Incercari de critica literara

In luna noiembrie, lunã urâtã si ploioasã, cerul din preajma casei mele s-a fãcut senin: tocmai primisem o seamã de cãrti, printre care si trei cãrti ale Marianei Brãescu. Mi s-a cerut pãrerea dupã lecturarea lor. Sunt fericitã cã pot sã exprim acum ce efect au avut asupra mea scrierile acestei remarcabile scriitoare.

Iatã, încep prin a spune cã am avut un adevãrat şoc al surprizei : cum de nu am auzit nimic pânã acum despre aceastã mare scriitoare? Cum de nu s-au fãcut scenarii de film dupã unele proze scurte, adevãrate capodopere?

Pãrerea pe care o fomulez aici mi-am fãcut-o în urma citirii celor douã cãrti de prozã scurtã - « Imi amintesc si îmi imaginez”,” si « Imperfectiuni provizorii » - si a piesei de teatru, comedie satiricã în trei acte “Al treisprezecelea Caesar”.

Cele trei cãrti fac singure portretul scriitoarei: ea mânuieste cu dexteritate dialogul, intriga de idei, fantezia poeticã dar si satira si psihologia personajului. Cele trei opere care mi-au pãtruns în casã – si încã mai multumesc dãruitorului – mi-au adus în bibliotecã nu un scriitor, ci trei! (si poate chiar mai multi).

Mã întreb deci: cum ar putea oare cineva sã treacã nepãsãtor peste acele pagini de o zguduitoare gingãsie îmbinatã cu drame care se consumã chiar si dincolo de pagina închisã a cãrtii? Proza din cartea « Imi amintesc si îmi imaginez” , aceastã suitã de romane miniaturale, este deopotrivã senzualã, delicatã, aromatã, dar si profundã si emotinantã. Nici nu stii când îti scapã lacrima pentru acele destine patetice ale unor stranii personaje, fiecare reprezentând prototipul unei lumi. Si nici nu îti dai seama când aluneci în propriile-ti amintiri; si atunci te trezesti descumpãnit: „De ce plâng? Pentru cine plâng?. Este un gen de prozã care trezeste sufletul din somn. Personajele ei îmbogãtesc lumea cãrtilor cu gesturi noi: pictorul Boris picteazã ”îmuindu-si pensula în inimã în loc de vopsea”; Zinei Eschenazi „îi creste voalul de mireasã pe umeri”; „pãrul negru al bunicii care se mai întunecã c-o noapte”...

Proza Marianei Brãescu este una circularã si disciplinatã. Cuvintele se aseazã singure în fraze, frazele în rânduri, rândurile în pagini, paginile în carte si cartea în suflet. Totul este pus acolo unde trebuie si nu existã disonante, totul fiind armonie de idei, de cuvinte, de imagini, de stil. Proza ei cãntã. Si totul se face cu o perfectiune de cerc, de la primul cuvânt la ultimul, dupã care te reîntorci la primul cuvânt, dorind sã-l adâncesti. Ca o tesãtoare harnicã în fata rãzboiului de tesut, ea porneste bãtãtura si îi strecoarã modelul pe îndelete, prin imagini de o indescriptibilã gingãsie: „câte-un tunet, departe, sparge cerul, câte-un fulger sprintar, îl tiveste la loc”. Proza ei alunecã fãrã sã te previnã, în poezie de cea mai bunã calitate: „ Oare mai plouã la fel peste codrul meu verde, asezat în drum tãtãresc? Ce fetitã suspinã la pieptul lui de bãrbat? Tot asa, din mãtase, sînt puii? Dar salcâmul, înfloreste la fel de curat?” (Ploaie de varã).

Paginile scrierilor ei, fantastic de fantastice!, ne poartã în calesti trase de cai sãlbateci care ne atrag în noptile tainice ale unor vremuri cu parfum de bunici si strãbunici. Alteori ne trezim dansând dansul lui Zorba, cu toti acei greci tinându-se dupã umeri; te vezi ridicându-te ca în transã încercând sã-ti potrivesti pasul cu pasii lor, te duci cu ei în lumea lor de-acasã, dupã care plâng si danseazã, cãci oamenii dezrãdãcinati danseazã si plâng.

