DORA-DOR

sau

DRUMUL DINTRE DOUÃ PORTI

Darul

            Am primit azi un dar. Dar nu ori ce fel de dar. Dar care obligã la dar, ca o reacţie în lanţ. Dar care cuprinde în el totul sau nimicul, care poate fi exploziv, dacã nu este bine controlat, întocmai ca reacţiile în lanţ. Dar nepalpabil şi fãrã preţ, dar nepreţuit, ca un dar intim de nuntã. Dar de mare întâlnire cu lumea din afarã, invitaţie la dans cu spiritul lumii. Dar care îţi furã zilele şi nopţile, îţi disecã fiinţa fãrã milã şi o împrãştie în lume, fãrâmatã dar fericitã cã poate atinge fiecare om în parte. Sare finã din sare grunjoasã trecutã prin mojar, care a îndurat lovituri şi striviri pentru a se face mãruntã, sarea vieţii gata de dizolvare în apele lumii, în conştiinţe. Dar mare care îţi cere sã te faci mic. Acest dar care poruncşete, este momentul de pauzã pentru a cugeta. Este începutul operei în roşu, când eşti aruncat în propria-ţi filozofie. Filozofia propriei tale vieţi, mãrunte, ţinând într-o mânã l’oeuvre au noir şi în cealaltã l’oeuvre au blanc. Ies încet şi anevoie din athanor, pentru a-mi lua, tremurând de emoţie, darul în primire. Şi multumesc dãruitorului.

            Am primit în dar o carte. Un dar cu bãtaie scurtã, dar şi cu bãtaie lungã. “Scurtã” pentru cã acea carte mã pune imediat la lucru, scoţându-mã din otrãvirea vegetãrii intelectuale. “Lungã” fiindcã mã invitã la drum lung, întors pe dos, de la sfârşit cãtre început, drum anevoios care mã obligã la contemplare interioarã, la judecãţi de acum, drum greu prin hârtii amestecate şi amintiri încâlcite, cãrora trebuie sã le gãsesc sensul. Am primit o carte. Dar nu orice fel de carte pe care o poţi pipãi cu ochii şi cântãri cu mâna şi pe care dupã citire o poţi aşeza pe o etajerã, mai în faţã, sau mai în spate, dupã cum simţi cã îţi va mai fi sau nu de trebuinţã, într-un viitor de lungime relativã. Azi am primit darul total, în sensul acelui “dãruind vei dobândi”, dar care îmbogãţeşte dãruitul dar şi dãruitorul. Am primit un dar multiplu, el fiindu-mi oferit mie şi deopotrivã lumii întregi.

Am primit în dar o carte nescrisã. Mi s-a dãruit catea mea nescrisã, darul invizibil, care concentreazã toatã materia şi toatã energia din micul univers care sunt eu acum, aici şi poate pentru câteva secunde, într-un minuscul meandru al Marelui Infinit. Rãsfoiesc paginile ei invizibile, semn cã iau notã. Semn cã am şi început sã scriu. Este darul pentru mine, care se va face dar din mine.

                                                                                                                                                                                      16 decembrie 2005

I-a PARTE 

ANIMUS

Motto : „Sunt Una, dar opusã mie însãmi. Sunt în acelasi timp „adolescent” si „bãtrân”. Nu am cunoscut nici tatã, nici mamã, fiindcã trebuie sã mã tragi din strãfunduri ca pe un peste sau fiindcã eu cad din cer ca o piatrã albã. Hãlãduiesc prin pãduri si munti, dar sunt ascunsã în partea cea mai intimã a sufletului omenesc. Sunt muritoare pentru fiecare si totusi trecerea timpului nu mã atinge”.

Carl Gustave Jung - « Viata mea »

Dragã Maestre,

            Vã veti întreba poate cum am ajuns sã vã cunosc... Ei bine, dintr-o purã întâmplare. Intr-o zi, ea a luat o carte de pe etajerã: era „Ma vie”. Incã de la primele pagini, si-a dat imediat seama cui i se adresa un astfel de text si cine ar fi în mãsurã sã-l priceapã; asa se face cã mi-a încredintat cartea, într-o duminicã, de Ziua Domnului. Zicea ea : „Dora, uite o carte pentru tine. Ce-ai zice s-o citesti? Ar fi o ocazie sa verifici dacã el este omul curcubeu, pe care-l cãutai încã din copilarie.”

            Asa se face cã mi-a pus în brate o multime de lumi cu creaturi din specia mea, unele mai distante si mai bizare, altele mai amicale, care îmi seamãnã oarecum. In ceea ce vã priveste, dragã Maestre, mi-ati apãrut deopotrivã distant si amical. Tocmai de aceea vã scriu în acest ceas târziu de noapte, când pot în fine sã mã liberez de sub tutela femeii. Imi aruncã tot timpul ocheade pe furis, ca sã vadã ce fac si mie nu-mi place asta. Sunt sufocatã de prezenta ei tipicarã, de om de stiintã care vrea sã analizeze totul, pânã si firele de praf care cad de pe mobile. Vrea sã stie tot, sã organizeze tot; disecã orice lucrusor cât ar fi el de mic; întregul îl face pulbere, pune insectele la microscop si albinele la microfon, pentru a le studia armonicele. Ea nu mai stie de poezia vietii. Aerul mãrii, în loc sã-l perceapã ca noi, ca pe o brizã suavã în care „respirã blând Isus” – cum zicea fratele Omar Kahyam – ea nu-l  vede decât în procente: atâta la sutã azot, atâta la sutã oxigen, hidrogen, argon... Misterul oricãrui lucru ea-l pune mai întâi într-un minuscul mojar de aur (pe care îl tine în creier),  si apoi îl face mici fãrâmite ca sã le analizeze la spectrometrul de masã sau la RMN sau alte aparate. Urãste tot ce nu poate întelege. Mã si mir cum de am scãpat teafãrã din calea ei! Ce noroc pe mine! Doar eu as putea deci sã vã înteleg gândurile, fãrã sã les strivesc si fãrã sã le mãruntesc facându-le bucãti. Oh, cât de frumoase sunt!

            Vã multumesc pentru invitatia de a participa cu prietenii dumneavoastrã la „Masa Rotundã” de la Böllingen. M-am simtit atât de bine în turnul dumneavoastrã cu pereti rotunzi si albi. Ii ador! Am avut deja un prim frison de plãcere, atunci când ati vorbit de „sincronicitate”. Fiindcã trebuie sã stiti cã învierea mea s-a produs datoritã unor „sincronicitãti” cum numiti dumneavoastrã toate aceste bizare coincidente care ne transformã viata. Si Fecioara n-a încetat sã-i dea semne femeii, dupã moartea tatãlui ei. Aceste semne veneau pe aripi de curcubeu. Si atunci mi-am zis: „Sfântul Graal bântuie încã gândurile cavalerilor. Cupa de smarald, nu s-a gãsit încã, dar unii beau demult din ea elixirul dãtãtor de viatã.”

            As mai avea încã multe sã vã spun, dar trebuie sã pun un punct, cãci femeia curioasã ar putea prinde de veste despre ceea ce fac si atunci va sterge totul! Sunt fortatã sã mã ascund, fiindcã este extrem de lucidã si de exigentã. Distruge tot!

            In ceea ce vã priveste, eu am o bãnuialã: ati gãsit deja piatra filozofalã, nu-i asa? Dupã ce ati golit-o de puterea ei, dupã ce i-ati smuls secretul, ati distrus-o (hm!... aici aveti ceva în comun cu femeia). Apoi v-au cuprins remuscãrile si abia atunci v-ati gândit sã o împãrtiti cu lumea. Ati aruncat pulberea filozofalã în lume si ati râs în barbã: „N’aveti decât sã recompuneti misterul pietrei. Este în fond sarcina voastrã... în fine, a unora dintre voi, desigur nu a tuturora.”

            Nu stiu câti dintre noi vom fi capabili sã recompunem misterul pietrei. Vom sta si noi aplecati peste ape, zile si nopti de-a rândul, culegând aurul din nisipuri murdare de noroi; sau vom rãtãci prin deserturi, îngenunchiati pe firele de nisip sec, cãutând cu ochii arsi de soare si de tenebre, bucãtile de luminã împrãstiate în lumile care au fost înaintea noastrã, pânã la noi.

Tonia tocmai a terminat ceva de citit. E ocupatã: a cãzut pe gânduri. Am surprins-o imaginând un plan. Am vãzut-o scotocind prin memorie. A luat creionul si a început sã smângãleascã ceva într-un caiet. Doar asa i-am putut scãpa de sub mânã si am smuls aceste câteva clipe din viata mea efemerã, pentru a vi le oferi în dar.

Salutãri din partea mea Animei si pe curând (sau pe cât de mult mã va lãsa ea sã trãiesc),

Dora-Dor

*

Dragul meu Maestru,

Mã scuz dacã v-am inoportunat cu extravagantele mele. Iar am facut vreo prostie? Judecând dupã tãcerea dumneavoastrã din ultimul timp, as zice cã da. Iatã de ce vã scriu. Femeia e tristã. Se pierde mereu prin lucruri imposibile, ca si cum ar vrea sã fie sigurã cã nimic nu se va împlini, niciodatã. Se agatã mereu de cauze pierdute si vrea sã refacã singurã istoria lumii; ba mai mult! Vrea s-o si trãiascã! E mereu avidã de mistere. In cele din urmã, de atâta joacã cu focul, a devenit ceea ce trebuia sã devinã: un „înger gonit”. Vom putea noi oare s-o punem pe calea cea bunã? In acest scop vã trimit aceste câteva povestiri de mai jos. In acest fel vã veti putea face singur o idee despre cum judecã ea viata în general si mai ales, despre cum mã vede ea pe mine.
A dumneavoastrã, cu cordialitate,
Dora-Dor

Inger gonit

              Dora era o fetiţă ciudată, venită dintr-o constelaţie modernă care se numeşte Fornax Chemica , situată în apropierea polului Sud galactic, într-un meandru al fluviului Eridan.
            Mama ei îi inoculase sentimentul religios încă din prima copilărie. Efectele le urmărea în fiecare dimineaţă a anotimpurilor calde, aşezată pe o treptă a scării de piatră din spatele casei. Era locul ideal ca să stea în plin soare şi să mediteze, aşa în felul ei. Implinea un fel de ritual, cu convingere şi curiozitate, la fiecare început de zi care avea miros de flori de cireş, apoi miros de cireşe coapte, de vişine şi în sfârşit, miros de gutui. Cînd venea anotimpul ploilor culegea cu grijă frunze uscate şi le punea între coperţi ştiind că vor învia la primăvară; „hârtia le va tine de cald” – spunea ea. Când primii fulgi scoteau săniuţa de lemn din pod uita să mediteze, de prea multă joacă. Dar venea Sfântul Niculaie şi apoi sfântul Crăciun care îi dădeau recompensa credinţei de peste an. Cât erau de săraci părinţii, tot găseau ei un măr, o nucă sau vreo portocală să pună în micul pantof lustruit în ajun şi aşezat cu pioşenie la fereastră.
            Şi iarăşi se întorcea primăvara. Işi lua scăunelul, pe care îl punea în fiecare an cu o treaptă mai sus şi privea cerul albastru în aştepatrea îngerilor. I se spusese că există şi că veneu din cer. Dacă era adevărat trebuia să-i fi văzut, nu? Şi îi vedea. Ii apăreau ca nişte mici cercuri concentrice şi luminoase, nu mai mari decât o băncutã, care se mişcau lent prin aer, plutind prin faţa ochilor ei.
            Cu toate că văzuse  prin cărţile cu poveşti îngerii desenaţi ca nişte copii blonzi şi bucălaţi, îmbrăcaţi cu lungi vestminte albe şi purtând splendide aripioare de puf, ea niciodată n-a zărit pe cer asemenea arătări. Tot ce vedea erau mici cerculeţe transparente, ca un fel de atomi văzuţi la un microscop superperformant. Era convinsă că îngerii adevăraţi aşa erau şi îşi spunea că cei care pictaseră pereţii bisericilor şi bucăţi de icoane, sau foi de carte, nu avuseseră norocul să vadă sfintele creaturi. Atunci, din lipsă de imaginaţie, îi pictaseră ca pe un fel de oameni-păsări.
            N-a spus nimic, nimănui dsepre ceea ce făcea ea în fiecare dimineaţă aşezată pe micul scăunel, în plin soare, până când într-o zi mama a întreabat-o:
            -  Dora, ce faci tu acolo, aşa de visătoare, pe scăunel?
            -  Ce să fac şi eu?... Mă uit la îngeri.
            -  Şi cum arată îngerii ăştia?
            Şi i-a descris mamei ce văzuse în cer. Dar ea a râs şi Dora a simţit cu amărăciune că nu credea o iotă din tot ce-i spusese. Poate că atunci a  început să aibă şi ea oarecare îndoieli despre îngeri. Tocmai de-aceea a îndrăznit să facă acel lucru teribil, acel lucru care era de fapt o crimă.
            Tot mama îi spusese că toţi oamenii, fără nici o excepţie, poartă de la naştere pe fiecare umăr un înger invizibil. Pe umărul stâng stătea îngerul rău, care te îndeamnă la prostii şi care vroia să te ia pentru întregirea regatului lui Satan. Pe celălalt umăr veghea în pace îngerul bun, trimis de Dumnezeu.
            Ca să se convingă că cei doi îngeri existau cu adevărat pe umerii ei, - fiindcă nu-i simţea defel, fie că erau prea uşori, fie că nu erau deloc – i-a venit într-o zi ideea să facă o experienţă. Avea pe atunci 4 ani.
            Intr-o dimineaţă de vară cu cer gri, lua micul dejun în bucătărie. Era singură la masă şi problema cercângerilor nu-i dădea pace: dacă ei existau şi dacă ea ar fi ucis îngerul bun, rezultatul l-ar fi avut imediat: ar fi devenit o fetiţă rea, posedată de diavol. Experienţa inversă, adică  să-l ucidă pe cel rău, n-ar fi fost concludentă, fiindcă cei din jur spuneau că e un copil cuminte şi toţi o iubeau. Trecerea din bun în mai bun n-ar fi perceput-o şi experienţa ar fi fost ratată. Cine o călăuzea într-o astfel de aventură alchimică? Poate că o fărâmă din Zosimo de Panopolis lucra atunci în ea, folosind-o ca pe un nou şi curat athanor , la desăvârşirea operei lui începută cu secole în urmă şi pe care nu o terminase încă. Poate că el era cel care o întreba acolo în bucătărie: „Ei, ce facem cu îngerii? Cum să dovedim noi că există?” Acel Zosimo, frate al ei trezit peste ani din arhetip vroia să mai încerce încă odată să dea răspuns eternei întrebări: „Există sau nu există?”.
            Plină de calm şi pătrunsă inconstient de măreţia acelei clipe, importantă atât poate pentru propriul ei destin, cât mai ales pentru cel al sufletelor care încă îşi mai puneau întrebări de dincolo de moarte, a luat cuţitul plin de dulceaţă de pe masă şi l-a infipt în îngerul ei bun. După care a aşteptat, palidă, pe scaun să vadă ce se întâmplă. N-a auzit nici un vaet, nici un strigăt. „Ingerii nu suferă, ei nu au carne, ca noi” parcă îi spusese mama. Atunci cum avea să ştie dacă el murise?
            Cu timpul avea să afle. Pentru orice experienţă trebuie răbdare. Atunci a aflat asta, întâia dată. Rezultatele s-au arătat nu după mult timp şi erau clare. Se simţea pe zi ce trecea împinsă să mintă, să înjure, ba chiar a muşcat-o de mână pe sora ei, până la sânge. Refuza să mănânce iar diavolul crescuse în ea şi o invada cu tristeţi profunde, de-a dreptul insuportabile, tăindu-i cheful de joacă şi atrăgând-o zilnic într-un ungher întunecat din podul casei. Acolo, pe un scăunel plin de pânze de păianjen se legăna ore întregi, înainte şi înapoi, cu mintea golită şi cu inima seacă, cântându-şi aceeaşi melodie care îi înnoda zilnic gândurile într-un şarpe vineţiu care pornea cu ea odată spre fundul mării. Nimeni nu mai ţinea în balanţă binele şi răul. Din fetiţa veselă care fusese, nu rămăsese decât o fantomă palidă şi sumbră, obsedată de o crimă pe care nu era sigură că a comis-o. Refuza conştient orice lucru care altă dată i-ar fi făcut plăcere, pentru simplul motiv că nu îl mai merita, din moment ce devenise o nouă fiică a lui Satan.
            Era într-o după amiază de toamnă. Probabil septembrie, fiindcă soarele arunca prin ochiurile perdelei, pe patul ei, o lumină caldă şi veselă, specifică toamnei cu vara încă coaptă pe umeri. Frunzele viţei sălbatece se roşiseră deja în fereastra sufrageriei şi au tremurat uşor când mama ei a intrat în salon cu un platou cu cremă de zahăr ars. Era dulcele preferat al Dorei, dar nu se putea atinge de cremă. Avea un nod imens în gât şi lacrimi pe care cu greu le mai adăpostea ascunzându-le sub pleoape. Atinsese limita. Puţin îi păsa dacă îngerii existau. Vroia să–şi deşerte sufletul şi să poată mânca măcar câteva linguriţe de cremă. N-avea încotro, sosise clipa adevărului şi trebuia să se spovedească chiar atunci, pe loc.
            Işi găsea cu greu cuvintele când a chemat-o pe mama, lângă ea pe divan. I-a spus că avea un mare secret... „Ei, care e secretul?” – o îndemna mama. Dar gura nu vroia să se deschidă. „Ai făcut ceva rău?”  Incerca să o tragă de limbă: că a furat? că a minţit? că a vorbit urât? muşcăturile? „Nu. E ceva mult mai rău: mi-am omorât îngerul bun. Aveam nevoie să ştiu dacă biluţele pe care le vedeam erau îngeri. Tu eşti de vină! Mi-ai spus că-s prostii. Eu credeam că sunt îngeri. Cum puteam să ştiu altfel decât aşa? Acum am aflat că există, dar  eu sunt acum fiica lui Satan şi niciodată n-am să mai văd îngerii buni”.
            E întotdeauna tristă experienţa cunoaşterii de sine, mai ales când eşti copil. A cunoscut atunci pentru prima oară puterea de a face rău şi frica de ea însăşi.
            Mama a culcat-o pe spate şi venind deasupra ei, i-a spus:
            - E rău ce-ai făcut tu, cum ţi-o fi dat prin minte aşa ceva? Să nu mai pui niciodată mâna pe cuţit, cât oi trăi! Ingerii nu mor, dar al tău a plecat. S-a speriat şi a zburat la alt copil. Dar dacă ai să te faci fetiţă cuminte şi ai să mănânci la masă şi n-ai s-o mai muşti pe sora ta, dacă ai să-l rogi, el o să se întoarcă. Ai rabdare şi-ai să vezi. Si acum hai şi mănâncă nişte cremă!”
            Din acea după amiază a rămas cu un tic: îşi apleca tot mai des capul spre umărul drept, ca să-şi mângâie  îngerul bun şi să se asigure că s-a întors... şi că n-a mai plecat.
            Timpul trece repede. Dora nu ştia exact când schimbase pentru totdeauna fetiţa de ieri din bucătărie, cu femeia de azi din bucătărie. Şi mai ales nu ştia dacă duhul bun s-a întors la ea. Dar întrebări veşnic fără răspuns o asaltaseră pe lungul drum al vieţii : „Dacă îngerii îşi schimbaseră atunci locul între ei ca să râda de mine? Dacă eu atunci omorâsem îngerul rău, iar toate manifestările acelea ciudate nu fuseseră decât efectul remuşcărilor? Care dintre ei s-a întors la mine, în urma rugăminţilor, cel bun sau cel rău? Cum e cu umărul stâng şi cu cel drept, cum rămâne cu acea întrebare tăioasă: ce e binele şi ce e răul? Ce-i voi spune prietenului meu Zosimo de Panopolis la Marea Intâlnire? Voi ridica neputincioasă din umeri mărturisindu-i că nici eu n-am fost în stare să aflu? Mi-ar mai trebui câteva experienţe în vechiul meu athanor... Dar nu ştiu dacă el mai rezistă flăcărilor...”
            Ingerii au obosit şi ei lângă Dora de atâtea căutari zadarnice, care le-au ros aripile şi  i-au făcut asemenea unul cu celălalt, că nici ei nu mai ştiu să se distingă între ei. Ochiul sufletului ei îi vede ca pe unul singur, un fel de umbră gri, care cu o aripă o trage spre infern, iar cu cealaltă spre Paradis. Umbră nedecisă, cu aripi pestriţe, crescute spre interior, ca să nu poată zbura decât în vis. Ingerul gonit nu se mai întoarce alb, ci pestriţ...
            Acele mici cercuri concentrice,- îngerii copilăriei - erau poate doar nişte celule ale universului, prin care el respira şi prin care respira şi ea cu el... A vrut cu tot dinadinsul să le dea un nume şi o formă dar între timp, pietrificându-se în experienţa cunoaşterii de sine, a uitat să respire... 
            A greşit? Greu de ştiut... Totul depinde de locul din univers unde va poposi culoarea ei încă nedefinită

Copacel

            Trecuse anul decând Dora îşi alungase îngerul de pe umãr. Între timp îşi ceruse iertare şi încerca sã se poarte cât mai bine, în speranţa cã el se va întoarce într-o zi. Avea cinci ani, dar ştia deja sã calce rufe, sã şteargã praful de pe mobile şi sã facã maionezã. Redevenise fetiţa model de altãdatã. De ziua ei, mama îi fãcuse cadou o pasãre, un mic mãrãcinar cu gât roşu. Trecuse într-o zi prin târg şi pãsãrarul reuşise sã-i capteze atenţia cu strigãtele lui care treziserã toatã piaţa: “Ia coniţã, mãcãleandrul, cã-i blând ca mielul! Stã şi-n palmã, dacã-l pui şi-ţi mâncã de-acolo” – îi spusese vânzãtorul. “Îi o cântãtoare de n-are pãreche!” 

