paul, din acea zi de august. L-am căutat la telefon, după câteva luni. Ii promisesem o invitatie la masă. Dar mi-a răspuns robotul. De Crăciun m-a sunat să-mi spună că fusese internat pentru o nouă inteventie chirurgicală. L-am mai căutat, un an mai târziu. Dar era tot robotul; de data aceasta spunea clar: “le numéro n’est pas attribué”. Isi duce oare zilele într-un cămin de bătrâni? A murit, singur si uitat de lume? Cine stie... Mă tin de cuvânt si public acea “cartea de o zi », scrisă în urma vizitei făcute de Sfânta Mărie. Fiindcă Paul mi-a spus atunci lucruri extraordinare, care ar fi putut constitui o carte, dacă el ar mai fi avut să-mi dea, din viata lui, mai multe zile. Dar nu a mai avut.
            El nu mai este de găsit. Dar, lucru ciudat, mi-a apărut din nou printr-o serie de coincidente. Incepând curătenia pentru Pasti, am scos dintr-un sertar o multime de casete. Printre ele era si o casetă cu un scris mărunt, scolăresc: “Musique roumaine pour madame Antonia”. Am reascultat caseta si am dansat singură în fata oglinzii, pe muzica lui Nicolae Pîrvu si Simion Stanciu. Dansam si îmi dăduseră lacrimile, nu stiu de ce... Dansam singură, nu ca “grecii” din nuvela Marianei Braescu, care jucau toti laolalta, îmbrătisati în horă. Eu dansam singură în fata oglinzii si se înfiora carnea pe mine ascultând naiul lui Simion Stanciu, cel care înlocuise flautul în celebra suită în si minor a lui Bach, cântată cu filarmonica din Zürich.
            Si de-odată, ca prin miracol, nu m-am mai simtit singură. Paul se amestecase cu sunetele de nai si îmi spunea: “Ce viată extraordinară am avut! Moi, le roi de l’inattendu...”...
            Regele neasteptatului îmi lăsase în mână în acea vară, în acea zi, două chei, cărora aveam să le înteleg mult mai târziu rostul: muzica si scrisul.

 10 aprilie 2006

 04/12/2008
Antonia Iliescu - Private site - Created by Antonia Iliescu - Belgium