Proza, Marianei Brãescu, aceastã prozã consistentã ca miezul de nucã, este scrisã sub patima nucului urias, izvor de întelepciune, sursã de zbor si de miez cu gust amãrui, tras din coaja verde.

Inchizând cartea acestei mari scriitoare am spus: „Ce bine cã si-a amintit! Ce bine cã si-a imaginat!”

Un poet al galaxiilor, nãscut la întretãierea dintre Infinitul mare si Infinitul mic, hrãnit cu pâine care “muscã din el”, “îl mãnâncã”, se lasã mâncat “ca pâinea caldã”, un visãtor la stele, straniu ca “anemonele visului”, “împerecheat cu marea”, poet al luminii si al iubirii, poetul “luminilor din umbre”, cântãret al vietii si al mortii, pe care nu le poate despãrti una de cealaltã, cãci orice viatã are o moarte si orice moarte îsi are viata ei. Acesta este Eugen Evu în cea de-a 35-a carte a sa: plin de vigoare imaginativã, plin de substantã poeticã de un rar rafinament, deopotrivã filozofic si artistic.

Poet revoltat într-o subtilã si discretã religiozitate, Eugen Evu pune în gardã omul-poet, fiu din aceeasi substantã sufleteascã cu fiul Omului: ”Preaiubitorule, te vor urca/ Pe cruce, te vor bate-n târg, în cuie,/ Chiar arborele vietii fiind statuie/ Prea încãrcat de roade viata ta/ (...) Preaiubitorule chiar tu esti cauza care/ Le dai prilej prin jertfa ta, sã prade/ Si darul, si prinosul la altare/ Al duhului ce-n foamea pietrei cade.” (Poem).

Poezia lui nu este numai gând frumos îmbrãcat. Este o stare. Nu este o poezie care stã cuminte între coperti. Ea strigã, aleargã între cer si pãmânt si chiar si dincolo, spre spatii infinite. Agãtându-se cu încãpãtânare „de optul culcat” (simbolul matematic al infinitului), refuzând (nemãrturisit) apartenenta la acel „Post mortem vivere”, E.E vrea sã stea la masã cu cititorii sãi acum, sã împartã roadele cu ei, cu noi, acum cât este viu.

Volumul publicat la Deva (Editura Polidava, 2007) intitulat “Neauzit de luminã” (este si titlui primului poem) reprezintã chintesenta stãrii sufletesti a poetului ajuns la vârsta senectutii creatiei literare. Este un strigãt cãtre cealaltã luminã, cea care „nu se vede, dar ne vede”, poetul apropiindu-se de Dumnezeu „cu fruntea”, cu sufletul, cu opera lui ca o ofrandã de „spice secerate în pâine”. Este pom scuturat de roade la început de toamnã, în luminã. Tema luminii se repetã obsesiv în quasi totalitatea poemelor din volum.

Lumina, ca sublimat al iubirii, revine cu fortã în poezia de maturitate a lui E. E. : “Si-n vis ne ajunge ecoul iubirii/ Lumina – Memoria Dumnezeirii”.(De jos în sus) .

Iubirea, fie ea cântatã în vers cult sau în vers popular, dezleagã peceti prin sãruturi, sau trãdeazã miracole prin refuzul sãrutului: „Un sãrut neprimit e un deget pe gurã/ Redevine pecete, sigiliu-nghetat.../ Ai respins? L-ai primit doar ca pe-o muscãturã?/ Un sãrut neprimit e-un miracol trãdat”. („Miracol trãdat”)

Poezia gen baladã mioriticã intrã în scenã încã din primele file ale cãrtii. Poemele „Lumina neagrã” si „Chimion Alchimion” scrise în metru de poezie folkloricã aduc din nou în avantscenã tema luminii ca sursã originarã: „Luminã rãzmuratã/ Strãpunsã si iar înspicatã/ Mamã si Tatã.” Basmul în versuri „Chimion Alchimion” este lumina iubirii în actiune alchimicã, unirea soarelui cu a lunii: „Friglumina ne-nvelea/ Chimion Altcineva/ Luna-n soare rãsãrea/ (...) Si din jos de rai ningea”.