Fetiţa a fost nespus de fericitã când a primit pasãrea micã şi gureşã.

            - Am sã-i spun Gât-Rosu.

- Sã ai grijã de ea, sã-i dai în fiecare zi apã proaspãtã şi mei şi sã-i schimbi nisipul din colivie – i-a spus mama – Gât-Roşu nu-i o pãpuşã, e o fiinţã vie.

            - Nu-i aşa cã pãsãrica asta e sufletul pãpuşii Lailai?

            - Chiar aşa, – i-a rãspuns mama – dar sã ai grijã de ea. Nu care cumva s-o spinteci, aşa cum ai fãcut anul trecut cu Lailai.

Dora rãmase pe gânduri, preţ de câteva clipe. Cu ochii pironiţi în ochii mamei,  revãzu toatã drama: ea, îmbrãcatã în halatul alb de baie al mamei, cu stetoscopul de plastic la urechi, dirijând o ceatã de copii – asistenţii ei - pe care îi invitase sã participe la “lecţia de anatomie”. “Am primit o pãpuşã mare de ziua mea. Dar nu-i în apele ei. Face mofturi la mâncare şi nu zice “mama”; nici sã umble nu poate. Haideţi sã vedem ce are.” Aşa au spintecat-o pe Lailai.

            - Am vrut doar sã vãd dacã avea inimã! – se apãrã Dora. – Şi n-avea! De-aia nu se mişca şi nu vorbea. N-avea suflet în piept, uite-aşa!

            - Ba avea, – îi rãspunse mama – dar sufletul e ca pasãrea. Când ai tãiat-o pe Lailai, sufletul ei şi-a luat zborul spre cer. De atunci cutreierã lumea-n lung şi-n lat. Sufletul oricãrui lucru e nemuritor şi liber ca pãsãrile cerului. Tu ştii doar cã orice lucru are un suflet, chiar dacã nu se vede. “Şi pomii au suflet?” Da, şi pomii. “Dar pietrele?” Da, şi ele, dar “carnea” lor dureazã milioane de ani. Aşa cã sufletul pietrei pare cã nici n-ar fi, fiindcã dureazã veşnic. Omul nu ştie decât cã pietrele sunt acolo dintotdeauna, dar el n-a fost martor nici la naşterea lor şi nici nu va vedea moartea lor. Fiinţele vii însã, muritoarele, se trec mai repede. Toate pãsãrile de pe cer – dar toate, fãrã nici o excepţie -  duc în ele sufletele oamenilor, animalelor, dar şi ale unor jucãrii. Pãsãrile culeg ultimul strop de viatã care însufleţise aceste “lucruri”, ca albinele nectarul din flori. Aşa se face cã oamenii trec în lebede albe sau negre, elefanţii zboarã în cormorani, leii şi tigrii ai sã-i gãsesti chirciţi în bufniţe şi tot aşa ...

            Dora era foarte atentã cu darul preţios şi viu pe care îl primise la aniversare. Îi schimba zilnic pãtuţul de nisip, îi dãdea apã şi mei şi stãteau de vorbã ore întregi. “Nu-i aşa cã tu eşti Lailai? O, iatrtã-mã, Lailai! Niciodatã n-am sã te mai tai pe burtã. Ştiu cã tu ai inimã, altfel cum ai mai ciripi?”

O ţinea pe Gât-Roşu  într-o colivie, chiar în cãmãruţa ei, pe marginea ferestrei. O scotea zilnic, pe timp de varã sã admire munţii Fãgãrasului, asa cum se vedeau ei falnici, de la poalele Copãcelului, satul în care locuiau. O singurã datã scãpase pasãrea în curte, când tatãl ei sãdea nişte flori în grãdinã. Era o zi frumoasã de mai, când se strecurase pe uşiţa deschisã a coliviei, în timp ce Dora tocmai îi dãdea mei. Gât-Roşu era o pasãre singuraticã dar şi îndrãzneaţã. Se oprise chiar lângã tatãl Dorei şi ţopãia prin jurul lui, sperãnd sã mai capete nişte viermişori de fãinã sau nişte unt, aşa cum se întâmpla peste iarnã. Omului îi fu uşor s-o punã la loc în colivie.

*

            Într-o dimineaţã de varã, un vânt puternic aducãtor de furtunã a deschis brusc fereastra de la camera Dorei. Trecuse mai bine de o jumãtate de an de când Gât-Roşu  venise în casa lor. Era foarte devreme, probabil ora 4, fiindcã mama se sculase deja ca sã dea de mâncare la gãini şi sã porneascã cele douã bivoliţe spre uliţa mare, pe unde trebuia sã treacã ciurda. Mama s-a oprit în faţa odãii fetiţei şi a deschis încet uşa sã vadã dacã era învelitã. Vântul sãlbatec, ieşit din minţi, a smuls uşa din mâna femeii şi a trântit-o de perete. În aceeaşi clipã, fereastra s-a deschis larg, ca o poartã. Sub ochii ei neputincioşi, colivia a cãzut cu un zgomot scurt pe covor şi pasarea a zburat fãrã nici o ezitare peste pervaz.  Femeia, cu palma peste gurã, a urmãrit-o cu ochii speriaţi, pânã când Gât-Roşu a dispãrut în copãcelul din faţa ferestrei. În clipa urmãtoare, o pisicã neagrã a sãrit de pe magazia vecinului drept în cais, dispãrând în frunziş.

            Copila nu se trezise încã. Mama a dat fuga în curte şi s-a oprit sub copãcel, scrutând coama lui verde şi bogatã. Dar nici mişcare nu zãri şi nici mãcar vreun foşnet nu auzi. Era linişte. O linişte rãu prevestitoare ca şi norii grei de deasupra casei, care stãteau gata sã cadã cu jale peste acoperişul de şindrilã.

            Când Dora s-a trezit în acea dimineaţã, s-a dus ca de obicei la dulapul din bucãtãrie sã ia punga cu mei. Apoi, pe jumãtate adormitã, umplu cu gesturi de somnambul un pahar cu apã şi se întoarse în cãmãruţa ei, cu apa într-o mânã şi cu meiul în cealaltã. Cu ochii mari, pironiţi în fereastra larg deschisã, strigã:

-Mamã, mamã! Colivia e pe jos şi Gât-Roşu nu-i nicãieri! Şi geamul e deschis!

Mama, care era deja în spatele ei, şi-a strers ochii pe ascuns şi a spus:

- Ştiu, ştiu... Eu i-am dat drumul. Ciripea cu dor de ducã dis de dimineaţã. N-am mai putut de mila ei. În fond are şi ea dreptul la libertate, ca orice fiinţã de pe lumea asta. Ce, ţie ţi-ar place sã stai închisã toatã viaţa într-o colivie?

- Uf! Dar era a mea! Doar tu mi-ai dat-o de ziua mea! Cum ai putut sã faci aşa ceva, mamã!?

Dora era neconsolatã şi plângea prin colţuri. Se obişnuise cu cântecul ei zglobiu, care nu înceta nici iarna. Erau nişte sunete armonioase şi delicate, care transmiteau nostalgia ţãrilor calde. Mama încerca sã o împace:

- Ştii bine cã a mai fugit odatã şi cã tatãl tãu a adus-o îndãrãt. S-o fi dus şi ea prin vecini, cã se sãturase de atâta singurãtate. Eu sunt sigurã cã se va întoarce pe searã.

- Dar e atât de micã ! Ce-o sã facã ea singuricã pe lumea asta ? Nu ştie cum sã se hrãneascã, nici de unde sã bea apã - se lamenta Dora.

             Au pândit toatã ziua caisul şi cerul, dar în van. Mama a agãţat colivia de o creangã, apoi a deschis larg uşiţa şi a umplut vasul cu mei. Spera vag cã Gât-Roşu, dacã ar fi scãpat ca prin miracol de pisica neagrã, va veni într-un târziu, când i se va face foame ori sete. Dar  seara coborâse demult peste case şi pãsãrica nu se întorsese încã.

- O sã vinã mâine, îţi spun eu. Îşi gustã şi ea porţia de libertate. E dreptul ei... – cãuta sã o convingã mama.

Trecuserã astfel doi ani de aşteptare. Dora se mai ruga încã, întrerupându-se din joacã, ca sã le aminteascã sfinţilor sã vegheze la întoarcerea pãsãrii ei dragi. Copiii din stradã, cu care se juca, erau miraţi de dispariţiile ei bruşte: « - Pleci aşa, netam-nesam ! ». “ - Vin înapoi imediat. Jucaţi-vã fãrã mine” – le spunea ea. Fugea în casã, unde cãdea în genunchi în faţa icoanei, rugându-se fierbinte ca Gât-Roşu sã trãiascã.

Dora era acum în clasa întâi şi învãţase câte ceva despre pãsãri. Reaşezase colivia goalã pe pervazul ferestrei, în camera ei, ca atunci... Umplea zilnic micul rezervor cu apã proaspãtã, ca atunci. Şi aşa cum nu pierduse nãdejdea cã îngerul ei va reveni, ea încã mai spera cã Gât-Roşu  se va întoarce într-o bunã zi.

            Într-una din casele sãrãcãcioase ale unui cartier din suburbiile Luxemburgului, locuia o familie de emigranţi cu un bãieţel melancolic pe nume Rony. Prinsã cu o clemã de perdea, o micã pasãre de mucava, dar cu pene adevãrate, privea cu nostalgie cerul şi viaţa de afarã. Avea şi o minusculã maşinãrie care o fãcea sã cânte zilnic, fix la 4 dimineaţa.

Casa era situatã lângã o pãdure. Mama lui Rony cumpãrase acea micã pasãre cu pene colorate ca sã i-o dea în dar de ziua lui. Bãiatul împlinea 5 ani când pasãrea se instalã în faţa ferestrei de la mica lui încãpere.

În fiecare dimineaţã în zori, zeci de pãsãri de tot felul se îngrãmãdeau zgomotoase, ademenite lângã fereastra lui Rony de pasãrea cu glas de metal. Unele mai îndrãzneţe, veneu chiar sã batã cu ciocul în geam, ca şi cum ar fi vrut sã comunice cu mica pasãre de mucava sau pur şi simplu sã se intereseze de soarta ei. Într-o zi o ciocârlie s-a izbit de freastrã, încercând probabil sã intre în încãpere. Când s-a întors de la lucru, spre searã, mama a gãsit-o zãcând fãrã viaţã pe mica terasã. Avea ochişorii deschişi şi ei priveau încã spre mica fereastrã de unde auzise chemarea, o chemare mincinoasã, de robot.

Trecuse deja anul de când Rony o prinsese pe Rouge-Gorge cu o clemã în perdea. Aproape cã o uitase, asa cum fãcea cu toate jucãriile lui: se juca mult cu ele in prima zi, apoi din ce înce mai rar, pe mãsurã ce alte minunãţii veneau sã populeze mica lui încãpere ticsitã de peluşi, de camioane colorate şi limuzine sofisticate. Dacã Rouge-Gorge n-ar mai fi cântat zilnic în zori, Rony ar fi îngropat-o cu siguranţã în cãpşorul lui bucãlat, ocupat cu soldaţii de plumb, care se tot certau între ei, nevoind niciunul sã intre în prima linie de front.

Intr-o dimineaţã ca toate celelalte, mama bãiatului porni de cu zori curãţenia prin casã. Era începutul toamnei dar pãsãrile din pãdure erau tot atât de guralive şi zburdalnice ca în miez de varã. Din ziua în care gãsise sub fereastrã ciocârlia moartã, mama ticluise un gând ucigaş, pe care însã îl tot amânase. Pândise momentul când Rony avea multã bãtaie de cap cu şcoala, aşa ca el sã nu observe. Venise clipa. Când ajunse cu aspiratorul în dreptul geamului, slãbi clema şi ridicã în aer tija. Intr-o clipã, gura lacomã a monstrului o înghiţi pe Rouge-Gorge, amestecând-o în mãruntaiele lui pline cu praf, peri şi folfoştoace. Gata, bine cã s-a sfârşit. Mama a trecut mai departe cu nepãsare gura aspiratorului peste draperie, apoi peste galerii, s-a mai foit de câteva ori prin faţa biroului şi ieşi din camerã.

Când Rony se întoarse dintr-o excursie de douã zile cu şcoala şi-a aruncat ghiozdanul pe pat, a luat mingea şi a ieşit în curte. “Poate cã nu va observa...” se gândea mama.

A doua zi, dis de dimineaţã bãieţelul a dat buzna în camera ei :

- Mami, mami, Rouge-Gorge a fugit de la locul ei! Ştii tu ceva?...

Mama se frecã la ochi, buimacã - era ora 4 dimineaţa.

- Da, ştiu.Vino sã-ţi povestesc...

Se ridicã în capul oaselor şi îl cuprinse pe dupã umeri pe micuţul ei.

 - Uite... O sã-ţi spun ce s-a petrecut ieri în zori. E o poveste lungã... Nici nu stiu cu ce sã încep... Ţii minte ce gãlãgie fãceau pãsãrile din pãdure dupã ce auzeau cântecul lui Rouge-Gorge. Ei bine, vãzând cât de nefericitã era sora lor închisã în cetate, ciocârlia şi ciocãnitoarea au adunat toate pãsãrile pãdurii şi le-a zis:

“- Dragele mele, haideţi s-o salvãm pe micuţa din fereastrã. Aţi fost şi voi martore la semnele ei de disperare pe care le-a dat în ultimul timp. Cântatul ei din zori îmi sfâşie inima - spuse ciocârlia.

- Şi mie la fel – adãugã ciocãnitoarea. – Mã scol în fiecare zi în ţipetele ei metalice şi ascuţite ca nişte lame de cuţit. Îmi dau pur şi simplu fiori. Cred cã e ameninţatã acolo de cei trei uriaşi... de fapt doar doi, fiindcã omuleţul pare bun la suflet şi nu cred cã îi vrea rãul sorei noastre.”

            Aşa cã ieri dis de dimineatã, un stol de pãsãri de pãdure au spart fereastra cu ciocurile lor puternice, imediat dupã cel de-al doilea ţipãt al lui Rouge-Gorge. Apoi, au aşteptat ca sora lor sã li se alãture şi sã fugã împreunã – adãugã mama. Dar pasãrea continua sã priveascã afarã cu nepãsare, fãrã sã aibe nici cea mai vagã intenţie de a fugi de la locul ei. (Trãgând cu coada ochiului la Rony care ţinea capul în piept - “oare mã crede?”- mama continuã sã povesteascã). Pãsãrile se întrebau:

« - Ce e cu ea? De ce nu profitã de libertate ? Doar asta ne-a spus prin mesaj, cã vrea aer şi soare! Orice pasãre din colivie, de îndatã ce i se deschide portiţa, se repede cu disperare spre libertate. Dar ea nu se mişcã. Priviţi-o! O fi moartã? – întrebã ciocãnitoarea.

            - Nu, nu e moartã. Ochii îi sunt vii. Şi apoi, cum ar putea sta atârnatã de crenguţã, dacã nu şi-ar fi înfipt gheruţele vii în ea? – spuserã celelalte pãsãri.

            - Aveţi dreptate. O fi doar descurajatã. Uitaţi ce propun eu – spuse ciocârlia. – Vom intra pe rând în cetate şi o vom lua cu noi. Poate cã n-a învãţat încã sã zboare. “Pasãrea din colivie nu ştie cã nu ştie sã zboare”. O s-o învãţãm noi.

            Şi aşa cum au plãnuit, ciocârlia şi ciocãnitoarea au intrat prin mica spãrturã. Au smuls-o pe Rouge-Gorge de pe crenguţã (ştii tu, şnurul de la perdea), au prins-o în cioc, fiecare de câte o aripã şi s-au înãlţat cu ea la ceruri.

Dar Rouge-Gorge le privea pe surorile ei cu aceeaşi detaşare ca mai înainte. Suratele nu mai aveau însã timp de întrebãri. Ele trebuiau s-o înalţe cât mai sus, pânã la soare. Şi mai trebuiau s-o înveţe tainele zborului. În timp ce o purtau prin aer, îi vorbeau:

- Ai sã vezi, micuţo, ce minunat este sã poţi zbura. Totul este sã te înalţi cât mai sus şi sã te laşi apoi sã cazi pe plãpumioara de aer. Sã ai grijã sã-ţi întinzi bine aripioarele şi sã le mai agiţi când şi când. Dar mai ales nu trebuie sã-ţi fie fricã. Ea stricã totul, fiindcã atunci când ţi-e fricã, elanul din aripi moare, şi aripile nu ascultã decât de el, de elan. Nu uita cã noi toate suntem fãcute ca sã zburãm. Orice fiinţã cu aripi trebuie sã zboare. Ori tu ai aripi, aripi adevãrate! Dar ţi-a lipsit cerul. Şi nici profesor cred cã n-ai avut. Tu îţi mai aminteşti cine ţi-au fost pãrinţii? Rouge-Gorge tãcea. Ciocãnitoarea spuse:

- Aha, deci nu-ţi aminteşti. Bãnuiam eu cã te-a vânat omul din pãdurile amazoniene şi cã te-a vândut apoi într-o colivie, la târg. Aşa ai ajuns probabil în cetate. Multe dintre noi au soarta asta crudã... Dar acum ai o şansã unicã ca sã cunoşti ce este zborul. El este de fapt necesitate, libertate şi joacã totodatã. Este raţiunea noastrã de a exista. « Zbor, deci exist » - este deviza noastrã.

Pasãrea nu zicea nimic. Continua sã se supunã voinţei ciocârliei şi ciocãnitoarei, lãsându-se purtatã pe perniţele moi de nori, albe ca gãluştile de albuş. Când suratele au gãsit de cuvinţã cã ajunseserã suficient de sus, i-au spus :

- Gata. De aici nu te mai purtãm. Te vom ghida însã în timpul zborului. Vom fi mereu pe lângã tine şi îţi vom da la nevoie sfatul necesar.

            Spunând acestea, îşi desprinserã ciocurile de pe aripioarele micuţei pãsãri de mucava cu aripi adevãrate. Ea nu ciripi de bucurie şi nici nu strigã de spaimã, atunci când suratele au lãsat-o sã cadã. Supusã, a început sã coboare la început lin, purtatã de vânt, apoi împinsã cu putere spre pãmânt. Pãsãrile se uitau la ea şi vorbirã:

- Uite! A prins-o şi pe ea beţia de înãlţime. Aşa e prima oarã, nu-ţi mai dai seama ce faci, atât e de bine. Îţi mai aduci aminte? – vorbi ciocârlia. - Da, dar acum n-avem timp de amintiri, rãspunse cealaltã, apoi srigã din toate puterile:

- Desfã-ţi aripile! Larg, cât mai larg! Nu uita, este viaţa ta în joc!

Dar pasãrea continua sã cadã, fãrã sã le audã. Ciocârlia a încercat într-un târziu sã o mai prindã odatã în cioc, dar totul a eşuat. Rouge-Gorge continua sã plonjeze fãcând chiar şi piruete prin aer. Se lãsa în voia vântului care venea sã o ridice din când în când, ca pe o frunzã moartã, toamna. Apoi o împingea cu forţã spre sol. Prinsese vitezã şi înainte ca suratele sã fi apucat sã-şi ia rãmas-bun, cãzu cu zgomot scurt într-o bãltoacã.”

-         Vai, mamã! – strigã Rony îngozit. Cum de ştii tu toate astea?

-         Ştiu, fiindcã am vãzut cu ochii minţii – spuse mama.

-         Cum adicã, mintea are ochi ??- se mirã Rony.

-         Sigur ca da ! Aceia sunt adevãraţii ochi ai omului. Dar stai sã vezi ce-a urmat.

« Suratele au coborât în picaj lângã locul accidentului şi o cercetarã.

- Uite cã e întreagã ! Ochii îi sunt tot deschişi. Micuţo, nu-i aşa cã n-ai murit? Hai, te rugãm, ciripeşte un pic! – se tânguia ciocârlia.

Rouge-Gorge tãcea mereu. “Poate cã vrea sã mai facem o încercare” îşi vorbeau suratele. “Poate cã între timp i-o fi venit curajul. Niciodatã prima lecţie de zbor nu e reuşitã. În definitiv important este sã nu te mãnânce pisica. În rest poţi încerca de câte ori doreşti, pânã înveţi.”

Aşa cã au luat din nou în cioc câte o aripioarã şi s-au înãlţat la cer. Dupã numai câteva fâlfâiri, un vânt puternic din nord, aducãtor de zãpadã şi vijelii, se porni sã batã cu o violenţã sãlbatecã, parcã ar fi fost la facerea lumii. Rãsucite de vântul cel rãu, cele douã surate scãparã din cioc pe micuţã. Speriate, şi luptând din rãs-puteri împotriva vântului, au mai fãcut o ultimã încercare. Dar el le ţinea pe loc, în timp ce o înãlţa pe Rouge-Gorge spre orizonturi depãrtate. Ea nu pãrea sã se opunã, urcând lin spre norii ameninţãtori şi negri.

- Ai vãzut? – zise ciocãnitoarea - a învãţat sã zboare! Uite cum planeazã. Nu cade, ba din contrã, se înalţã la cer. Lecţia noastrã de zbor i-a servit la ceva. Cred cã Micuţa noastrã a preferat sã plece cu vântul, în cele din urmã.

- Ai dreptate – rãspunse ciocârlia - El este cel mai puternic pe lumea asta. Îi va arãta mãrile şi oceanele şi munţii înalţi. O va purta mult mai sus decât o putem face noi şi mult mai repede. Poate cã este mai bine cã s-a dus cu el. Vântul ştie întotdeauna ce face şi cum sã dirijeze pãsãrile.

Vântul, dupã ce a purtat-o pe Rouge-Gorge peste pãduri şi oraşe, peste dune, dealuri şi munţi, s-a liniştit. Obosit de atâta alergat, a dat drumul frunzelor, firelor de nisip, petecuţelor de hârtie şi cutiilor goale de coca-cola, îngrãmãdite în vârtej. Toate au cãzut într-o baltã de noroi, într-o curte dintr-un sat de munte de la poalele Fãgãraşului, numit Copãcel. Intr-o zi, o fetiţã a gãsit pasãrea şi a luat-o în casa ei. Vezi? Totul s-a încheiat cu bine. Rouge-Gorge e fericitã acum, chiar mai fericitã poate decât la noi, aşa cum o ţineai tu, înţepenitã cu o clemã în perdea.”

Mama se lãsã pierdutã în gânduri vechi, pe care le credea demult moarte. Revãzu şura din casa bunicii, unde dormise ea singurã cu viţelşua, într-o minunatã noapte de varã, de Sfântã Mãrie. Avea şapte ani pe atunci, când bunica Maria o luase cu ea la ţarã, la Copãcel, pentru prima oarã. Işi fãcuse prieteni încã din primele ore, de îndatã ce ieşi pe Uliţa Mare şi începu sã cânte pentru copiii satului, care curgeau de prin toate casele sã vadã “minunea de la Bucureşti”. In acea primã searã, dupã spectacolul dat în praful de pe uliţã, - scena ei, luminatã doar de lunã şi de stele - a cãzut rãu bolnavã. “Da ştii sã cânţi Castel Amore?”. “Cum sã nu ştiu?” “Da pe-ãsta-l ştii?” Da, şi pe-acela îl ştia şi aşa a cântat ea toata seara, pânã noaptea târziu, când şi-au amintit de ea şi-au chemat-o la culcare. “Da’ ce eşti aşa de roşie?” se mira biunica Maria, vãzându-i obrajii ca para focului. “Ptiu! A fost deocheatã copchila!” – zisese mama a bãtrânã, Joiţa, sora bunicii, punându-i mâna pe frunte. “No, pune termometrul!” zisese bunica. Fãcuse 40°. “A  deocheat-o Geta Lupu, cãlca-o-ar nevoia s-o calce!” – zisese Joiţa – “c-o sorbea din ochi, nu alta!” A aprins câţiva cãrbuni şi le-a dta drumul într-un pahar cu apã sfintitã. Cãrbunii au cãzut toţi la fund, semn cã Joiţa avusese dreptate. A spus apoi  “Tatãl nostru” de câteva ori şi cu mâna muiatã în apa cu cãrbuni stinşi îi facuse semnul crucii pe frunte, pe piept şi pe pântec. Apoi a învelit-o goalã, în cearşafuri ude, pe care le tot schimba pe mãsura ce se uscau. A doua zi era vindecatã.

Când a fost sã doarmã în şurã, atunci de Sfântã Mãrie, la început n-au vrut s-o lase: “nopţile sunt reci la munte; ai sã te bolnãveşti; şi mai umblã câte-odat’ şi strigoii noaptea, p-aci”– spusese tuşa Joiţa. Dar ea a insistat: “doar o datã, tuşã Joiţã, doar o datã!” Mãtuşa s-a uitat atunci la ea cu multã admiraţie “fainã copchilã ! curajoasã !» şi i-a fãcut pe voie. “Gheorge, adã scara şi pune-o-n gura şurii, sã urce copchila”. Din numai câteva salturi a fost sus, în paie. Dupã ce a urcat, au luat scara de-acolo “sã nu vie strigoii dupã tine”- zisese Joiţa.

Atunci a cunoscut prima oarã stelele în tête-à-tête, când, culcatã în fân, privea direct afarã la bolta încãrcatã de diamante şi pietre scumpe. Şura se fãcuse, în acea noapte de varã, poartã deschisã spre Univers. Sub privirea ei fixã şi stãruitoare, cerul s-a despicat de-odatã în douã şi întunericul a fãcut loc unei lumini nepãmântene. Ochii ei negri-tãciune au învins în cele din urmã întunericul nopţii. A adormit aşa, cu gândurile rãtãcind aiurea, prin acea luminã nepãmânteanã, în chemãri ciudate, venite din lumi strãvechi şi s-a trezit, când abia se crãpa de ziuã, în respiraţia cãlduţã şi umedã a viţeluşei care-o lingea pe faţã. Fusese cea mai frumoasã noapte din viaţa ei, singurã ea, cu puiul de animal şi cu cerul care adusese Raiul chiar acolo, în fân ... Fusese şi ea pentru o noapte un mic prunc Isus într-o creşã, dar ...

- De ce taci, mãmico? – întrebã bãietelul. Işi puse mânuţa moale pe obrazul ei...– Tu plângi ?

            - Nu, nici vorbã ! Mi-a intrat ceva în ochi... Gata cu lenevitul!

Sãri jos din pat, îşi sorbi cafeaua de dimineaţã şi porni la treburi. Ieşi pe balcon. Un vânt puternic îi izbi obrajii încã umezi. Coborî cele câteva trepte de pe terasã, intrã în garaj şi scoase sacul din aspirator. Dupã ce îl scuturã în pãdurea din spatele casei, se întoarse sã-l porneascã pe Rony la lecţii.

Într-o duminicã, pe la amiazã, Dora ieşi în curte sã se joace cu vaporşele de hârtie fãcute la scoalã, în ajun. A ales cea mai mare bãltoacã din curte – asta e groapa Marianelor – a zis ea şi a pornit alergând spre fundul grãdinii. A scos din buzunar douã vaporaşe şi s-a aplecat spre “mare” ca sã le dea viaţã. Atunci a zãrit, sub o frunzã moartã o pasãre micuţã. Era plinã de noroi, dar avea aripi, aripi adevãrate! A luat-o cu grijã în mâini, apoi a curãţat-o cu grijã. I s-a pãrut cã era caldã încã, aşa cã a pus-o sub jacheta de lânã şi a fugit cu ea în casã.

- Mãmico, mãmico! Uite ce-am gãsit în grãdinã ! Uite ce pene frumoase are ! Parcã ar fi Gât-Roşu a noastrã…

            Mama a luat pasãrea în mânã  şi a examinat-o cu atenţie câteva clipe:

            - Dar e chiar ea! Nu-i recunoşti penele roşii de pe piept? Şi ochii mici şi zglobii? E o adevãratã minune! Şi e încã vie! Priveşte-i aripile în bãtaia vântului! Vezi cum freamãtã de viaţã? Ai vãzut? Gât-Roşu s-a întors la tine, aşa cum ţi-am spus.

            Vântul puternic din nord se porni în rafale scurte. Ochii Dorei, plini de bucurie, se uitau neâncrezãtori când la pasãrea din palma mamei, când la mama ei, pierdutã în contemplarea minunii. De-odatã însã, o palã violentã de vânt a smuls mica pasãre de mucava cu pene adevãrate şi a sãltat-o peste gard. Apoi a ridicat-o spre cer, din ce în ce mai sus.

- S-a dus... Ţi-am spus eu cã era vie. A zburat la treburile ei. Poate cã are pui de-acuma... – zise mama.

            - Mamã, tu chiar crezi cã a fost Gât-Roşu?

            - Bineînţeles, cã ea a fost. Cine alta?...  

            - Atunci de ce-a plecat iarãşi ?

            - Pãsãrilor le şade bine cu cerul. Zbor, deci exist  – i-a rãspuns mama.

Ultima picaturã

          Dora a terminat şcoala. Chiar astăzi a stors ultima picătură de linişte, de calm, de om fără griji. Toată ziua a alergat de colo până colo, când sus când jos, ca să mai prindă încă odată în ochi totul acesta în care se mişca, râdea, învăţa să judece, uneori plângea, dar nu ştia că e şi-al ei. Astăzi de-abia când clopoţelul a anunţat-o că sună pentru ultima oară, a aflat că trebuia să plece în lume, ca Fătul-cel-Frumos să-şi caute norocul, că trebuia să lase ce-i era drag, să-şi lase colţul de bancă singur şi paşii de pe coridor alergând doar prin amintiri. Stătea cu mâna pe clanţa uşii fără să-şi decidă vreo mişcare. Timpul însă i-a spus că n-are vreme să zăbovească pentru capriciile unui sentimental. Cineva i-a smuls cu brutalitate lanţurile cu care se legase straşnic 12 ani şi a suflat peste ea ploaia neclară a prezentului... Ploua cu firişoare invizibile de nisip, care îi intrau în ochi şi o făceau să plângă.
        La rugamintea profesorului de română promisese să scrie câteva rânduri despre anii de liceu pentru Revista Şcolii. Tocmai se încheiase serbarea de sfârşit de an şi de ani...  Se cântase Gaudeamus igitur cu acompaniament de lacrimi. In drum spre casă, smângăli ceva la repezeală, în memorie : „De ce mi-e totuşi greu să pun cap la cap toate senzaţiile şi emoţiile trăite ca elev? De ce nu pot totuşi să le zmulg de la locul lor şi să le arăt şi altcuiva?” Judecând mai limpede şi-a răspuns: „Ceea ce simţim cu adevarat rămâne închis veşnic în noi; devenim egoişti când este vorba de amintiri dragi. Aşadar tot ce-aş vrea să închin în semn de omagiu anilor de şcoală, e prea puţin pentru a îmbrăca perfect imaginea adevărului.”
        Decum a ajuns la ea în dormitor, fără să mănânce sau să-şi dea jos uniforma, Dora s-a apucat să scrie. A început cu „De ce mi-e totuşi greu...” şi a aşternut pe hârtie tot ceea ce-i trecuse prin cap cu câteva minute în urmă:

             „...Profesorii... I-am bănuit întotdeauna cu o treaptă mai sus de valoarea umană, pentru că prin ei ascultam ştiinţa dăruită cu omenie, ce curgea în propriul meu athanor. Erau adevăraţi vrăjitori care îţi captau atenţia cu pricepere pentru ca apoi să jongleze cu ea până erau convinşi că ai apucat şi tu acelaşi drum spre înţelegere şi cunoaştere. Şi totuşi, să fim sinceri, de câte ori nu i-am condamnat tacit pentru zelul şi sârguinţa lor care, la proporţiile conştiinţei noastre necoapte, se numea severitate...
        Imi aduc aminte... eram în clasa a IX-a, la o oră de geografie. Profesor era domnul Răsucitu. Când venea ora lui se crea inerent panică. Dar ce spun? Era uraganul însuşi care se anunţa prin caietele cu notiţe care zburau de la cei „tari” la cei – hai să nu le spunem leneşi ci visători. Agitaţie mare, frica ne mărea pulsul şi ambitusul vocii care urca până la nivel de urlet. Intr-un cuvânt, când intra profesorul, în clasă era scandal aşezat simetric în bănci. Brusc fiecare îşi înghiţea fraza neterminată şi toţi săream în picioare, să dăm onorul. Din pieptul unui omuleţ şuiera un glas puternic şi răguşit, care prin ciocnire cu zgomotul infernal din clasă, făcea explozie. Era nenorocire! Se aşeza la catalog şi începea să scoată la hartă. Din bancă urmăream hipnotizaţi şi fără suflare, un băţ tremurând pe hartă, nesigur... parcă Timişoara era pe-aici, ba nu, pe-aici. Nimic nu mai era la locul lui. Munţii se aplatizau, culorile se certau între ele: ba nu, eu sunt Carpaţii! Şi eu Dunărea, nu vezi? Cum o să fiu Bărăganul?! Ceaţa şi fumul emoţiei înecau orice brumă de ştiinţă. Şi totuşi... ce amintiri frumoase lasă clipele acestea, pentru care atunci am fi dat orice să treacă mai repede şi acum am face şi imposibilul ca să le aducem înapoi... Este un privileagiu al emoţiilor de a fi amărui atunci când le trăim, dulci, acum când le-am trăit...
        Prima zi de şcoală... Secvenţe de documentar pentru simplii spectatori, o adevărată viaţă, pentru noi, artiştii. Haine noi, pantofi lustruiţi, ciorapi albi, părul în codiţe, panglicuţă albă pe cap (între noi fie spus, stătea de cele mai multe ori prin buzunare)  şi bretonul bine ascuns, ca nu cumva să apară doamna Grigoriu, profesoara de matematică, căreia îi plăceau frunţile mari, libere şi fără zulufi – garanţii de inteligenţă!... Cam aşa arătam ca elevă, privită de la un metru. Oglinda cu care mă sfătuiam înainte să plec spre şcoală îmi întorcea, sinceră, această imagine. Decum intram însă pe poarta şcolii, dacă cineva era curios să mă privească mai de aproape, vedea că aveam „le coeur un peu serré”. Bucuria revederii o măsuram în intensitatea emoţiei. Dar cum să-ţi aminteşti de tine între atâtea voci? Trebuia să-mi deretic de urgenţă prin gânduri pentru a putea primi ploaia de cuvinte care-mi şuierau pe la urechi.
        O uşă albă pe care unul dintre noi o deschidea precipitat şi mândru că poate striga: primul! Alergam la băncile pline cu cărţi, bucurându-ne inconştient de mirosul de cerneală proaspătă de tipar şi de mirosul de curăţenie din clasă. Degetele alergau nervoase pe coperţi, dornice să prindă ele primele misterul literelor. Ochii săreau în ajutor şi... peste o clipă citeam o poezie de Blaga. N-apucam să sfârşesc şi ochii se mutau la păsările colorate din cartea de biologie. Nervoasă fără motiv, închideam cărţile, le aranjam de la cea mai mare la cea mai mică, îmi roteam o clipă ochii prin jur - „Tu ce mai faci, Ica? Dar tu, Anca, ce-ai făcut în vacanţă? Ce frumos te-ai bronzat, Dane! Lasă-mi cozile-n pace, Adriane!”... Mă regăseam citind un titlu din cartea de istorie, privind fără să văd totuşi, hărţi, cifre, litere... Agitaţie din prima zi de şcoală... Mă trimeteai când la fereastră, când pe culoar şi toate acestea pentru a putea reveni în banca mea, ca să aştept... In sfârşit, a sosit. Intotdeauna o voce puternică domina un murmur, la fel de puternic, dar supus. Tabla se umplea, caietele gemeau de mulţumire când se vedeau îmbrăcate în atâta ştiinţă... Şi totuşi... mă mai plictiseam din când în când şi scuturam discret ceasul, să mă ducă mai repede acasă. Uşa clasei se închidea în urma dumnea-lui sau a dumnea-ei şi liniştea lua foc. Recreaţia se anunţa ciripind veselă din clopoţel şi mă trezesc alergând spre casă.