Poetul este în acelasi timp pom de toamnã cu fruct amãrui, alunecând spre elegie, unde tema luminii vietii se estompeazã pentru a face loc unei alte lumini : cea a umbrelor si a mortii : « Pãdurile sub veac s-au desfrunzit/ Si nu stiu cum spre moarte n-am murit/ Doar sãgetat solstitiul din cocori/ Cu gândul smuls în sus si-acum mã dori/ Si inversat cadranul viu al fruntii/ reface calea ce-o aratã muntii/ Si scriu ca înjunghiat în noaptea nuntii » (Elegie). Poetul însingurat (« De nimeni, dar de nimeni nu mi-e dor ») s-a “smuls în sus” spre nemurire, tesându-si de-a lungul vietii scara de valori : poezia adâncã de sensuri, trãitã pentru a fi scrisã si dãltuitã în flacãra ce va urca la cer : « Ars vârf de foc mã duce-voi stingher/ Pe unde intrã flacãra în cer » (Elegie)

EE - « celestã jivinã » - simte cã a venit vremea culesului si îmbie fratii sã se înfrupte : « Luati-mi cuvintele ! » strigã poetul, strigã cu disperare într-o lume de care se simte înstrãinat: „...printre frati îmi pare cã exist, nici atât...”

In „Gnosis” , scurte poeme filozofice de tip haïku irump ca niste gheizere din mijlocul unor adevãrate balade ca „Abelcain” sau „Ghematrios”. Focul, apa, pãmântul si sufletul sunt materia lui vie în miscare :

Poezia „Foamea (I)” traseazã autoportretul sufletesc al poetului, privit introspectiv ca jertfã mesianicã. Catharsis întru renasterea în „Altcineva”, mai bun, eliberat de constrângeri si de întunericul ignorantei. Intunericul „arde”, „dând luminã luminii”, întru împlinirea sfintei purificãri prin artã: „Precum în cer/ Asa si în operã”. Este, cred, cel mai reprezentativ poem al lui E.E, ca poet dãruit artei sale pânã la mistuirea propriului sine, de cãtre „sinea sa”. Este foamea de sine, de sinele curat, transformat, usurat de balastul uman, trecãtor:

„Adulat si jertfit/ Fumul sã suie la zeul/ Din foamea cãtea.” (...) Arderea luminã luminei/ Sã-i dea/ Nici cenusã rãmâne/ Nici sunet/ Zbura / De dinaintea cuvântului/ Norul foamei eterne/ Al sinelui de/ Chiar sinea sa.” („Foamea ”)

Moartea, acea „foame de materie a luminilor reci”, acel „fruct al vietii eterne” („Discurs întrerupt despre moarte”), nu pare totusi sã-l sperie pe poet, nu-l atinge, el scapã de „hãcuialã”, cãci poetul, prin harul lui, „se ascunde în zeu”, e „zidit în metaforã”:

„bratul meu drept cãzu dupã vis/ brusc mã trezii într-o carte/ eram zidit în metaforã, scris./ moartea tãia mai departe.” (Alegoria ascunderii în zeu”). E.E este cel ce a îmblânzit moartea, fãcându-si-o pãrtasã la taina poeziei profunde, meditative. Când vorbeste despre moarte poetul face apel la forma clasicã a versului, cu strofe si rime împerecheate alternând cu rimele încrucisate. Spriritul crestinesc, care îndeamnã la iertare, este evident opus legii talionului:

„Ci tu, fiind aproapele departe/ Fii bun si iartã, iatrã-te pe tine/ Si astfel mori cu-o facere de bine:/ Nu lasi de zestre moartea pentru moarte”