        Prima zi de şcoală nu e totuşi unică; de 12 ori aveam bucuria de a-i gusta cu savoare ineditul. Dar ultima zi din viaţa de elev este cu adevărat unică, prin duritatea cu care te împinge de pe locul tău şi te zmulge din mijlocul unor fiinţe care ţi-au fost şi dascăli, şi prieteni şi alături de care ai început să pătrunzi taina unui cuvânt simplu, dar de cele mai multe ori indescifrabil: om.
        Ultima zi de şcoală... E o zi de care-mi amintesc cu nostalgie. Deja primele cute pe frunte... Tristeţe? Da. Mă simţeam ca un condamnat, care ştia că peste două ceasuri avea să părăsească o lume în care s-a bucurat, s-a întristat, dar de care se ataşase pentru că era şi-a lui. Condamnatul îşi grăbea amintirile prin faţa ochilor minţii, pentru a alege pe cele mai frumos colorate, pe cele mai adânci... Pe cele care vor dura peste timp şi peste toate încercarile vieţii.
        Gaudeamus igitur... cântat cu capul în piept.” Şi tu plângi, Mihaela? Nu credeam că şi tu, Eddy... O să-ţi mai aminteşti Bujorelule, vreodată de ceaiurile de la Anca şi de Sweet child in time? ” Flori, zâmbete care înveleau chipuri întristate, frânturi de fraze pe care nu le mai puteam înţelege. Trenul mă luase deja... Zgomotul gării tumultoase care îneacă armoniile... Strângeri puternice de mâini, rămas bun...
        N-am vrut un final trist la amintirea a ceea ce a fost nucleul adolescenţei. Dacă mă gândesc bine totul a rămas la fel: profesorii la catedră, băncile pline de suflare, şcoala care-şi ţine strâns la piept stupii cu albine cititoare. A trecut timpul? Da? Ce-mi pasă mie? Am îndrăzneala să contrazic un principiu al fizicii: timpul nu poate fi ireversibil atunci când avem amintirile; ele sapă în conştiinţă treptele pe care vom putea parcurge traseul lui în sens invers, aşezat comod în trecut. Veţi descoperi adevărul acesta de îndată ce vă veţi simţi alungaţi cu bândeţe de zidurile calde ale şcolii, aşa cum o mamă îşi alungă puii din cuib când au crescut de-ajuns: „Zburaţi! Alergaţi spre griji, mergeţi să vă împliniţi destinul!”
        Aşadar astăzi am stors ultima picătură de linişte, lăsând liber fluviul de amintiri să-mi irige sufletul. Când storc ultima picătură caut să nu mă întristez, căci ştiu că se naşte un fluviu. Totuşi, regret ultima picătură...
        Dora îşi sterse repede ochii, ca nu cumva să o surprindă mama ei care tocmai urca scările, strigând. „Vrei nişte cremă de zahăr ars?” Zahărul i se păru ceva mai amărui decât în copilărie. Dar nu zahărul se schimbase...  

Domnul Rãsucitu

            Dupã ce luã de douã ori din crema de zahãr ars, Dora se repuse pe scris. Trebuia sã prezinte a doua zi lucrarea pentru revistã si îsi dãduse seama cã uitase un lucru important.

Fluieras. „Ce mai faci tu, Fluieras?” „Ia spune tu, din ce sunt fãcute fundele de la cozi?” „Din matase;” „Si unde se fabricã mãtasea în România?” Dar sarafanul tãu, din ce e fãcut?” „Din stofã”. „Care sunt principalele centre textile din tarã pentru fabricarea stofei?” Incepeam sã le însir, arâtând cu bãtul pe hartã. Ceata mi se lua de pe ochi si frica mã pãrãsise.

Tonul blând al domnului Rãsucitu era un lucru neobisnuit pentru el. Fusese pânã nu demult spaima scolii, transmisã din generatii în generatii de elevi.  „Ai ajuns într-a opta? O sã-l ai pe Rãsucitu la geografie. Dacã ai nervii tari e-n regulã!”  Era mic de staturã - avea doar un metru si jumãtate. Era slab şi cu obrazul strâmbat de o schijã rãtãcitã prin tranşee, în timpul celui de-al doilea rãrboi mondial. Cu toate acestea domnul Rãsucitu era „spaima şcolii”. Când apãrea pe culoar, ne împrãstiam ca potârnichile si ne ascundeam în bãnci, fãcându-ne mici de tot sub spinarea colegului din fatã.

L-am avut si eu profesor de geografie, timp de 5 ani. Incã din primele ore am avut un tragic conflict cu acel om care semana teroare în jur. Dupã ce am luat un 10 m-am culcat pe-o ureche; mai mult de trei sferturi de clasã nu aveau încã prima notã, asa cã dupã un calcul mi-am zis cã puteam sta linistitã, fãrã sã mai citesc,  cel putin douã sãptãmâni. Dar domnul Rãsucitu avea metodele lui si eu nu le cunosteam.

A doua orã de geografie. Intrã în clasã cu catalogul imens pe care îl tine sub brat. Il aseazã pe catedrã si îl deschide la întâmplare. Inimile nostre sunt niste purici în banci. Dã o foaie înapoi si îsi plimbã ochii în urma degetului care coboaraãpe paginã. Degetul nu se mai miscã si nici ochii domnului Rãsucitu. Gata! A ales! „Ia sã vedem noi cum e cu elevii buni, ãi de nota 10... Sã iasã la hartã Craiu Dora ...” „Nu, nu se poate! E o gresealã! Eu am deja o notã, o nota bunã; nu poate sã-mi faca mie una ca asta!” – îmi spun în gând în timp ce mã ridic anevoie din bancã, îndreptându-mã cu pasi împleticiti spre hartã. Mã întreabã care sunt vârfurile din Carpatii Orientali. Tac. Domnul Rãsucitu începe sã tune: ”Ce, crezi cã dacã ai împuscat un 10 poti sã dormi linistitã tot trimestrul?! Te-am prins! Te credeai la adapost, hai? Trei îti dau! Ba nu, tie îti dau 2, ca sã înveti minte cã o notã bunã obligã elevul la studiu permanent. Rusine, cu atât mai mult cu cât la alte materii ai numai note de10! Am sã te-ascult orã de orã, pânã la sfârsitul anului!”  Domnul Rasucitu s-a tinut de cuvânt.

- Sã iasã la hartã Craiu Dora. Sper cã ai învãtat lectia; dacã nu stii, doi îti dau!

Desi stiam lectia pe dinafarã n-am fost în stare sã rostesc vreo silabã. Amnezia mea devenise cu timpul cronicã. Ieseam la hartã si dupã un minut mã întorceam în bancã. Asa se face ca la coloana „geografie” catalogul s-a umplurt cu  note de 2. Aveam zeci de 2, nu mai încãpeau în rubricã şi domnul Rãsucitu ataşase o foaie volantã. Acest lucru nu a putut trece neobservat în cancelarie. „Este una dintre cei mai buni elevi din clasã. Priviti! Zece la matematicã, 10 la limba românã, 10 la istorie... Peste tot numai note de 10! Doar la geografie are un singur 10 si apoi numai note de 2.” – a spus diriginta în consiliul profesoral. S-a fãcut si o anchetã printre elevi. „Ştie lecţia ca pe apã, t’aşa dirigintã! Repetãm noi cu ea înainte de fiecare orã! Nu ştim de ce nu vrea sã vorbeascã când dom’ Rãsucitu o întreabã...” – spuneau colegii.

Nu ştiu ce i-a spus diriginta domnului Rãsucitu. Ancheta relevase cã de vinã era un blocaj psihic care îmi tinea gura înclestatã. Colegii mei au spus adevãrul curat: eram terorizatã de spaimã. Incã o mutare pe tabla de şah si Domnul Rãsucitu avea sã sufere o „mutatie”. Fluieras...

Avusese loc concursul cultural între scoli. Eu cântam ca solistã, în cadrul acelui spectacol organizat de profesoarii de muzicã din scoalã. Am cântat „Zii bade cu fluiera”. Domnul Rãsucitu era printre spectatori, chiar în primul rând. Am iesit pe scenã timidã, dar hatãrâtã. Era renumele scolii mele în joc. Am cântat bine, tare bine am mai cântat atunci! Ropotul de aplauze m-a luat pe sus. Domnul Rãsucitu nu mai încãpea în scaun de mândru ce era. La prima orã de geografie care a urmat, el se schimbase complet:

- Avem aici în clasã un fluieras. Unul viu, în carene şi oase. Ia sã vedem noi dacã Fluieras a învatat lectia pentru astãzi. Sã vinã la tablã Fluieras (se uita la mine). Hai zii, Fluieras, ce lectie avem pentru astãzi?”

Mã scol în picioare. „Eu?” „Da, da, tu. Iesi la hartã, Fluieras!” Cu genunchii tremurând mã îndrept cãtre hartã. „Ia spute tu, Fluieras, din ce sunt fãcute bãncile?” „Din lemn si cherestea”. „Unde avem noi prin tarã, centre de prelucrare a lemnului?”

Asa m-am împrietenit eu cu domnul Rãsucitu. Rãspunsurile veneau fluide, fãrã opinteli. Toatã stiinta era acolo, în creierul meu si tonul blând si prietenos al profesorului mã ajuta sã pot rãspunde corect la întrebãri. Domnul Rãsucitu s-a schimbat mult începând cu acel prim conflict care se transformase cu vremea într-o sursã fãrã sfârsit de iubire. Ne trimiteam unul altuia felicitãri de Crãciun si Anul Nou. Ne trimeteam salutãri din vacanţã. Ora de geografie îmi devenise cea mai dragã. Domnul Rãsucitu se schimbase iar noi elevii, care l-am avut ca profesor în anii care au urmat, nu îl mai priveam nici cu spaimã nici cu urã. Era un om, om ca si noi iar el întelesese cã si noi eram oameni ca si el.

Toatã acea metamorfozã, cu efecte reciproce, se fãcuse numai şi numai prin iubire. Dar pentru a ajunge la acel curat izvor al iubirii, eu trebuisem sã cobor mai întâi în miezul de foc din centrul pãmântului. Vitriolul arsese în mine frica si ura în timp ce în el, arsese intoleranta.

Sala de proiectii

De când părăsise şcoala, de la acel ultim Gaudeamus igitur, se scurseseră 30 de ani. Dora  s-a întors în toamna aceasta în ţară. Mama o aştepta cu crema de zahar ars încă aburind în cuptor. A venit singură, ca să mai trăiască şi pentru sufletul ei. A făcut tot ce a vrut el. Nimic nu i-a refuzat.
            De la un timp începuse să scrie în ea, aşa cum făcuse în ziua în care terminase şcoala şi mâzgălea undeva în memorie, ca şi cum te-ai apuca să scrii cu luminile ochilor minţii pe o bucată de nor alb ca hârtia. Nota la repezeală tot ce-i venea în gând, fără ca să mai poată reciti vreodată ce a scris, fiindcă norii desenau mereu altceva şi deformau literele şi cuvintele iar frazele le răstălmăceau, de îndată ce ei se transformau în ploi. Ploile curgeau înapoi în pământ, înapoi în noroi... Totul s-a pierdut. Ceea ce a scris cu adevărat rămâne de fapt nescris. Nu făcea decât să reconstituie un fel de formă lipsită de conţinut, ca un lut care dezvăluie conturul pasului, abia după ce omul şi-a retras piciorul din el. Ce a scris demult pe nori se poate citi acum doar în noroi. Norii şi stelele în care îşi mai caută încâ propriul contur, o mai ispitesc şi astăzi cu albul lor de hârtie curată, gata în orice clipă să se dăruie gândului ei pângăritor. Dar de-atâta scris prin cer a uitat să trăiască pe pământ, nemaiştiind cine este. „De fapt cine sunt eu? Ce sunt eu?” se întreba de la un timp. Işi răspundea:             
            „Deocamdată sunt un alien cu corpul legat de un pământ străin, brăzdat de bariere de ne-nţeles,  dar cu gândurile libere, în cerul tuturor. Acolo mă simt cu adevărat acasă, cerul are aceeaşi formă şi aceeaşi culoare ca cel de acasă. Iar oameni care să-ţi amintească că eşti străin, nu sunt în cer.
            Ce sunt eu ca alien? Sunt un om care se caută în prezent şi se regăseşte cu adevărat doar în trecut. Sunt o clepsidră vie. Sunt un nou-născut cu tâmplele albe. Sunt singurul om care poate afirma că s-a născut de două ori. Dar o dublă naştere implică inevitabil două morţi. Doar pomul cu roade mai are acest privilegiu: fructul începe să se nască odată cu floarea, apoi se coace şi în cele din urmă putrezeşte pentru a face loc sâmburelui, seminţei. Din floare în fruct şi din fruct în sămânţă, pomul trece prin două morţi cu rezultat sublim. Nu este şi cazul omului.
            Orice plecare definitivă este o moarte subită, - prima moarte, - iar implantul pe un pământ străin este o naştere dificilă – a doua naştere - în care mama şi pruncul se confundă. Acest efort de a te naşte pe tine însuţi, de a te recompune într-o altă dimensiune, încercând din mers să retuşezi în grabă acel ceva din propria ta presonalitate care te nemulţumise în viaţa pe care o lăsaseşi în urmă, deci acel imens efort este o adevărată povară atunci când nu eşti singur. Ai vrea să te schimbi, dar nu o poţi face total, fiind legat pe trei sferturi de alţi oameni, prin destin. Ei te vor ca mai înainte, iar tu nu te mai suporţi în acel înveliş. Conflictul apare în tine dintr-o dublă vină: a lor, care te vor aşa cum erai, - sută la sută carne, sută la sută datorie – şi a ta, care ştii că mai eşti tributar cuiva, unei părţi din tine pe care ai tot sufocat-o până aproape să o ucizi.  Crezusem că odată cu plecarea miracolul se va produce de la sine. Eroare. Nu luasem în calcul factorul „multiplicator”, care îţi împarte fiinţa cu trei. Nu te poţi schimba cu adevărat decât atunci când eşti singur, nelegat de nimic şi cu toate datoriile îcheiate.
            Eşti uneori forţat de propria ta voce interioară să o iei de la capăt, să-ţi ştergi toată viaţa dinainte cu buretele, ca pe o mare greşală. Să vrei să mai faci o încercare pe această lume. Un lucru însă îţi scapă în toată această mare aventură: tu nu mai eşti acelaşi trup, deşi găzduieşti mereu acelaşi suflet. Athanorul tău e învechit, cârpit. Şi e atât de gol... Aproape că cerşeşte, neruşinându-se de nimeni. Să-ţi fie ruşine că te simţi singur?.... "
         
            Cu un nor pe genunchi, pe care tocmei îl umpluse cu gânduri, stâtea în curtea mică, fără gard, din faţa casei, profitând de cearşafurile întinse la uscat, care o fereau de ochii străzii. Era o zi caldă, cu mult soare şi dacă nu şi-ar fi amintit câtă suferinţă există pe lume fără ca soarele să se stingă în semn de protest, ar fi putut spune că era fericită.
          De la o vreme încoace încerca chiar să creadă că era fericită, din cauza unui om. Nu ştia cine este, nici cum îl cheamă. Era bine aşa. Se întâlneau cam de 2 ori pe săptămână, când drumurile li se încrucişau timp de 2 – 3 secunde, atâta doar cât să treacă unul pe lângă altul. La început treceau indiferenţi. Dora nu-şi putea aminti momentul în care au devenit conştienţi unul de prezenţa celuilalt. Nici frântura de eternitate în care şi-a dat seama cât aştepta acea clipă de întâlnire, n-o mai ştia. Ştia doar că îi părea rău lunea, miercurea, sâmbata şi duminica, că nu îl putea vedea. Mai ştia că inima îi bătea puternic în drum spre Namur, la gândul că peste numai 10 minute îi va ieşi în cale, poate. Ii era teamă să nu meargă prea repede, sau prea încet, nu care cumva să strice perfecta sincronizare a paşilor lor. Incă un pas, doi şi ajunge în dreptul stopului, locul din care privirea se poate lărgi în voie, peste trecători. I-a devenit atât de familiar, îi e atât de aproape de suflet, că îl recunoaşte de la sute de metri. Aveau acelaşi fel de a merge - mers grăbit, drept, fără ezitări, cu capul sus, veşnic preocupaţi de un gând; aveau aceeaşi teamă în ochi şi aceeaşi singurătate.
            Era tot mai convinsă că el este străinul căruia îi scria în copilărie. Punea la cutie în fiecare săptămână o scrisoare în plic adresată unui destinatar imaginar, care se numea omul curcubeu. Ii vorbea despre tot ce o frământa pe ea atunci, dezvăluindu-i cele mai năstruşnice gânduri. Punea şi o adresă oarecare dintr-o ţară care se schimba mereu, până a epuizat globul pâmântesc. Dar el nu i-a răspuns niciodată la scrisori. Aşa că Dora s-a decis să scrie unui nor, şi în cele din urmă a trimis mesaje telepatice chiar către stele. Nu mai credea că acea fiinţă pe care o căuta ea putea exista pe pământ. „Dar acum, în sfârşit...” Reluă scrisul trăgând în poală un nimbus care tocmai zbura deasupra casei:

            „După ce trecea pe lângă mine, „Bonjour....” , „Bonjour...” -  lâsa în urma lui o senzaţie de lumină caldă, un con însorit în care e veşnic primăvară, care îmi ţine sufletul treaz în plină beţie de zâmbet şi cer senin. Şi mă descopăr râzând singură, scăldată în imaginea lui de om cuminte, cu ochelari şi sevietă, care merge la serviciu la ora 8 si 20, în fiecare dimineaţă. Nimic mai banal decât această imagine, aparent nesărată, a unui om care se grăbeşte la slujbă. Ce forţe, ce interferenţe de câmpuri şi de vibraţii se fac responsabile de aceaste iubiri care dau uneori navală în mine ca mugurii în arbori, primăvara?  Nevoia mea de afecţiune care nu vrea să-i dau nici nume nici certitudini, de teama cruntelor dezamăgiri... Nu am nici un prieten în această ţară străină, care va continua să-mi rămână străină atâta timp cât nu voi avea nici un prieten.
           Acest infinit pe care noi îl putem cunoaşte doar partial, are el oare vreo legătură cu marele infinit? Cu acel spaţiu, sau timp sau cu acel mare nedefinit pe care nici măcar nu-l putem bănui? Cu atotcuprinzatorul zero, care nu e gol, ci e viaţă stând să-şi spargă coaja?... Ceea ce noi, pământenii, avem la dispoziţie este de fapt o sumă de infinituri, mai mari sau mai mici (cel al sunetelor, al cifrelor, al spaţiului şi al timpului, al materiei).  Există oare un punct în eternitate în care infinitul nostru se va atinge cu marele infinit? Am un prieten posibil şi-mi este prieten fiindcă nu-l cunosc. Şi acesta este un anumit gen de infinit, căci în orice om pe care nu-l cunoşti există o multitudine de oameni, aceia pe care ţi-i imaginezi tu, pornind de la acea matrice reală. Un om necunoscut care mi-a reţinut atenţia este o comoară pentru sufletul şi mintea mea. Dar tot ce fac, tot ce clădesc, duce la distrugere. Cu comoara în faţă strig, ca pe un blestem „Sesam, deschide-te!”  şi-mi răspunde cutia Pandorei. Atunci toate păpuşile mele devin triste. Toate jucăriile de pe etajeră plâng. Ce bine că pot să plângă! Durerile fără lacrimi sunt ca naşterile fără lichid amniotic.
            După acel doliu inevitabil  simt nevoia să fug, să mă ascund în mulţime şi să ard doar în interiorul sufletului meu, iarăşi singur. Văd mai clar în mine cu cât mă îndepărtez de lucruri. Dar lucrurile devin cu atât mai clare cu cât mi le apropii. Simt o nevoie chinuitoare să aflu ce am devenit în toţi aceşti ani. Care este rezultatul infinitelor arderi din athanor? Cât de curat a devenit omul nevăzut din mine, cel care mi-a condus paşii în taină? Şi caut o confruntare. Caut sufletele pe care le uitasem de zeci de ani. Copiii cu care mă jucam în ţărână, caut prima iubire.”