In ceasul bilantului, „cântãretul la prag de lume”, cel ce este „frate cu vântul”, poartã în piept „Un duh etern necunoscut/ De prunc dar si-ntelept bãtrân”, care a trãit discret, onest, fãrã însã a fi fost ferit de furtuni si viscole:

„Indatorat cu toti ai mei/N-am cheltuit pe cât se cere/ Din praful aurit de zei/ Nici frumusete, nici durere/ Ci doar cu umbra-am supãrat/ pe cel apropiat si frate/ Dar rãdãcina-mi n-a furat/ Pe sub pãmânt , nici pe la spate/ La vârf sunt ramura în sus/ Pe care cuiburi trei aninã/ Trei pãsãri, toate mi s-au dus/ Cu zburãtoarea lor luminã.../ Iar scorbura care-a crescut/ Si-n care-a picurat comoarã/ O pradã cel bogat si slut-/Tâlharul veac ce ne doboarã” (Ramura)

Eugen Evu, cel „neauzit de luminã” aprinde în noi lumini, opera sa fiind luminã din Luminã, adevãr si întelepciune, smulse timpului de-a lungul vietii. Volumul pe care l-am citit aduce mãrturie despre autor: Eugen Evu este poetul care a atins „omozeul” din el.

« Cum, Iftimie Nesfântu, eminentul student care a intrat fãrã examen la facultate (luase locul I la Olimpiada Internationalã de chimie, în1972) a renuntat la cercetare ? » Da, a renuntat ? « Si ce face el acum ? » Scrie.
Cu textele în fatã, încã de la primele rânduri îti dai seama cã omul nu se vrea citit biografic decât cifrat, parcimonial si metaforic… "câteodată-s cântec, câteodată ning…" – se autodefineste, dar citind mai departe, afli mult mai multe despre el.
Cartea, asa cum singur mãrturiseste jurnalistul-scriitor în volumul "poate ning" (editura "Codex aureus", 2008), este adevãrata imagine a omului; inutil sã-l cauti în altã parte. Prin gura unui personaj profetic cu barbã cãruntã, jumãtate om jumãtate piatrã, vorbesc "Misteriile". Semãnãtorul de întelepciune din eseul "057-Ziua bujorilor de munte", cel care aruncã acea cãrticicã cu "coperti cenusii" ca pe un palos, în multime, personajul descãlecat din miturile arhaice dezleagã taina menirii scriitorului în lume:

Desi toti bujorii de pe munte se transformã în cãrti, doar câtiva sunt în stare sã gãseascã Cartea. Cei alesi sunt doar cei ce se mai pot minuna în fata frumusetii unei flori:

Eseul, a cãrui fortã de expresie pare cã îsi trage seva din proza fantasticã si profundã a lui Vasile Voiculescu, se încheie cu o concluzie deloc voalatã:

"Ceilalti însă nu stiau ce văzuseră cei alesi. Putini găsiseră Cartea. Se pregăteau să coboare. Ziua bujorilor de munte se apropia de sfârsit. Si întrebarea, preluată de la unul la altul ca o stafetă, se multiplica, încărcată de îngrijorare si teamă. „Unde este predicatorul nostru? Unde este predicatorul nostru?…"
Si iatã saltul din epica eseului spre lirica poeticã! Rãspunsul la întrebarea obsedantã „Unde este predicatorul nostru? Unde este predicatorul nostru?", îl gãsim ascuns într-o poezie, (aluzie poate inconstientã la acea constatare a lui Gide: "suflet de poet... ne emotionãm si-n fata unei prune"):