             Dora s-a oprit din scris şi a recitit în fugă ceea ce notase pe un nor. Ochii i-au căzut pe acel nimbus care îi întoarse fraza „Sunt o clepsidră vie” şi s-a văzut de-odată răsturnată cu capul în jos, curgând anevoie prin sticla ştrangulată. Fiecare milimetru din corpul ei se opintise de-a lungul anilor ca să trecă dincolo. Dincolo? Spre ce anume? Reluă scrisul:
              „Sunt o clepsidră vie, în care prezentul se scurge printr-un orificiu minuscul, numărându-şi clipele în fire de nisip ce se adună în celălalt compartiment, acolo unde se zămisleşte din preznt, trecutul. In clepsidră timp viitor nu există. Timpul este tras afară din el, prin cădere liberă şi tors în amintiri. Sus era prezentul, jos este trecutul. Când compartimentul de sus se goleşte, când faptele devin amintiri, se umple celălalt compartiment. Dar camera prezentului se poate umple din nou printr-o simplă răsturnare a clepsidrei.”

              A doua zi s-a decis să meargă la şcoală. Acea ultimă picatură crescuse într-un fluviu  când albastru când gri (după toanele cerului vieţii), pe care cu greu îl mai stăpânea. Il ţinea pe braţe ca pe o ofrandă adusă zeilor, în acea dimineaţă însorită de marţi, când a păşit pe intrarea profesorilor. A urcat pe scara din stânga, care a dus-o pe culoarul lung din care coborau câteva trepte până la mezanin. Cunoştea perfect acest traseu, doar călca pe propriile-i obsesii care îi chinuiseră nopţile ani de-a rândul. Treptele scăldate de soare (zări geamul pe peretele stâng al clădirii), duceau spre micul hol, la capătul căruia era mereu o uşă încuiată cu cheia. Pe ea scria ceva, dar niciodată visul nu voise să-i dezvăluie acel mister care îi lăsa trăirile incomplete, ciuntite. Avea mereu nişte vise infirme.  Era alături de Doru, şi se plimbau în sus şi-n jos pe scări ca atunci când erau elevi. „Uite vestiarele unde mă căutai după ore; deschideai precipitat o uşă după alta şi erai tare necăjit; credeai că plecasem. Oare ce-o fi la capătul acelui holişor din stânga? Parcă era o uşă...”  A fost surprinsă când  el i-a răspuns: „Da, era o uşă şi o sală. Sala de proiecţii, nu-ţi aduci aminte? Acolo am cântat Gaudeamus igitur...”
                Dora a alergat spre acel mic culoar ca să verifice. A regăsit uşa albă şi-n timp ce ochii citeau cu glas tare „SALA DE PROIECŢII”  a alunecat în propriul ei vis, străpungând perdeaua de ceaţă care-i ţinuse tot trecutul învelit într-un cocon. Se uita nedumerită la părul grizonat al omului care o însoţea. „Cine o fi acest domn prezentabil?” Şi-a pipăit buzunarul de la haină, dar n-a găsit cordeluţa albă. „Iarăşi am uitat-o acasă. Dacă mă vede doamna Grigoriu...” Cineva îi vorbea alături, dar nu putea să înţeleagă. Rămăsese captivă în cel de-al doilea compartiment al clepsidrei şi era imposibil să privească înapoi prin micul orificiu. Dar nu-i părea rău. Curând au început să-i picure încet pe creştet, din răscrucea timpurilor, anii, orele, minutele şi secundele ei, una câte una, ca nişte perle minuscule, care i se învârteau împrejur cu viteze uriaşe pe nişte orbite circulare. Vârtej, furtună de nisip şi bolovani o prinseră pe Dora în propriul destin răsturnat ca într-o pânză de păianjen, înapoindu-i într-o singură clipă tot ce crezuse dispărut pentru totdeauna. Şi acea sală magică care timp de 30 de ani, n-a făcut altceva decât să-i îi trimită flashuri şi secvenţe de documentar! Cine stătuse atâta  timp de veghe în spatele acelui aparat de proiecţii? Cine vărsa acum peste ea ploaia trecutului?  „ Noi, „artiştii” am trăit visând, sau am visat că trăim?”  se întreba ea.
            Fără a mai putea părăsi clepsidra vrăjită, a intrat pe poarta din spate a şcolii. Aceeaşi uşoară ameţeală... Sufletul se desprinde şi o ia un metru înainte, ca să-i arate drumul. Paşii din ce în ce mai rari trec pe lângă aripa nouă, cu ziduri albastre şi cu perdele albe, la ferestre. S-a oprit ca să privească curtea şi să-şi amintească din ce unghi desena acele ziduri când era copil. Doi oameni săpau o grădiniţă împrejurul bustului lui Ion Neculce, tatăl onorific al şcolii. „Pe cine căutaţi?” „Pe mine.” „A, da... Bine faceţi.”
            Tot uitându-se spre zidurile înalte şi gri dinlăuntrul  şi din afara ei, care-i cădeau pe umeri şi o striveau sub povara anilor, nici n-a băgat de seamă când sufletul i-a izbucnit în lacrimi. A plecat mai departe cu paşi incerţi, de vis. Fiecare centimetru de asfalt din curtea şcolii îi devenise sacru cu trecerea anilor. Era ea toată ascunsă acolo, în fiecare por al zidurilor. Venise să se reconstruiscă aşa cum faci cu un basm în bucăţele.
           Călca încet, ca într-un templu, cu grijă să nu trezească pe careva... pe ea. A ocolit clădirea, aşa cum ocoleşti biserica în Vinerea Mare, înainte de Inviere, cu paşi rari şi ochii atenţi. Un morman de bănci vechi, prăfuite, rupte, stau îngrămădite în curte, puse una peste alta. Intr-una din ele a stat şi ea... A intrat printre bănci, imaginându-se în clasă. Abia şi-a găsit un locşor, atât erau de înghesuite. „ Ce mai faci Ica? Şi tu Anca când mai dai un ceai? De ce nu mă mai tragi de cozi, Adriane? – Dumnezeu să te-odihnească...” Cineva din spatele unei ferestre trebuie că a văzut-o, căci perdeaua s-a mişcat uşor şi o siluetă se ţinea aproape de geam; i s-o fi părut ceva absurd ca o străină – curat îmbrăcată – să stea aşa, fără să facă nimic, în mijlocul unui maldăr de lemne şi fiare vechi.
            „Ei, v-aţi găsit, doamnă?”   „Da, m-am găsit...” Şi a vrut să iasă din clepsidră. Dar stupoare! Pereţii din ceaţa de sticlă rămâneau surzi la rugăminţile ei. A încercat atunci să se urce pe mormanul de bolovani amestecaţi cu fire de nisip şi să ajungă până la orificiul prin care căzuse în trecut. Dar nisipl mişcător îi zădărnicea orice tentativă, trăgând-o mereu la fund. Bătea cu disperare în corpul translucid care o făcuse prizonieră, dar nimeni nu o auzea. S-a zbătut aşa ore, zile întregi... La un moment dat pe cer a apărut un curcubeu care a învelit-o pentru câteva minute în culorile speranţei. „Poate că el totuşi...” Dar, nu! Totul era o iluzie. In cele din urmă a căzut ostenită pe mormanul de pietre, dându-şi  seama că tot ce-i mai rămânea de făcut de-acum încolo era să-şi amintească. Altă cale de supravieţuire nu mai era pentru ea.
            Şi-a adus aminte că în urmă cu zeci de ani, pe vreme de seară, s-ar fi întors de la şcoală cu ghiozdanul trăgând-o uşor într-o parte. Ar fi inspirat miresmele de toamnă şi de soare abia apus, care lasă cerul roşiatic şi aerul uşor încălzit, cu miros de praf. Ar fi prins-o aşa, din senin, ca şi în seara aceasta, o uşoară ameţeală, privind către Ras Algethi[1], steaua ei preferată, supergigantul roşu care strălucea cât zece mii de sori, unde îl căuta pe prietenul ei: omul curcubeu. Apoi, coborâţi din nou pe pământ, ochii şi mintea ar fi avut acelaşi moment de amnezie, nemaiştiind încotro îi era casa. Stătea pe loc, mirată şi perplexă de această evadare din fiinţă. „Ce se va întâmpla cu mine dacă nu voi mai reuşi să revin pe pământ?” – se întreba în astfel de clipe în care nu mai ştia unde era, cine era şi încotro voia sa meragă. Intotdeauna  i-a fost teamă de aceste răpiri, care o separau de propria-i conştiinţă, în schimbul unei fericiri nepământeşti. Dar se găsea mereu ceva, vreo voce, vreun claxon sau vreun lătrat de câine care să o redea pământului. Şi atunci îşi regăsea şi direcţia de drum, terestru şi monoton.

            Zilele treceau şi Dora începea să albească în spatele ecranului clepsidrei tot amintindu-şi, dar sufletul îi rămăsese tânăr, ca la început. „Oamenii îmbătrânesc tot copii” îşi spunea ea stând în genunchi, şi privind din spatele zidurilor transparente, lumea de dincolo, muiată în ploaia măruntă de noiembrie. Şi deodată iarăşi apăru pe cer curcubeul. Un fenomen ciudat s-a petrecut atunci sub ochii ei. După numai câteva secunde panglicile mătăsoase şi-au împletit culorile, redevenind rază, iar raza s-a făcut fulger. Şi fulgerul a trăznit clepsidra sfărâmând bolovanii în mii şi mii de grăunţe mărunte de nisip, ca făina. Dora le-a luat în palmă şi a suflat peste ele, împrăştiindu-le în lume... „Zburaţi, împliniti-vă destinul...” Trecătorii de pe stradă vedeau, minunându-se, cum se cerneau din nori, printr-o sită fină, oameni vii, oameni morţi, coloraţi sau incolori, (unii ieşiseră chiar un pic trăzniţi) muşte, vibraţii, câini, stele şi pisici, care creşteau din firele de nisip şi pluteau prin aer, legănaţi şi duşi de vânt ca frunzele toamna.
            Şi norii căzând lin spre pământ, înapoi în noroi, făina se făcu iarăşi grâu.

*

Dragã Maesre, sufletul meu oscileazã între douã stãri de spirit contradictorii. E vorba tot despre femeie. Refuzã cu obstinatie sã trãiascã si se autoflageleazã încã din copilãrie. Toatã viata ei, atâta câtã a fost, si-a aplicat pedepse pentru o crimã pe care nu a comis-o (stiti povestea cu îngerul ei pãzitor). Problema ei este destul de complicatã. Ea iubeste dupã retetele lui Platon. Zice ca energia trebuie „investitã” si nu „risipitã”. Ce-o fi vrând ea sã spunã cu asta, nu stiu. Se gândeste deja la alte lumi unde sperã sã trãiascã cu adevãrat, cãci este convinsã cã acolo este adevãrata viatã. O veti întelege poate mai bine dacã veti citi aceste rânduri care urmeazã. Sper cã nu abuzez prea mult de bunãtatea dumneavoastrã. Poate vom gãsi împreunã un remediu pentru ea, fiindcã o iubesc... Dar o si urãsc! Intr-o zi, sunt convinsã, o sã mã arunce la cos. Profit deci de clipele pe care le mai am de trãit ca sã vã spun tot adevãrul. Vã veti întreba poate cum am intrat eu în posesia lui. I-am gãsit jurnalul. Este singura cale sã-mi iau „revansa” pentru ce are ea de gând cu mine. Când avea 17 ani, mama ei i-a citit jurnalul intim. A fost tare nenorocitã atunci când a gãsit, pe ultima paginã, scrisul mamei sale. Zicea ca i-a „violat sufletul”. Asa cã e rândul meu sã-i fac sicane. Ii cunosc scrierile pe dinafarã. Ce altceva as putea face toatã ziulica, dacã nu sã citesc si iar sã citesc tot ce pune ea pe hârtie? Iatã ce a scris imediat dupã moartea tatãlui ei:

 

Balul mortilor

        Pe planeta lor, care se află în constelaţia Şevaletul Pictorului (o adevărată pepinieră de stele), oamenii nu au corp, nici măcar o formă oarecare. Ei se deosebesc doar prin culoare.
        Intr-o noapte tata m-a invitat la un bal din lumea morţilor. Pe o plajă cu nisip alb era improvizat un ring. Ceva mai încolo, pe o linie de orizont invizibilă, era instalat un tablou imens şi viu, fără ramă, fără limite. Cineva nevăzut – lumea şuşotea că ar fi fost chiar zeul Asclepios - ne chema să dansăm. Aşa-zisa pânză era confecţionată din două plăci fine de sticlă, între care şerpuia un fluid albastru intens, care putea fi ori cer, ori mare, sau amândouă amestecate... Foşti pământeni, îmbrăcaţi în haine de casă în culori sepia (doar tata avea o camaşă albastră), îşi aşteptau rândul fie dansând, fie moţăind în fotoliile moi de nori. Oameni mari şi oameni mici, bogaţi şi cerşetori, femei sau bărbaţi, porneau doi câte doi către tablou. Două fete tinere au ajuns aproape de ramă. La un moment dat una din ele a fost absorbită în interiorul imensului ecran, unde a început un dans al morţii: s-a pliat în două şi s-a lichefiat, transformându-se într-o picătură neagră, vâscoasă, care a urcat apoi prin osmoză între cele două lamele transparente. In clipele următoare am asistat la un spectacol sublim. Picătura neagră, în urma unei explozii de supernovă, îşi schimba necontenit forma şi culoarea, întinzându-şi pelicula de mătase pastelată între foiţele de sticlă. Din ea se răspândeau, ca   într-un foc de artificii, mii de raze şi particule în culoarea dominantă individuală. Apoi  dispăreau, topite într-o delicată plasă de păianjen, care se înălţa spre cerul din tablou.
        Tata era tăcut. S-a desprins din mulţime şi a început să danseze încet, alunecând spre  misteriosul athanor. După acea „distilare” fiinţele deveneau vibraţii cu lungimi de undă diferite, care ţeseau firele din pânza de păianjen într-o infinitate de nuanţe. 
        Unele culori le-am putut identifica şi eu aici pe pământ: bunica roz, tata albastru, omul în culoarea porumbeilor voiajori, femeia gălbuie, omuleţul gri-verzui, femeia de aur, bărbatul vânăt de deprimare... Alţi oameni însă sunt înveliţi într-o substanţă misterioasă, ceva nedefinit, cuprinzând stranii amestecuri de culori de foc, sau altele tulburi, de vânt, apusuri şi răsărituri de soare şi de lună, frig şi dogoare, smoală şi artificii.
        Poate că printre ei se află şi omul curcubeu, despre care se spune că ar fi singurul care şi-a eliberat verticala eternă din orizontalitatea sa. Este omul cel mai greu de găsit aici dar care merită să fie căutat.

*

Dragul meu Maestru, femeia e din ce în ce mai tristã. Ea se vrea o fiinta tare si echilibratã. Dar nu este decât un copil naiv. A devenit anorexicã; se închide la ea toatã ziulica si a devenit mizantroapã. A devenit umbra ei si are ca singurã obsesie mortii. „Mortii” în mintea ei înseamnã „serafinii”, cãci este în contact numai cu defunctii care au un anumit nivel spiritual, serafinii. Dar nu ea îi alege, ci mai curând invers, ei o aleg pe ea, ca sã poatã comunica încã cu lumea noastrã. Trãieste printre ei si se lasã sã moarã câte un pic cu fiecare zi ce trece, pentru ca ora sã se apropie. Ar vrea sã plece deja, dar serafinii nu sunt de acord; au încã planuri cu ea. Ei sunt cei care o ghideaza în viata de fiecare zi. Tot ce face pe acestã lume, tot ce construieste, duce cãtre lumea lor. Ca sã vã convingeti, vã invit sã cititi aceste povestiri  pe care le-a scris acum trei luni. Sotul ei nu mai are importantã si nici cei doi bãieti ai ei. Face dragoste doar în starea de somn profund, si doar cu bãrbati din visele ei. Dar eu nu cred cã toti sunt serafini! Sunt din ce în ce mai nelinistitã...
A dumneavoastrã devotatã,
Dora-Dor

Bãtrânul de dincolo de tablou

 Tocmai terminasem de schiţat capul unui bâtrân cu ochii trişti, duşi deja spre altã lume. Era ultima mea schiţã în materie de portrete. L-am înrãmat şi l-am aşezat alãturi de celelalte desene din birou.

M-am uitat la ceas. Era deja târziu şi supermarketul urma sã închidã într-o orã. M-am îmbrãcat în grabã şi am pornit la cumpãrãturi. Dupã un tur complet prin magazin, m-am îndreptat spre casã, unde se formase deja o coadã de vreo zece persoane.

Aşteptam cuminte sã-mi vinã rândul la platã, când ochii au reperat cu mare surprizã chiar pe bãtrânul al cãrui portret tocmai îl aşezasem în perete. Acum stãtea pe o bancã, lângã uşa de intrare-ieşire din magazin. Am crezut cã visez; cum e posibil sã îţi aparã, aievea, însuşi omul pe care l-ai refãcut din memorie, din câteva trãsãturi de penel ? Rareori fac portrete dupã model, fiindcã trebuie sã mãrturisesc cã nu am un talent extraordinar. Desenul este pentru mine o joacã, la fel ca şi celelalte forme de artã. Este o toanã a sufletului meu, care capteazã în acele momente – cât ţine actul ludic al creaţiei  – anumite unde, venite dintr-o a cincea, a şasea sau a douãzecişişasea dimensiune. Odatã terminat lucrul, recad în universul meu cu patru dimensiuni, grãbindu-mã sã termin ceea ce ziua îmi porunceşte sã fac pentru a supravieţui.

Era aproape lipsit de pãr, avea obrajii supţi şi gãlbui, - exact aşa cum îl desenasem cu o orã în urmã, pe o bucatã de hârtie dictando, pe C. S., fostul meu profesor de chimie, care murise în urmã cu aproape douã decenii, la vârsta de 48 de ani. Singura noastrã aventurã terestrã fusese o strângere de mânã, venitã în goanã la despãrţirea veşnicã de dinainte de moarte; nu era deloc o strângere de mânã obişnuitã. Amândoi puseserãm inconştient în ea toatã disperarea trãirilor imaginate şi amânate mereu pentru mai târziu, pierdute pentru totdeauna. Era ultima, şi fiindcã amândoi ştiam acest lucru îngrozitor, am zidit în grabã o punte. Dar nu orice fel de punte; era un pod de lacrimi care se ridicase în numai câteva secunde, de la ochi spre ochi, de la suflet spre suflet, pe marginea unui pat metalic de spital. Şi iatã cã podul de lacrimi şi de iubire ne ajutã sã regãsim dupã zeci de ani, - chiar în realitate, nu doar în vis sau în fantasme – pe acei oameni care ne-au fost dragi, pe care i-am iubit în tãcere şi care ne-au ajutat în clipele grele ale vieţii. 

Dacã ar fi trãit, ar fi avut probabil vârsta bãtrânului cu ochii albaştri, încã vii şi dornici sã priveascã. Se aşezase, obosit, pe acea singurã bancã din incinta magazinului şi se uita atent în jur, evident cãutând o oglindã pentru privirea lui, rãnitã de anii de singurãtate. Işi pusese o cãmaşã în carouri, proaspãt cãlcatã şi o hainã de ieşit în lume. Culoarea obrajilor scofâlciţi spunea clar cã omul nu ieşea decât rareori din casã, în special sâmbãta dimineaţa, când era multã lume prin magazine. Stãtea uşor aplecat înainte, cu faţa în mâini, schimbându-şi mereu direcţia privirii. Urmãrea câte o persoanã, care lui i se pãruse interesantã. O conducea cu o privire resemnatã, spre ieşire, dându-şi seama cã nu reuşise nici de data aceasta sã capteze atenţia cuiva. Apoi ochii treceau rapid la o nouã persoanã, care se prezenta la casã pentru achitarea cumpãrãturilor. O nouã micã scânteie de speranţã lumina pentru o clipã acei ochi albastri, deosebit de frumoşi şi obosiţi. Scenariul se repeta aşa, de la persoanã la persoanã, fãrã ca nimeni sã observe cã cineva cerşea pe o bancã. Nu bani cerşea, ci o privire, dar lumea zgârcitã nu-i dãdea nimic, crezând poate cã acel bãtrân cerea bani.

Iatã cã mã zãreşte într-un târziu – poate cã el mã reperase înainte ca eu sã-l descopãr?... Asta n-am sã o aflu niciodatã şi oricum faptul nu are importanţã. A existat o secundã, doar atât cât el sã priceapã cã l-am zãrit, cã i-am reperat privirea şi cã i-am auzit strigãtul. I-am rãspuns cu un zâmbet cald, venit din mine, de foarte departe, traversând lumea anostã, grãbitã şi hãituitã; zâmbetul, împins de o vigoare copilãreascã, venea alergând pe un pod de lacrimi şi de iubire, care devenise cu vremea, un pod de piatrã nemuritor, timp de o veşnicie cuantificatã în flashuri de o secundã.

Pe acest om, în aceastã sâmbãtã dimineaţã, în acea secundã, l-am iubit, fiindcã el a înţeles tot ce aş fi vrut sã-i spun celuilalt, cel care se strecurase în lumea gândurilor mele, venind din ne-lume.”

Bine te-am gasit, doamnã Venus

Luasem trenul de navestişti spre Liège la ora 7 si 26 de minute. Am ales la întâmplare un vagon şi am intrat în copartimentul ticsit de cãlãtori. M-am aşezat pe singura bancã liberã, cea din faţa locului destinat oamenilor în cãrucior. Era un loc bun, fiindcã puteam sã îmi întind picioarele fãrã grijã. In acelaşi timp puteam sã-mi plimb privirea nestingheritã de-a lungul fluviului cu ape domoale, care dublau şina de tren. Vederea apelor verzui, pe care se legãnau cu nonşalanţã raţe sãlbatice şi lebede albe, atenua panica rotilor de metal care striveau la fiecare secundã un scrâşnet ascuţit.

Trenul înainta zgomotos, parcã ar fi vrut sã spintece apele Meuse-ei, atât era de supãrat în acea dimineaţã de septembrie. Intr-o jumãtate de orã trebuia sã ajung la Liège, unde participam la o formaţie en communication, ce urma  sã se desfãşoare pe parcursul a trei zile.

In staţie la Flemalle-Haute trenul a stat mai mult decât de obicei. Câţiva oameni urcaserã în compartiment, în timp ce alţii coborâserã deja şi se îndreptau cu paşi grãbiţi spre scara rulantã. Un zgomot de fier lovit mi-a întors brusc capul spre peron. Doi lucrãtori de la SNCB, îmbrãcaţi în uniforme albastre, despachetau o platformã din aluminiu. Erau obişnuiţi sã facã acest lucru de multã vreme. Din numai câteva mişcãri bine coordonate, platforma a fost montatã.

Un om în cãrucior a urcat în tren. Dupã ce tânãrul a mulţumit politicos, oamenii au împachetat la loc estrada pe rotile şi s-au îndepãrtat de fereastra de la care observasem scena, salutând din mers cu un gest familiar pe proaspãtul îmbarcat la bord.

Uşa compartimentului s-a deschis, fãcând loc omului în fotoliu rulant. Era foarte tânãr, iar partea de sus a corpului era bine dezvoltatã în comparaţie cu partea de jos, care parcã fusese strivitã. Işi ascundea jenat picioarele deformate, în timp ce ochii lui imenşi, trişti şi albaştri, mã examinau plini de curiozitate. Aştepta probabil sã-i zâmbesc, aşa cum fãceau toţi cãlãtorii care îl întâlneau în drum « Ca va, mon vieux ?  En forme ? ».

Eu nu i-am zâmbit. Abia l-am privit cu ochii grãbiţi preţ de câteva secunde, disimulându-mi cu stângãcie dilema. Dacã îi zâmbeam, el ar fi luat zâmbetul meu – fals de altfel - ca pe un gest de milã. Ce nevoie avea el de mila mea, când avea mila tuturor? Sã surâdem doar fiindcã aşa se cade? S-o facem numai şi numai din datorie? In acel rictus s-ar ascunde cu şiretenie un act de ipocrizie comis şi faţã de noi înşine.

Tot stând şi târguindu-mã – sã-i  dau sau sã nu-i dau surâsul ? - ochii mi s-au închis fãrã sã-mi dau seama, forţaţi de o mânã nevãzutã. Un val duios venise ca o boare plãpândã de primãvarã sã-şi punã palma moale şi albã peste ochii mei, peste anii care trecuserã de la ultima nostrã întâlnire. In acea dimineaţã de martie, cu miros plãpând de zãpadã şi ghiocei, doi oameni de pe pãmânt îşi legaserã sufletele pentru eternitate. Decorul nunţii lor fusese o camerã de spital în care agonizau doi bolnavi pe paturi albe din metal, cu vopseaua ciupitã din loc în loc. Fãrã martori, fãrã preoti, fãrã verighete. Doar un buchetel de ghiocei pusi într-un pahar, pe mica noptierã de lângã pat.

El nu se aşteptase la aceastã vizitã. Când am intrat în încãpere, primul lui gest reflex a fost acela de a-şi trage pãtura roasã peste picioare. Purta nişte şosete vechi, decolorate şi cu elasticul tocit. Din opintirea fãrã rezultat a corpului, am înţeles cã nu mai putea face acel gest firesc, fiind deja paralizat. L-am învelit, fãrã a-i pune nici o întrebare. Putea încã vorbi, aşa cã mi-a spus sã îi aduc din dulapul metalic o bastistã. Am cãutat îndelung în dulapul din perete, aşteptând sã mi se usuce lacrimile care porniserã bezmetice la vale. M-am înapoiat cu o batistã mare, nouã şi albã pe care i-am întins-o firesc, ca pe o ceaşcã de cafea. „Are ciorapi vechi, dar şi-a cumpãrat batiste noi. Ştia cã va avea nevoie de ele.” Aş fi vrut sã nu observ lacrimile lui care luau proporţii de diamante uriaşe, din pricina ochelarilor. Invinsã, m-am aşezat alãturi de el pe marginea patului şi în loc sã vorbim, am plãns. Doar lacrimile mai puteau sã exprime ceva în acel moment târziu, când nimic nu se mai putea întâmpla din tot ce ar fi putut sã se întâmple.

Când ne-am dat mâna pentru cea din urmã oarã, o promisiune a ţîşnit cu insolenţã din creierul lui Konrad: „Voi reveni, nu-ţi fie teamã! Doar sã fii atentã din timp în timp. Vei vedea”. Am perceput acel mesaj ciudat cu o extremã claritate. I-am rãspuns pe loc, cu o privire umedã de lacrimi, lacrimi de copil împãcat: „Aşa sã fie, cum spui! Voi fi oricând bucuroasã sã te regãsesc. Intre noi moartea nu-şi face jocul”.

Din acea clipã, sufletul lui Konrad nu a încetat sã mã îsoţeascã. Era prezent în prezentul meu, în trecutul meu, dar mai ales în vise. Acolo mi se dezvãluia cu o intensitate greu de imaginat, întrupându-se în omul care fusese odatã: un bãrbat înalt, relativ slab, fãrã calitãţi fizice deosebite, purtând ochelari pe care şi-i ridica mereu cu un deget, într-un gest reflex şi inutil, spre rãdãcina nasului. Ochii lui melancolici dãdeau viaţã unui chip palid, surâzãtor dar reţinut chiar şi în momentele de mare entuziasm, atunci când râdea englezeşte, cu eleganţã. Fuma mult şi era mereu dus pe gânduri. Il ştiam deja de mai bine de 15 ani, de pe vremea în care îmi fusese profesor la universitate. Dintre cele 14 fete din grupã, eu eram preferata lui. “- Iar ţi-ai pus pantalonii nebunatici!” – îmi spunea el, când veneam îmbrãcatã în pantalonii de piele de culoare vişinie, cu flori roz pictate pe manşete. Cãuta sã parã indiferent, dar era evident tulburat de prezenţa mea. Devenea spiritual, jucãuş, ca omul care vrea sã placã. Dându-mi seama de puterea mea asupra lui, în acele momente pline de duioşie, fericirea mea atingea cerurile cele mai înalte.

Un lucru anume mã tulbura la el: respiraţia. Când era în preajma mea simţeam rãcoare pe obraji. Uneori simţeam pe ceafã o uşoarã palã de vânt. O singurã datã am întors capul, vrând sã-l surprind. El însã era departe, tocmai în partea opusã a laboratorului şi mã privea absent.

Acea boare este tot ce a mai rãmas din el. Cu toate acestea îl simt mereu în preajmã, ca pe un om viu. Intr-o dimineaţã a venit deghizat într-un bãtrân singuratic, care stãtea pe o bancã, într-un magazin alimentar. Uneori vine în vis, îmbrãcat în propriul lui trup. Acum câteva luni mergeam mânã în mânã spre o fântânã cu apã cristalinã, care spãla la infinit niste trepte de marmorã albã. Alteori înaintam înlãnţuiţi spre un desiş de pãdure; îmi spunea cã era viu – “poţi sã verifici!” - mã îndemna el. Imi întindeam gâtul spre obrazul lui şi îl sãrutam. Era cald şi viu acel obraz. Ii sorbeam prin nãri mirosul discret de barbã abia rasã şi mã lãsam dusã de fantezii delicioase şi sãlbatice, spre lumi nebãnuit de frumoase, dar tot atât de inaccesibile. 

Konrad continua sã trãiascã în preajma mea în douã ipostaze: noaptea venea în vise, iar ziua mã vizita din când în când, sub formã de suflu, de adiere sau un vag curent de aer.       Aşa s-a întâmplat în acea dimineaţã, când trenul s-a oprit în garã la Flemalle-Haute.

Hans - (aşa l-am numit în gând pe tânãrul din cãrucior) – decum a intrat în compartiment, a schimbat pe loc prezentul în care agonizam cu toţii, cu visul din noaptea trecutã. Il visasem iarãşi pe Konrad. Venea spre mine înaintând pe douã braţe uriaşe,  adevãrate aripi de vultur, târându-şi anevoie rãmãşiţele de trup. M-am apropiat de el cu sfialã, aşa cum fãceam în toate visele nostre. El m-a acoperit cu braţele lui  puternice. Dar erau doar nişte braţe. Speriatã, i-am luat capul în mâini şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat cu corpul tãu? Cum ai ajuns în halul ãsta?” El nu mi-a rãspuns. S-a îndepãrtat de mine şi a revenit întreg, pe cele douã picioare. „Aşadar eşti întreg! Oh, slavã Domnului!” Mã lipeam de el cu disperare şi teamã cã se va topi din nou în neant. Ingenunchiasem, îmbrãţişându-i picioarele. Dar el mi-a spus, mângâindu-mi pãrul: „Nu-ţi face iluzii. Sunt pe o protezã, nu vezi?” Mi-a arãtat cele douã pârghii de metal şi a continuat: „eu sunt un creier pe douã braţe; aşa vor fi oamenii în viitor; cei evoluaţi; sper sã ni te alãturi şi tu când...” 

Hans, a oftat adânc. Respiraţia lui rãcoroasã care mi-a atins pe neaşteptate obrajii, mi l-a readus în faţã pe Konrad, aşezat de data aceasta în cãruciorul metalic. „Dar e Hans! Cum poţi sã-i confunzi? E absurd!” – îmi spuneam eu, în timp ce evitam cu obstinaţie sã-i întâlnesc privirea. Mã simţeam jenatã în faţa acestui puşti, jenatã de normalitatea mea, de corpul meu frumos şi întreg. Aş fi vrut sã fiu Till Eulenspiegel, care, atunci când întâlnea un cocoşat, mergea cocoşat. Când întâlnea în cale un şchiop, şchiopãta iar cu mutul se întelegea prin semne. Aş fi vrut sã am acest dar, dar nu îl aveam.

Tânãrul îşi vedea de ale lui. A scos dintr-un rucsac o carte şi a început sã citeascã. Aveam în sfârşit un loc unde sã-mi aşez ochii, fãrã teama de a-i întâlni pe ai lui. Cartea se numea „Legenda lui Vulcan cel Şchiop” şi avea pe copertã o gravurã din Evul Mediu. Am fost foarte surprinsã când Hans mi-a adresat primele cuvinte din acea dimineaţã:

- Ştiţi care era misiunea lui Vulcan?

- Vã referiţi la zeul Vulcan, alias Hefaistos? (Hans dãdu din cap, aprobând). - Nu, nu ştiu ce misiune avea el...

- Trebuia sã întreţinã focul sacru. Era şchiop. Se spune cã omul, cu cât pierde din forţa fizicã a pãrţii lui inferioare, cu atât se înalţã pe plan spiritual.

- Chiar aşa? Interesant ce spuneţi...

- Nu eu spun, ci scrie aici, în carte.

- Cine-a scris cartea?

- Rudolf Steiner, nu-l cunoaşteţi? Este considerat pãrintele scientologiei.

- Este o nouã ştiinţã?

Hans numãra ceva pe degetele de la mâna dreaptã, borborosind, ca pentru sine: „Venus sau Atena, Venus sau Atena...”. Se pãrea cã nu mã auzise. I-am pus din nou întrebarea:

            - Spuneaţi ceva de scientologie... Ce este ea de fapt?

- Este o ştiinţã. Dar nu este foarte nouã, din moment ce Steiner i-a dat fiinţã; ori el a trãit în secolul trecut. Scientologia încearcã sã explice Evanghelia cu ajutorul ştiinţelor. Ar fi un fel de punte între ştiinţã şi religie. A scris nenumãrate cãrţi; una dintre ele explicã Apocalipsa lui Ioan. Şi pe onoarea mea, o explicã bine! Dar uitaţi ce scrie referitor la Vulcan. Hans dãdu câteva pagini înapoi şi citi: „ ...partea de jos a corpului vine dintr-un trecut care trebuie sã disparã. Natura umanã trebuie sã cadã, pentru a se ridica apoi pe treapta cea mai de sus. In cursul evoluţiei sale, omul s-a scindat în inferior şi superior.”

În timp ce Hans îmi citea din „Legenda lui Vulcan cel Şchiop”, ochii mei încercau sã desluşeascã semnificaţia desenului de pe copertã. Un om gol era tãiat pe din douã de o linie; partea superioarã stângã, cuprinzând capul şi braţul, se aflau deasupra liniei, în timp ce restul corpului se afla sub linie.

- Aţi observat desenul de pe copertã? Ce-ar putea el sã reprezinte? – l-am întrebat pe Hans.

- In gravurã, dacã priviţi atent, sunt desenaţi doi oameni, deşi se vede doar unul singur. Aici apar deopotrivã omul trecutului şi omul viitorului. La început, când omul a fost creat, el nu avea sex; avea doar glas. Aţi auzit poate de al treilea Logos... El era unda purã de la începutul creaţiei. Cel puţin aşa spune Steiner. Organele de reproducere se confundau cu larinxul. Omul se înmulţea prin propriile lui cuvinte. Nu degeaba a rãmas celebrã fraza: „la început a fost cuvântul”.

- Vreţi sã spuneţi cã atunci omul era totuna cu Dumnezeu?

            - Chiar aşa! Dumnezeu nu a încetat sã se multiplice, de la un anumit moment, sã-i zicem momentul zero. La început, din zero – adicã din nimic - a devenit unu, apoi din unu a devenit doi şi asa mai departe, pânã la cele N miliarde de creaturi câte ar încãpea în Univers.

            - Şi toate aceste lucruri le-aţi citit în cartea lui Steiner?

            - Nu, nu toate. Tot ce vi-am spus în legãturã cu numerele am citit-o în cartea lui Nataf; un filozof francez... Poate aţi auzit de el.

            - Da, vag...Din pãcate nu am citit nimic de el. Dar revenind la ce spuneaţi adineaori...  Faptul cã lumea a fost creatã ex nihilo corespunde cu descoperirile din fizicã de prin anii 20 - 30. Aţi auzit cred de Big Bang. Lemaître, un fizician belgian este cel care a pus bazele teoriei Big Bang-ului, stiaţi?

            - Cum de nu? Şi eu sunt fizician, am absolvit chiar anul trecut. Am specialitatea fizicã cuanticã. Este unanim recunoscut cã în urma acestui fenomen au apãrut planetele şi implicit, viaţa în univers. Dar cred cã stiţi deja toate acestea.

- Da, tocmai am asistat ieri la o conferinţã. Se fãcea o paralelã  între Big Bang şi actul creaţiei. A fost de fapt un fel de dezbatere, suscitatã de o lucrare foarte controversatã a lui Albert Jacquard, un fel de eseu despre Dumnezeu. Poziţia omului de ştiinţã şifoneazã oarecum dogma bisericeascã...

Aşteptam ca Hans sã îmi cearã amãnunte despre acea conferinţã. Dar nu pãrea interesat de subiect. Privi coperta cãrţii pe care o ţinea în mânã şi reluã dialogul.

-  Revenind însã la Vulcan cel Şchiop... Steiner a vrut sã ne previnã cã în viitor, omul nu va mai pãstra decât partea superioarã stângã; tot restul va disparea.

- Şi cum va mai merge omul fãrã picioare? Cum se va mai reproduce? – mi-am dat seama cã fãcusem daja o gafã, dar nu mai puteam da înapoi. Hans nu pãrea însã deloc jenat de întrebare.

- Omul viitorului va avea creierul în piept, se va deplasa zbrurând; va zbura cu ajutorul celor douã aripioare ale florii de lotus, iar organe de reproducere nu va mai avea. El va naşte oameni numai prin forţa cuvântului şi a creierului sãu. Interesant, nu? – mai adãugã el privindu-mã îndrãzneţ.

Simţea cã nu pricepeam nimic, fiind convins cã habar nu aveam de conferinţele celebre ale lui Rudolf Steiner. Cu toate acestea se înşela. Eu auzisem de acest medic celebru, care cocheta cu ştiinţele şi cu artele metafizice. Dar nu îi studiasem opera cu profunzimea lui Hans. Vroiam sã-l mai întreb cum era cu aripioarele, unde s-ar fi situat ele...  Doream încã sã-l mai întreb şi alte lucruri, fiindcã pãrea a fi un iniţiat, dar trenul s-a oprit în staţie, curmând conversaţia noastrã.

Doi oameni de la SNCB îmbrãcaţi în uniformã albastrã au montat estrada de aluminiu. Hans şi-a întins de-odatã braţele puternice în lateral – adevãrate aripi de vultur pregãtindu-se de zbor deasupra unei lumi peste care era stãpân. Apoi, domolindu-şi elanul cu un oftat, le-a coborât încet pe braţele fotoliului rulant.

- Un creier şi douã braţe, iatã ce sunt eu pe acest pãmânt; un fel de om al viitorului – îmi spuse el zâmbindu-mi şugubãţ, în timp ce îşi conducea cãruciorul spre uşa trenului. Platforma metalicã fusese deja montatã. Cu un aer visãtor a alunecat lent în mijlocul furnicarului de pe peron, plecându-şi din când în când capul în semn de mulţumire la saluturile anonime. Inainte de a ieşi din raza vizualã a ferestrei de la care îl priveam, şi-a întors brusc capul spre mine şi mi-a „spus” nerostind vreun cuvânt: „Voi reveni, nu-ţi fie teamã! Doar sã fii atentã din timp în timp. Vei vedea.”

M-am gândit mult peste zi la acea întâmplare ciudatã, pe care dealtfel doream sã o uit cât mai repede. Trecuserã atâţia ani de-atunci....