            Floarea, ca simbol al frumosului, al cunoasterii si al catharsis-ului, si fructul ei, ca rezultat al acestora, rezumã încercarea artistului de a-si depãsi conditia de simplu om, pentru a accede pe acel "munte vrãjit" plin de bujori ce îsi asteaptã transfigurarea din frumusete în întelepciune.
            Scrierile lui Iftimie sunt pãrti cifrate din acel « codex aureus », cu sensuri multiple, cu trimiteri la scrierile vechi, ce apar voalat în filigranul cãrtii, teme biblice, prezentate uneori metaforic (ca în eseul "Ziua bujorilor de munte") alteori cifric, însotind titlurile câtorva eseuri având ca subiect experientele trãite ca cercetãtor: "initiere în vis", "scarã subredã" si "epilog", precedate de numãrul fiarei).
            Scrisul lui Nesfântu este unul surprinzator. El face literaturã din orice, din reportaj, din simple interviuri, din plimbari pe munte. Reportajele lui sunt adevarate scenarii de teatru, teatru viu, trait de personaje reale, care îsi povestesc în chip tulburator scene de viatã.
            Cartea pe care îmi focalizez acum atentia – volumul frumos intitulat "poate ning" – este o suitã de texte cu tematicã variatã. Acestea se constituie prin trei forme principale de expresie, care se sudeazã perfect armonois si se completeazã reciproc, ca într-o "treime" aproape misticã: poezia, proza scurtã (eseu), si imaginea - fotografia artisticã – specialitatea doctorului Traian Gãvãnescu, ilustratorul cãrtii.

"Care ar fi stilul scrierilor lui?"

Stilul este cel adecvat mãrturisirii, usurãrii sufletului prin cuvinte bine gândite si mãiestrit potrivite. Omul scrie fiindcã are nevoie sã scrie, este un posedat de harul condeiului. Fiindcã -, asa cum reiese din lectura volumului, - cãrtile sunt trepte din "scara vietii", sau scara "Judecãtii de apoi", o scarã ciudatã, fragilã, cu multe capcane de suferintã, fiindcã cu cât cunosti mai mult, cu atât îti dai seama de cât de putin cunosti :

"citesc, carte după carte: scara vietii/ si cartea, ultima, se rupe, si cade, si/ mă înaltă căderea ei/cu greu mai pun piciorul pe / altă – nouă – treaptă, si-abia se înfiripă,/ sub mine, hăul –"
("acolo jos, acasã")
Cunosterea "te înaltã", dar te si coboarã, în negurile reci ale sufletului, izolându-te de o lume rãmasã undeva în urmã, de care te înstrãinezi fãrã sã vrei:
“si urc, de unul singur,/ către un cer de gheată, mai înalt,/înalt-/ si-acolo, jos, acasă,/ sălăsluieste alt fel de întuneric… »
("acolo jos, acasã")

Tematica abordatã este variatã, predominând satul, copilãria si natura (“si zilele se strâng sub coaja lor, sărace / pluteste-n aer toamna… ». Dar peste toate acestea domneste iubirea, ca o cuverturã de zãpezi albe si moi. In poemul "sub omăt au înghetat crăite " (dedicat sotiei), poezia lui devine vioarã, acel fin instrument al iubirii, cu vibratii acute si grave, emise simultan, direct din corzile inimii:
"timpul lumii, iată, s-a închis si,/ potop, o iarnă grea se lasă / tu adună versuri si povesti, într-o carte – arca ta crăiască/ tu adună versuri si povesti / si purtat de valuri, peste noapte, / si purtat de valuri, peste noapte / vei deschide cartea – lada ta de zestre / (înainte să te prindă somnul)/ si din ea, abia soptit, citeste:/ flori de gheată s-or topi pe geamuri / s-or trezi de sub omăt crăite, / s-o trezi de sub omăt si Domnul / si-or veni la gura sobei să asculte / furisati sub ochi si sub sprâncene / de nepoti"

Alte versuri, la fel de profunde si sincere, evocã satul natal, pãrintii si Sfintii Pãrinti: "Acolo, sus, spre cerul cel de gheată, / sunt doar zăpezi, momâi:/ semne străvechi, lăsate / de Zalmoxis, de bătrâni…/ Să le clăditi la loc de sunt împrăstiate / si stelei ce va răsări să vă-nchinati! " (...) "sub ger, s-a frânt Cuvântul, si noi / precum mărgelele pe ată, însirati: / bunic si tată, fii si nepoti, / ne afundăm în viscol si în noapte" (075 | sub ger, s-a frânt Cuvântul)