A doua zi am luat din nou trenul spre Liège Guillemens la 7h 26. Am evitat sã mã urc în acelaşi vagon. Deşi întâlnirea cu Konrad (da, da! cu Konrad) mã bucurase, în acea dimineaţã gri nu aveam deloc dorinţã de vorbã; voiam sã fiu liniştitã, cu gândurile mele. Alesesem în mod premeditat un alt vagon, cât mai departe de cel în care nimerisem în ajun.

In garã la Flemalle-Haute, trenul a stat – ca şi ieri – mai mult decât de obicei. Un zgomot de metal lovit m-a fãcut sã tresar, când cei doi lucrãtori de la SNCB au montat platforma. Hans a urcat în compartiment şi mi-a spus, de data aceasta cu voce tare:

- De ce vã miraţi aşa?! Doar vi-am spus cã voi reveni. Bine te-am regãsit, doamnã Venus!”

*

Dragã Maestre,

Nu stiu dacã vi-am spus cã si ea tine un jurnal de vise, ca si dumneavoastrã. Stie cã vindecati mortii. Asa cã sperã sã gãseascã prin dumneavoastrã, o cale de vindecare pentru profesorul ei drag, dispãrut din lumea noastrã acum 20 de ani. Vi-a vorbit ea oare despre acele fisiere cu vise? Din timp în timp le reciteste. Si atunci sã vedeti surprizã! Toate aceste vise se leagã în mod surprinzãtor. Ele au o continuitate, se succed si se întrepãtrund ca faptele în viata realã. Femeia trãieste într-o lume a ei, pe care o tese cu meticulozitate în fiecare noapte, asa cum pãianjenul îsi tese pânza. Se simte cu adevãrat „acasã la ea” în vise. Ea se simte la fel de bine în visele ei precum mã simt eu în cãrti. Scria zilele trecute în jurnalul ei: „Dacã renunt la vis, voi trãi doar cu o jumãtate de suflet”. Eu cred cã dacã renuntã la vis, n-o sã mai trãiascã defel. Dar lucru si mai ciudat, chiar viata realã îi rezervã întâmplãri „de vis”, ca si cum realitatea n’ar mai exista, locul ei fiind luat de vis. Am furat câteva vise, la-ntâmplare. Majoritatea vorbesc despre casa ei veche, în care s-a nãscut si pe care a pãrãsit-o abia când a plecat în exil. Sufletul ei a rãmas acolo si bântuie pe-acolo. Noii proprietari se plâng de tot felul de lucruri ciudate care li se întâmplã. Ea e tot timpul acolo. Dacã veti dori sã aruncati o privire, sunt ale dumneavoastrã.

            Eram într-o bisericã. Mã rugam la icoana Fecioarei Negre cu pruncul sfânt. De îndatã ce o priveam cu atentie, icona prindea viatã. La început mi-a fost fricã, dar apoi m-am lãsat în voia ei si am ascultat ce-mi „spunea”. Fecioara mi-a vorbit. Dar ea nu vorbea în cuvinte ci cu gesturi. Si-a scos bratele afarã din icoanã si miscãrile unduioase ale corpului ei mã fãcurã sã înteleg cã vroia sã-l protejeze pe Isus. Flasuri de o secundã atingeau din când în când lemnul icoanei, în culori sepia. Figura Fecioarei era neagrã, iar trãsãturile abia se distingeau, ca si cum cineva – timpul? – i-ar fi sters reliefurile si contururile. Dar, privind-o dintr-un alt unghi, Fecioara se transfigura; era de o frumusete indescriptibilã, toatã albã si îmbrãcatã în alb. Mii de heruvimi invizibili cântau Ave Maria de Schubert.

Un strãin îmi mergea pe urme într-o expozitie de picturã medievalã.
(14 august 2005, ziua Sfântului Maximilian Kolbe)

            Eram la casa veche. Plângeam în hohote, cãci lumea nu voia sã mã accepte; nimeni, nici cei de la serviciu, nici prietenii, nici familia; eram alungatã de peste tot, cu cuvinte grele. Incercam sã le vorbesc, sã îi conving cã eram de bunã credintã, cã le doream binele, dar ei continuau sã mã loveascã. Atunci m-am înfuriat; am intrat în casã, am luat un pahar si l-am fãcut tãndãri, trântindu-l de pãmânt. Casa mea era ocupatã de tigãnci. De sus de la mansardã vedeam panorama unui oras luminos fãcut din grãdini. Uram tigãncile, cãci îmi furaserã casa.

            Eram într-o veche catedralã goticã. Papa Ioan Paul al II-lea oficia slujba. Alãturi de mine îsi fãcea de lucru o femeie sãrmanã. Papa mi-a spus sã aprind o lumânare cu douã capete. Am primit din mâna lui acea lumânare ciudatã cu douã capete si, cãutând o sursã de luminã, am gãsit o altã lumânare, foarte groasã, care ardea cu o flacãrã viguroasã. Am luat luminã, dar cele douã lumânãri nu vroiau sã ardã cu fortã; pâlpâiau doar. Flãcãrile tremurau si mie îmi era fricã sã nu se stingã, fiindcã în catedralã era mult curent. Cu toate acestea ele nu s-au stins si am putut duce Papei cele douã lumânãri aprinse. El mi-a vorbit, însã nu-mi mai amintesc ce mi-a spus. Mi-a arãtat un mare registru cu foi îngãlbenite (ca un fel de jurnal al lui). In josul paginii erau douã rânduri scrise în româneste. Dedesubt era si o datã: 12 mai. M-am trezit, asa cã nu am putut descifra misterul celor douã rânduri. Papa a murit pe 2 aprilie 2005.
(10 aprilie 2005)

            Eram la casa veche, în micul hol de la intrare. Veneam pe furis, si mã grãbeam, nu care cumva sã mã surprindã noul proprietar. Incercam sã închid usa de lemn masivã si scorojitã. Oricât mã propteam în ea, nu reuseam sã închid aceastã usã foarte uzatã. O rãmuricã înverzitã, fragilã si discretã îsi fãcuse loc, pãtrunzând prin crãpãtura usii. Aceastã plantã vie, timidã si totusi îndrãzneatã, nu mã lãsa sã intru în propria mea casã. Dar în clipa în care am zãrit-o, îmi amintii de cuvântul „sperantã”.
(16 decembrie 2005)

            Eram la casa veche. Un tren venea de departe iar eu fugeam dinaintea lui, din ce în ce mai repede, pe mãsurã ce el mã ajungea din urmã. Trecu chiar prin curtea micã din spetele casei. Eu m-am adãpostit pe cele câteva trepte de piatrã , acolo unde îmi puneam scãunelul ca sã contemplu cercîngerii, în prima copilãrie. Mã tineam dreaptã, lipitã de mica usã de la intrarea din dos, pânã când trenul trecu în goanã si cu zgomot asurzitor, foarte aproape de casã si de mine. N-a încetinit si nu s-a oprit. Mã miram când îl vedeam gonind cu o asemenea vitezã, stiind cã mai erau mai putin de 5 metri pânã la zidul de cãrãmidã rosie care separa curtea mea de Cimitirul Evreiesc. Dar zidul dispãruse. Trenul avansa nestingherit într-o zonã luminoasã de coline domoale de culoare gãlbuie. Acea luminã spunea cã în locul cimitirului era unul dintre acele paradisuri posibile.
(22 decembrie 2005)

L-am cunoscut  pe Animus. Eram la casa veche din Bucuresti. Stãteam la masa din sufragerie, fatã în fatã cu un bãrbat frumos si tânãr; e brunet si are un zâmbet blând si bun. Are o gurã frumoasã; dintii îi sunt foarte albi, curati si regulati. Are o frunte înaltã si ochii negri usor exoftalmici. Are mâinile perfecte, mâini de sfânt. Intre noi doi ardea o lumânare. Il priveam si aveam certitudinea cã el sunt tot eu. Pe mine nu mã vedeam, dar eram unul si acelasi om. In alt plan, un mare întelept – parcã ar fi fost medic psihiatru – mã privea dintr-un turn rotund, cu peretii albi. Imi aruncase o frânghie împletitã si mi-a spus sã urc la el, fiindcã avea sã-mi spunã ceva. Mã agãtam cu greu de frânghie, înaintam penibil pe acea coardã , care din verticalã devenise orizontalã. Acum mergeam suspendatã deasupra unei prãpastii si mã clãtinam. Am regãsit frânghia verticalã si am continuat urcusul. Am ajuns. El mi-a spus cã omul întreg, adicã omul-carne si omul-spirit, nu sunt decât unul si el se numeste Androgin. Cei doi oameni au sexuri complementare: eu, fiind în carne femeie, ascund în mine un spirit de bãrbat si el se numeste Animus. Mi-a spus cã la el lucrurile stau invers: el fiind în carne bãrbat, are un spirit femeie si el se numeste Anima.
(17 ianuarie 2002, de ziua Sfântului Anton)

PARTEA  a II-a

DRUMUL  DINTRE  DOUÃ  PORTI

Dragã Maestre,

Cred cã m-am înselat în ceea ce o priveste; nu e rea. Din contrã, am impresia cã ar vrea sã fim prietene; este atât de singurã... Mãrturisesc cã nu o înteleg foarte bien; stiti, eu sunt cam limitatã... Cum as putea fi altfel când de la nastere si pânã la moarte am ca singur univers pe acela al cãrtilor ei? Singura mea realitate este irealul si singurii mei prieteni sunt câteva nume livresti... Pe femeie o respect, fiindcã cunoaste o multime de lucruri, ea stie ce este viata adevãratã; a fost pedepsitã cã a avut curaj, atunci când nimeni nu îndrãznea sã spunã lucrurilor pe nume. Ispãseste încã si încã, primind lovituri pe care nu le meritã, dar de care nu se plânge. Ea nu se revoltã; spune cã asa îi e soarta si cã trebuie sã îndure pentru a putea „rectifica”. Imi scapã ce vrea sã spunã cu asta... Biroul ei e tapisat cu tot felul de lozinci, pe care eu nu le pricep de fel. Iatã de exemplu o inscriptie pe care a pus-o în perete, chiar în fata ordinatorului: « Visitabis Interiora Terrae, Rectificando Invenies Occultum Lapidarem, Veram Medicinam ». Dacã veti pune împreunã prima literã a fiecãrui cuvânt, veti obtine cuvântul VITRIOLUM.

Nu stiu dacã vi-am spus cã femeia este chimist dar si alchimist. Ea crede cã viata ei de acum este dedicatã operei în rosu. Presupun cã celelalte douã etape, le-a parcurs deja de-a lungul anilor, trãiti mai mult inconstient decât constient, fãrã ca mãcar sã fi presupus cã se angajase încã demult – ca atâtia altii – în aventura cãutãrii Sfântului Graal. Ea crede cã a trecut printr-un numãr infinit de autocalcinãri, fiindcã a urmat literã cu literã sfaturile lui Avicena, Albert cel Mare, Toma d’Aquino si Paracelsus, în vederea obtinerii substantei pure. Ea crede cã a încheiat toate aceste operatii penibile si necesare definitivãrii operei în negru, dar se însealã! Când a trecut ea prin toate aceste etape? Nu este decât un  copil care se joacã cu basme-n bucãtele, al cãror sens îl mai cautã încã. O mai ajut si eu cum pot, din când în când... Cu toate acestea, ea a dus o serie de bãtãlii, chiar dacã nu toate au fost glorioase. Astfel, ea si-a pierdut trei lucruri pretioase din „eul” ei : gustul, mirosul si acum este pe cale sã-si piardã si memoria. Si fiindcã nu-si mai aminteste propria viatã, uzurpã viata unora dintre personajele ei. E pe cale sã  trãiascã viata mea! Oh, e îngrozitor! Iatã ce a mai scris acum câteva zile:

Rugãciunea

Opera în negru... Nu prea stiu bine ce înseamnã si totusi ea mã ocupã de când aveam 4 ani. Pe atunci mã numeam Dora si cel mai bun prieten al meu era Zosimo de Panopolis. Mai târziu, l-am întâlnit din întâmplare, în timp ce cãutam un cuvânt în dictionar, la litera Z.

Era dupã moartea tatei. Mã întorsesem din România cu sufletul greu de neputintã si deznãdejde. Tata plângea în mine si eu îl plângeam pe el. Fusesem departe, la mii de kilometri când el si-a dat duhul. Ce o fi avut el sã-mi spunã, ca ultim cuvânt, înainte de a pleca? Care o fi fost ultimul lui gând, înainte de marele drum? Buzele lui înclestate, crispate si vinete desenau unda surâsului amar al omului care nu vrea sã moarã.

Imaginea cea din urmã pe care mi-o lãsase era una înduiosãtoare. Din muntele de om care fusese, nu rãmãseserã decât niste oase îmbrãcate. Il puseserã în costumul lui bleumarin, pe care îl purta de zeci de ani, numai la sãrbãtori; doar pantofii erau noi, îi recunoscusem; nu apucase sã se mândreascã : ”ia uitati ce mi-a trimis fiicã-mea din Belgia!” Stãtea acolo cuminte si înghesuit în sicriul mult prea strâmt pentru umerii lui lati. L-au scos cu greu pe usa meschinã a blocului. L-au dus la cimitir într-o camionetã albã si ruginitã pe alocuri; o frunzã verde, rãtãcitã într-un colt al camionetei, spunea cã între douã înmormântãri, soferul cãra varzã în piatã cu acelasi „dric”.

In acea dimineatã, eram sub un imens clopot de azur si urechile îmi rãsunau încã de vocile heruvimilor. Trei dintre ei, îmbrãcati în frac, se plângeau cã tocmai le plecase unul dintre tenori. Atunci a apãrut tata, foarte grãbit, aproape alergând. Au fost bucurosi sã îl primeascã. Un cor pe patru voci, care se facuserã miliarde de voci, a început sã cânte Ave Maria de Schubert. Mã trezisem demult din vis dar corul umplea încã mica mea încãpere de muzica celestã. Era prima oarã în viatã când asistam la un concert al „muzicii sferelor”. Si tata îmi fãcea cu ochiul.

Intrasem în birou ca sã mã arunc în cãrti ca în bratele unui prieten vechi. Tata m-a întâmpinat cu un zâmbet trist, din portret. I-am aprins o lumânare albã si m-am rugat sã treacã usor spre dincolo. M-am întors cãtre mica bibliotecã cu cãrti puse în dezordine. Imi era dor de Blaga, fiindcã el credea cã mortii îsi vor duce mai departe în noi viata netrãitã. Si eu mã întrebam ce ar dori tata sã facã în acea dimineatã. Dar n-am gãsit cartea pe care o cãutam. Am dat însã cu ochii de dictionar. Cãutam cuvântul „zen” si l-am gãsit pe Zosimo. Când am vrut sã pun dictionarul la loc, pe etajerã, ochii mi-au cãzut pe o carte, al cãrui titlu m-a interpelat fulgerãtor. Asa l-am cunoscut pe Jung. Il cãutam pe Blaga cu „Luntrea lui Caron” si am pus mâna pe cartea lui Jung  „Ma vie – Souvenirs, rêves et pensées”. Cartea era acolo de ani de zile, dar nu m-a interesat. Nu o vãzusem pur si simplu, fiindcã nu mã chemase. Trebuia sã vinã clipa ei.

In timp ce rãsfoiam cartea, mi-am aruncat privirea spre tata. Lumânarea arsese pe jumãtate si ceara topitã stãtea gata sã cadã pe birou. Apropiindu-mã, am vãzut cã ceara sculptase în carnea lumânãii o scenã de rugãciune. Tata era îngenunchiat la picioarele Madonei, cu capul plecat si cu mâinile împreunate. Era chiar el, rugându-se în mijlocul flãcãrilor, cu spinarea umilã si zãmbetul resemnat. Fecioara îl asculta cu bunãvointã, aplecatã usor spre el, parcã voind sã-i asculte mai bine rugãmintea. Aceastã emotionantã scenã din cer coborâse în acel centimentru de lumânare, doar pentru mine.

In lumina gãlbuie, tata si Fecioara începeau sã se topeascã, încetisor, sub ochii mei. Am suflat repede în lumânare, ca sã imortalizez acea rugãciune. Tin acum în palmã acea micã statuetã sculptatã de o mânã nevãzutã; îi admir detaliile si mã cutremur. Am continuat sã rãsfoiesc cartea lui Jung.

 Acea stranie „sincronicitate” mi-a lãmurit ce era cu Zosimo, de ce îmi apãruse din nou, dupã atâtia ani, si de ce a pus el stãpânire pe sufletul meu, încã de când eram copil. Fãrã acest trio de geniu – Blaga, Zosimo, Jung – n-as fi înteles niciodatã mersul complicat al vietii mele.

Sase miliarde si jumãtate de balonase cu suflet

Asadar Zosimo mã initiase în tainele alchimiei sufletului. Tot el îmi spusese într-o zi cã trebuia mai întâi sã cazi, pentru a te putea ridica mai apoi. Si mi-a mai spus cã pentru a ajunge „sã mã vizitez din interior”era de neevitat trecerea mea prin negrele umbre din „centrul pãmântului”, fiindcã doar astfel puteam sã cunosc tot rãul ascuns adânc în mine. Iar toate acestea erau necesare pentru a putea „rectifica”. Astfel am ajuns sã fac o multime de greseli...

Mi-a mai spus cã trãisem deja mii de vieti, al cãror numãr exact nu am putut sã-l retin.

- Nu am nici mãcar o amintire din toate aceste vieti. Tot ce stiu este cã am avut o singurã viatã anterioarã, cea de dinaintea plecãrii mele definitive din tarã. Cele douã vieti sunt legate printr-un culoar care leagã si cele douã lumi, estul si vestul, prin douã porti. Sau mai curând ar fi vorba de o singurã poartã cu douã fete: ea este albã când o deschid, albã de sperante si de promisiuni, dar este neagrã când privesc înapoi, dupã ce am închis-o în urma mea. Dacã mai sunt si alte vieti, nu stiu... El mi-a rãspuns:

- Sufletul nu poate renaste decât dupã o spãlare de „creier”. De aceea nu pãstrãm nici o amintire. Nu suntem decât niste unelte ale Marelui Alchimist. Chiar în acest moment când vorbim, sase miliarde si jumãtate de balonase umplute cu suflete stau spânzurate în cleme de tot atâtea stative, în micul laborator pe care El l-a ales ca sã-si realizeze experientele: Terra. Si fiecare balonas are propria lui poveste, este o experientã unicã. El pune aceleasi ingrediente în toate balonasele, dar schimbã proportiile; uneori mai pune si nitel catalizator -  este privilegiul geniilor. Astfel, noi suntem toti foarte asemãnãtori si totodatã foarte diferiti. Si nu îti spun mai mult despre celelalte experiente ale Marelui Alchimist. Fiindcã trebuie sã stii cã în Marele Univers existã sute de milioane de „Terre”, unde El experimenteazã alte forme de viatã în alte miliarde de balonase. Singura diferentã sunt ingredientele, substanta trecãtoare.

Un mic exemplu. Carnea voastrã este fãcutã din 20 de tipuri de amino acizi esentiali – sã le zicem „fire de nisip”. Asta ar fi substanta de bazã. Fãrã fãinã nu poti face pâine. Ii mai adaugi apã – cam trei sferturi,- sãruri minerale, vitamine si chiar grãsimi. Asta e carnea voastrã. In ceea ce priveste alte fiinte din Univers, carnea lor este fãcutã din 80 de feluri de fire de nisip, sau mai mult, ori poate mai putin. Si mã opresc aici. Tu întelegi ce vreau sã spun, n-am sã-ti explic acum structura proteinelor, cum sunt ele construite si dupã ce tip de retetã; cum se leagã aceste fire de nisip, unele de altele si de câte ori se repetã cele 20 de tipuri de grãunte în aceste macromolecule organice, pe care voi le numiti proteine. Cine are reteta de fabricare a pâinii?