            Dând prioritate satului natal si naturii din dealuri, din munti si din toamne, prin versuri de un profund lirism melancolic, influentat de versul blagian - “un deal molcom, câtiva pruni si / în poala lor o casă: / satul meu de altădat / vreau s-ajung si nu se poate / îndoiala mă apasă, / o mai fi acolo, oare?! / vreau s-ajung si nu se poate » (părintilor), poetul se cufundã în anii copilãriei cu nostalgie si cu regret: “si trece tura, si mă schimb/pe eu cu mine,” (Arca”). Dar, stupoare ! Dacã esti atent si avizat, un simplu cuvânt îti deschide o poartã spre o întreagã dezbatere pe teme de o stringentã actualitate: învãtãmântul. Rolul dascãlului apare figurat metaforic, în doar câteva cuvinte, dar cât de pline de substantã !:
« dimineata devreme, într-un sătuc, departe/ către scoală, dascălul merge/ să-i învete pe copii să vadă: le face ochi, frunze…" ("poate ning")
            Dascãlul deschide ochii copiilor, ca ei sã înteleagã rostul lumii, dar în acelasi timp le face "frunze", pentru ca ei sã se hrãneascã singuri. Saltul metaforic trece din poezie direct în stiintã (frunza este laboratorul plantei, unde se zãmisleste glucoza noastrã cea de toate zilele). Iatã ce au vrut sã spunã acele cuvinte: sinteza miezului sufletesc al omului se face doar la lumina si cu substanta cunoasterii. Dascãlul, prin strãdania lui de a “face luminã” se identificã cu poemul:
“târziu în noapte/ la masă, lângă lampa cu gaz, dascălul citeste
pregăteste lectia pentru mâine-zi
si rând pe rând, întoarce filele noptii,
si cu fiecare filă întoarsă se face lumină”

semintele încoltesc la întuneric”
târziu, în miez de noapte, aplecat asupra filelor albe – zile din viata
lui -
dascălul: un poem
(“si-acum, poemul acesta” lui Petrică Birău)

            De la poezie la prozã si de la prozã iar la poezie, si de la poezie, la un altfel de prozã: la reportajul poetic, si de la acesta iarãsi la poezie si apoi la eseu si iar si iar, într-un cerc care te ameteste, te narcotizeazã, ca sã simti si tu ceea ce a simtit si el, când a fost atins de har. Harul însã, este o sabie cu douã tãisuri: pe de o parte unge, dezleagã sufletul, îl elibereazã spre oameni, pentru oameni, dar simultan, îi zgârie sufletul, înstrãinându-l de ei:
"nu mă pot plânge de singurătate, desi, aici,/ însingurat mă simt:/ tot mai ocupati, mai grăbiti / oamenii nu mai au timp nici măcar să mă vadă când ning" (este un stil nou de poezie, poezia-SMS).
            Tema însingurãrii, atât de prezentã (si necamuflatã) atât în prozã, cât si în poezie, revine ca un leit motiv în elegii: "atâtea întrebări, nici un răspuns / înstrăinati suntem unul de altul / să fie asta ură? sau blestem? sau boală?! / vorbesti cu mine si nu te aud, / vorbesc, si vorbele-mi se fac strigoi / si nu te pot vedea, nici auzi / prin zidul dens tesut de oameni răi / vorbesc si vorbele-mi se fac strigoi / si se lovesc de zidul dintre noi, si / se întorc, / si înapoi ne trag, si ne răpun".
            Fiind un luptãtor înnascut, Iftimie nãscoceste o nouã metodã de comunicare a sufletelor: poezia. Asa se face cã scriitorul nu-i lasã pe oameni sã se uite pe sine, nicicum sã se piardã în meandrele întunecoase ale vietii. El le aratã o cale ce poate tãia o potecã spre luminã, poezia:
"pe drumurile pe care mergem, când suntem într-un impas, poezia ne oferă o rezolvare, alta decât cea conventională, cunoscută; ca si credinta, dar altfel decât credinta;"

"poate ning", este o metafora extinsã a vietii omului, începând cu perioada copilãriei,- în care omuletul contempla muntele, tânjind sã-i atingã vârful, - si terminând cu perioada maturitãtii, în care omul a ajuns pe acel munte, urcând treaptã cu treaptã scara vietii. Dar iatã, s-a trezit de-o datã singur pe o stâncã. Si cale de întors nu mai este, fiindcã jos, nebunul a înfipt suliti, dansând si cântând în jurul stâncii:"sunt nebun de sunt normal". Omul nu mai poate privi decât în sus si dacã vrea sã nu fie singur, il ia ca interlocutor pe Demiurg.
Epilogul este o concluzie tristã la saga omului modern din acest început de mileniu. Oamenii, unul dupã altul, cad în genunchi înaintea fiarei, adapã fiara, fiara din ei însisi sau din afara lor, în timp ce "Dumnezeu se usucã". Este poate cea mai zguduitoare constatare a anilor ce-i mai avem de purtat pe umeri:
"prietenul zice să/ / nu mai vorbim, să / nu mai facem schimb de mesaje, scrisori / n-are timp, n-are bani, vrea să renunte la telefon:/ semn rău/mi se usucă rădăcini, îmi cad frunze…/ de ceva timp, de ani buni, refuz, constant, să-i ascult pe cei apropiati,/ pe cei dragi/motive se găsesc/nu am timp, am de lucru, am rămas în/ urmă cu multe:/ semn rău, foarte rău/(…)Dumnezeu se usucă”
(“epilog”)

            Cartea lui Iftimie nu este una usor de citit, fiind ea-însãsi o carte în trepte, trepte pe care te poti ridica, sau prin care te poti adânci, dupã cum ti-e firea si dupã cum ti-e sufletul de pregãtit pentru întelegere.
            Fotografia lui Trestian Gãvãnescu, peste tot prezentã si minunat elocventã de-a lungul filelor de carte, este ea în sine o metaforã prin felul în care se naste. De la tresãrirea lãuntricã a artistului fotograf ("uite ceva frumos de imortalizat!"), urmatã de simpla privire prin minusculul orificiu si deschiderea pleoapei diafragmei, la impresionarea peliculei, apoi la developarea imaginii, fotografia, în stare larvarã, trece prin douã stãri contradictorii: negativul si apoi pozitivul imaginii. Din aceastã dihotomie se naste fotografia, copia minusculã a unui petecut de naturã, - cât sã încapã într-un strop de rouã. Dar asa micutã cum este, are puteri uriase: ca si papirusul, ea va dura contra uzurii timpului.
            Iftimie Nesfântu îsi are propriile lui dihotomii, care îl hãrtuiesc si îi dau viatã totodatã. Dar nu trebuie uitat cã tocmai din aceste zone de umbrã ce se zbat în lupta cu lumina, întocmai ca pe o peliculã, - pelicula timpului, - din acaestã împãcare între alb si negru, întru redarea adevãrului, se naste pozitivul... O foarte sugestivã fotografie inseratã printre texte, sugereazã foarte clar pozitivul: înfloresc crãite pe zãpadã.
            Volumul se încheie cu o imagine-poezie: grupul celor nouã drumeti, plus umbra invizibilã a lui Noica, - craii de pe zãpadã, - urcã unul dupã altul muntele, într-un peisaj lunar, având în fatã o planetã albastrã, albitã, învelitã si ea în zãpezi, ca niste uriase pansamente puse pe rãnile une Terre bolnave. Cei nouã "si-au luat lumea-n cap", cum zice o vorbã din popor, sau au pornit si ei spre marea aventurã de tãmãduire a lumii, cum fãcuse Noica altã datã ? A înviat païdeia?