- ADN-ul! Ce întrebare, Zosimo! Sper cã n-ai de gând sã-mi povestesti acum despre importanta acidului dezoxiribonucleic – ADN-ul sef – si a acidului ribonucleic - ARN-ul, maistrul?

- Of, cu tine nu se mai poate vobi nimic! Voiam doar sã-ti amintesc cât de importanti sunt acei „muncitori” din celula vie: ARN-ul mesager si ARN-ul de transport; cine ar cãra cãrãmizile si cine le-ar pune acolo unde trebuie si când trebuie?

- Tu vrei sã mã-nveti pe mine, ceea ce eu te-am învãtat de-a lungul atâtor ani, Zosimo? (El se fãcu cã nu m-aude si continuã):

- Iti amintesti cã arhitectul este ADN-ul si cã el este specific fiecãrei fiinte terestre sau neterestre. O, cât este de mic! Atât de mic cã poate sã încapã într-o celulã, în fiecare celulã vie. Dar cât este de mare! El este cel care construieste casa de carne a fiecãrui suflet, indiferent cã e o musculitã, un cal, un om sau tot ce miscã pe Terra sau pe alte planete. Lui i s-a încredintat planul. El decide cum si când trebuie sã construiascã sau sã repare casa voastrã de carne. In realitate ea este o casã de nisip si e în acelasi timp captor si transformator de energie solarã. Voi transformati aceastã energie în constiintã. El vrea sã facã acest aparat din ce în ce mai performant. De aceea are nevoie de toate aceste experiente.

Terra voastrã se aflã într-un mic buzunar al acestui Mare Laborator experimental, care este Universul. Si îti mai spun încã: toate datele acestor experiente sunt introduse într-o imensã bazã de date, iar El, Marele Informatician, stã în picioare din vecii vecilor si interpreteazã, rectificã si amelioreazã retetele.

In ceea ce priveste Universul vostru, - fiindcã trebuie sã stii cã sunt cel putin douã, dupã câte stiu, care trec unul într-altul ca nisipul într-o clepsidrã. Sau ar putea fi unul singur, care, atunci când explodeazã, nu mai încape în primul compartimesnt si atunci începe sã curgã prin micul orificiu. Este ceea ce ti s-a întâmplat si tie, tii minte? „Sunt o clepsidrã vie, în care prezentul se scurge printr-un orificiu minuscul, numărându-şi clipele în fire de nisip ce se adună în celălalt compartiment, acolo unde se zămisleşte din preznt, trecutul. In clepsidră timp viitor nu există. Timpul este tras afară din el, prin cădere liberă şi tors în amintiri. Sus era prezentul, jos este trecutul. Când compartimentul de sus se goleşte, când faptele devin amintiri, se umple celălalt compartiment. Dar camera prezentului se poate umple din nou printr-o simplă răsturnare a clepsidrei.” Am putea fi asadar amintirile lui Dumnezeu, mai urâte ori mai frumoase. El se joacã cu clepsidra si nisipul curge la infinit... Ce ziceam?

- Vorbeai de Universul nostru.

- Ah, da. In ceea ce priveste Universul vostru, el este rezultatul unui lucru obositor,  care a început acum 13,7 miliarde de ani. De atunci, materia si viata nu înceteazã sã se  transforme în mâinile Lui. Si totul trece prin mãruntirea prealabilã a materiei si a spiritului, fiindcã purificarea nu se poate face decât pe mici esantioane. Tot ce pot sã-ti spun, ca sã mã poti întelege – si aici am sã mã servesc de propria ta metaforã – este cã devenirea voastrã este drumul lung lung dintre douã porti: poarta neagrã, cea a balonului care contine materia impurã si poarta albã, cea a balonului care va culege distilatul. Dupã o primã distilare, substanta purã este din nou amestecatã si distilatã; este ceea ce se cheamã „cohobare”, adicã acea operatie prin care „spiritele se evaporã”. Toate astea nu prea au sens, nu-i asa? – spuse Zosimo. Sã distili si apoi sã amesteci totul! Pare ridicol si inutil. Totusi nu-i nici una nici alta. Cãci trebuie sã cunosti un mic detaliu. Mai întâi se va analiza amestecul, pentru a deduce proportia pãrtilor în amestec; apoi se separã pãrtile, se purificã fiecare component, dupã metodele pe care le cunosti deja. Urmeazã refacerea amestecului – atentie! – pornind de la componentele pure si respectând proportiile initiale. Si iar începi... Si acum imagineazã-ti cã în locul tãu este El si cã substanta este substanta umanã.

Aceastã substantã umanã va suferi un numãr aproape infinit de cohobãri, unde spiritul se transformã în carne si carnea în spirit. Omul îl va anihila pe Tartaros si îl va elimina. Dar mai întâi omul trebuie sã trieze, sã analizeze si sã separe binele de rãu, dupã constiinta lui. El se va scãlda în vitriol si apoi se va arunca în athanor. Mai întâi o picãturã, apoi alta si alta, pânã când omul va pierde toatã materia sa impurã. El se joacã amestecând, separând si iar amestecând. Se joacã ca un copil într-un bazin cu apã, umple un pahar si apoi îl varsã într-o sticlã. Si iar si iar, pânã când sticla se umple. Si când, în sfârsit, sticla s-a umplut, El varsã totul din nou în bazin si reîncepe. Unde este mama Lui ca sã-l cheme la ordine? El nu are nici mamã, nici tatã. Isi este suficient.

- Nu te cred. Dar tu, Zosimo? Ce-i cu tine? (El continuã fãrã sã-i pese de întrebarea mea):

- Marele Alchimist s-a autodistrus.

- Ce spui?! Cred cã tu confunzi Creatorul cu opera Lui.

- Poate cã da, poate cã nu... Dar sã presupunem cã El s-a autodistrus. Din gresalã sau din întelepciune, n-as putea sã-ti spun; este secretul Lui. Din neantul punctiform, „unul divin”, umflat ca o bulã luatã cu asalt de imensa presiune care s-a creat în interiorul ei, îti spun, din acest neant redus la un punct s-a format toatã suita degenerescentei cosmice. Stii bine la ce mã refer. La faimosul Big Bang, când lumina a scãpat din materie. De atunci, fiecare cãlãtoreste singurã prin spatiul cosmic. Materia de exemplu... Pentru moment, Universul vostru continuã sã exploreze spatii infinite, se dilatã si se contractã încã si încã, în timp ce galaxiile fug unele de altele, ca si oamenii... Dar este de presupus cã într-o bunã zi totul va reveni în punctul original. Ii veti reda toatã lumina pe care El a pus-o în voi la nastere. Vorbesc de nasterea Universului, care este si nasterea voastrã. Se va uni mai întâi piatrã cu piatrã, galaxie cu galaxie si materia se va aduna la un loc cu lumina si vor reface punctul, UNUL divin. Anumite galaxii foarte îndepãrtate, care se aflã la sute de miliarde de ani-luminã de Terra voastrã, au si început sã fuzioneze. E un semn bun. Este începutul Big Crunch-ului, dupã care Dumnezeu se va odihni. Apoi totul va reîncepe.

- Si tot asa la infinit?

- Da... Dumnezeu se joacã cu o armonicã pe care o dilatã si o contractã la infinit. Sau poate cã El respirã în timp ce cântã „muzica sferelor”. Acum întelegi de ce în întregul Univers nu existã decât un singur fel de materie. Sfântul François d’Assise stia ceva, când zicea cã soarele, luna, pietrele si bolovanii sunt „fratii si surorile mele”. Aceastã materie este constituitã din acelasi tip de atomi, diferiti desigur. Dar totul a pornit dintr-un singur element chimic, un gaz: hidrogenul.

- Fantastic, Zosimo! Hidrogenul este primul element chimic din tabloul lui Mendeleev. Si are numãrul atomic UNU. Elementul urmãtor, heliul, tot un gaz, are numãrul atomic DOI.

- UNU s-a fãcut DOI. Si acest lucru se mai întâmplã încã în soarele vostru dar si în alte stele din univers. Soarele este un mare reactor nuclear. El este format din 92 % hidrogen, 7,8 %  hliu et 0,1% alte metale, ca sodiu, calciu, magnésiu, fier, mangan si altele, cum ar fi sulful si mercurul. Temperatura din interiorul lui este de 15 000 000 °C. Iti imaginezi cã la aceastã temperaturã colosalã se formeazã practic toate elementele chimice posibile, prin reactii nucleare. Voi cunoasteti doar 60...

- Oh, Zosimo! Asta era pe vremea lui Mendeleev! Astazi existã 109 elemente chimice bine definite.

- Bun... In reactor se formeazã însã mult mai multe elemente grele, chiar mai multe decât cunoasteti voi. Dar soarele iubeste curãtenia. Astfel, toatã materia grea este expulzatã din aceastã sferã uriasã si incandescentã. El nu suportã decât cele douã gaze usoare: unu si doi. Tot ce depãseste doiul este aruncat din cuib. Asa s-a format sistemul vostru solar. Tot asa se formeazã încã praful cosmic. Atâta timp cât în el mai este hidrogen, soarele va strãluci, va da cãldurã si va da viatã.

- Si cât timp va mai fi hidrogen?

- Soarele vostru este la jumãtatea vietii lui. A trãit deja 4,6 miliarde de ani terestri si mai are încã pe atât. Apoi se va stinge. De ce ti-am amintit toate acestea?

- Ai dreptate, Zosimo. Toti suntem fãcuti din aceeasi materie.

- Atunci de ce oare n-ati putea avea si o singurã constiintã? Atunci Dumnezeu de va odigni. Câti ani ai tu?

- Zosimo, nu-i elegant sã întrebi o femeie ce vârstã are!

- Iti spun eu câti ani ai: 13,7 miliarde de ani! Este vârsta atomilor pe care-i porti în tine. Asa am apãrut si noi, dupã un lung sir de metamorfoze; sulful si mercurul au fost principalii soldati în timpul acestor bãtãlii.

A treia prismã

- De ce a fost nevoie de toate aceste ”bãtãlii”?

- Pentru a ajunge la unirea soarelui si a lunii; am învins tot atâtea putrefactii, topiri, distilãri, sublimãri si cohobãri si toate acestea, pentru a ajunge mereu la început, adicã la prima celulã, la zero terestru sau la celula-ou, din care vor tâsni miliarde de celule vii. Eu nu mai sunt din lumea voastrã, dar pot sã vã vãd si sã vã ghidez. Eu trãiesc într-a noua dimensiune a branei si nu sunt obligat sã renasc. Dar voi... trebie sã vã nasteti si sã muriti iar si iar... „A muri” este un fel de a vedea operele voastre de renastere.

L-am întrebat pe Zosimo: „Si asa va fi pânã-n veacul vecilor?” Si el mi-a rãspuns: „Asa va fi pânã când substanta din atanorul tãu va fi trecut în luminã purã, adicã în unul divin sau viata eternã sau constiinta universalã, spune-i cum vrei. Voi trebuie sã Ii înapoiati toatã lumina pe care a pus-o în voi, multiplicatã prin coeficientul uman, propriu fiecãruia. Acest coeficient poate fi pozitiv sau negativ. Dacã este pozitiv e bine; lumina se va înmulti; dar dacã este negativ... Doar Marele Alchimist stie câte vieti ar fi necesare pentru a trece de la o operã la alta, de la negru la rosu si de la rosu la alb si apoi de la alb la luminã si de aici la constiinta universalã.

- Mã îndoiesc cã ar mai fi existat si alte vieti în afarã de aceasta. Imi e tare greu sã cred cã as fi putut sau cã as mai putea striga „eu” într-o altã fiintã. Nu am încredere în ghicitori si astrologi care pretind sã-mi afle trecutul sau viitorul în zat de cafea, bule de cristal, tarot sau liniile din palmã. Zosimo mi-a rãspuns:

- Ai dreptate; doar tu trebuie sã te cunosti, ca sã poti apoi remedia greselile. Tu trebuie sã parcurgi singurã drumul cunoasterii de sine, tu cu firul vietii tale în mânã, încercând sã nu te pierzi prin labirint. Odatã ajunsã la capãtul drumului, al drumului tãu, Ariadna va trage cu rãutate firul, lãsându-te singur în moarte, ca si în viatã. Si este asa pentru toti oamenii, fãrã exceptie. Fiecare trebuie sã-si ia în primire responsabilitãtile, pentru a împlini misiunea pentru care avenit pe Terra.

- Care este misiunea mea în aceastã viatã? Mi-a rãspuns astfel:

- Constiinta este bolnavã; trebuie sã devii un vindecãtor al constiintei; tu trebuie sã-i gãsesti leacul.

M-am simtit deodatã furioasã si neputincioasã.  Am recunoscut , în el într-o fulgerare de secundã, îngerul rãu, cel care rãmãsese de veghe si care mã demontase piesã cu piesã de-a lungul vietii. I-am strigat:

- Si doar ucigându-mi îngerul pot sã vindec constiinta? Tu l-ai ucis! Te urãsc, Zosimo!Am îndurat aceastã viatã sfãrâmatã, umilitoare si penibilã, numai si numai din cauza ta! Ti-am urmat orbeste sfaturile, m-am lãsat scuipatã în fatã; de fiecare datã când apãram o cauzã dreaptã, câstiga cauza nedreaptã; iar tu mã priveai cu nepãsare, rânjind în coltul tãu. Am avut multã încredere în tine si tu m-ai împins în gresealã. De ce? Doar ca sã-mi arãti ce dezastru poate fi viata unui om care si-a ucis îngerul? Tu m-ai împins sã o fac! Esti un sadic si un nebun care se plictiseste în universul lui si care se amestecã în vietile copiilor, doar ca sã se amuze si ca sã aibe cu ce sã-si umple „viata”; esti un biet nebun, Zosimo, asta esti!

- In sfârsit, cred cã a sosit clipa adevãrului. .. N-ai nimic sã-ti reprosezi, fiindcã n-ai ucis nici un înger. L-ai cunoscut pe Animus... Ii mege bine, nu-i asa?  Trebuie sã stii cã tu însãti esti un înger, prin nasterea ta. Tu apartii ordinului „Antonienilor”, armata Sfântului Anton. De aceea te cheamã AnTonia. Mama ta stie mai mult; poate cã ti-a spus câte ceva. Am jucat acest joc ca te fortez sã gusti încã de când erai copil, lutul si nefericirea lumii, ca sã intri de bunãvoie în mãruntaiele pãmântului. Ai vãzut singurã cã acolo nu era foarte confortabil; dacã eu nu te-as fi împins, tu nu te-ai fi aruncat în baia de vitriol. Tu spui „viatã sfãrâmatã, umilitoare si penibilã”, dar nu este deloc asa. Tu m-ai ajutat enorm! In toti acesti ani când ai „tocit” stiintele, eu eram alãturi de tine. Toatã informatia pe care am avut-o gratie strãdaniei si curiozitãtii tale, eu ti-o voi înapoia, chiar acum; ea va fi îmbogãtitã cu propria mea stiintã si putere de interpretare a fenemenelor ceresti, care tie îti sunt accesibile doar intuitiv. Tu ai fost floarea, iar eu albina care ti-a cules nectarul. Nectarul l-am transformat în miere si mierea hrãneste lumile în lantul lor infinit, adicã arhetipul nostru.

Dar poate cã te întrebi de ce au fost necesare toate aceste socuri din viata ta.... Ei bine, a fost asa pentru ca tu sã devii un înger mai bun, mai putin orgolios si mai rãbdãtor, cu un suflet pur cum e cristalul. Tu trebuia sã te distrugi, sã te mãruntesti si sã devii ca sarea finã.

Era înscris în legea ta, dar si în legea Lui. El ne-a servit ca exemplu, fãcându-se mic ca sarea finã, fiindcã ce sunt planetele si stelele decât sare cristalizatã, mai mult sau mai putin grunjoasã? Tu trebuie sã stii cã El s-a fãcut atât de mic, pânã sã încapã în cromozomi. Si cromosomii contin ADN-ul si ADN-ul are planul. Fiecare casã de nisip are propriul ei arhitect, este unicã, îti mai amintesti... Dar ce este cromozomul? Am sã-ti explic acum.

 Cuvântul vine din limba lui Aristotel; „khrôma” înseamna culoare si „soma” înseamna corp. Cromozomii ar fi lumina corpului nostru. Ei sunt într-un anumit fel mica luminã din Marea Luminã. Si acum ascultã atent. Bula care a explodat cu miliarde de ani în urmã a dat nastere branelor; una dintre ele, cea unde trãiti si voi, acest univers cu 26 de dimensiuni, dintre care voi nu cunoasteti decât patru... Stii despre ce vorbesc, nu?

- Sigur! Este vorba despre cele trei dimensiuni ale spatiului nostru plus dimensiunea temporalã. Dar nu stiam cã mai sunt încã 22 de dimensiuni în plus! Care sunt ele?

- Inutil sã ti le spun. Tot n-ai putea întelege, fiindcã nu existã nici o mãsurãtoare fizicã care sã le punã în evidentã. Una dintre aceste dimensiuni ar fi credinta si alta ar fi intuitia si am sã mã opresc aici. Asadar, voi trãiti într-un univers cu 26 de dimensiuni. Este un fel de cearsaf care unduieste în suflarea vântului cosmic, se ruleazã si devine o micã coardã care vibreazã. Din cele 26 de dimensiuni nu mai rãmâne aparent decât una singurã: lungimea acestui mic bastonas elastic. Brana voastrã, aceastã corditã, se contorsioneazã, se strânge ca firul de pãr sub fierul de frizat, se pliazã si se tot împacheteazã, pânã devine o minusculã spiralã aproape punctiformã. Iatã cromozomul! Este unul din firele imensei pânze de pãianjen tesutã cu fir de aur. Sau, dacã vrei, este o linie de câmp a web-ului universal, coborâtã în materie.

Tu ai observat deja aspectul cromozomilor, nu-i asa? Ei sunt atât de mici cã se pot vedea doar la microscopul electronic. Cu toate acestea ei detin toatã informatia universalã, tot universul este continut în acesti câtiva microni. Un nimic de substantã concentreazã toatã informatia divinã si universalã. Universul mare si universul mic nu fac decât Unul. Dacã El a putut face asta, noi trebuie sã îi urmãm exemplul si sã ne facem mici, respectând legile vietii. Tu nu vei ucide si nu te vei ucide; te vei transforma.

Asadar, tu trebuia sã ajungi aici, sã te mãruntesti, pentru ca apoi sã te lucreze focul si vitriolul. Sã te atingã pânã la ultima fibrã de suflet. Dar repet: totul se va face respectând legile vietii, fiindcã nu poti sã rectifici decât pe materia vie si pe spiritul viu. Ceea ce rãmâne din tine este o piatrã; si îti spun cã piatra ta este un diamant de 10000 de carate. Iatã lucrul nostru pe care l-am fãcut împreunã, de-a lungul anilor tãi. Nu e mult, dar nici nu e putin. Este acest mic diamant care conteazã. Chiar atunci când e mic, el are puteri enorme! Dumnezeu este dragoste si luminã. El nu trãieste decât cu dragoste si luminã adicã cu  constiintã purã. Constiinta voastrã e bolnavã...

- Ce-ar trebui sã fac cu aceastã „constiintã bolnavã?”

- Trebuie mai întâi sã o filtrezi prin cristale de suflete pure. Pentru aceastã operatie, este nevoie de douã „aparate”, sã le zicem prisme de cristal: prima va descompune lumina în cele sapte culori ale curcubeului, a doua va recompune lumina albã din aceste culori. Tu trebuie sã te asezi între ele si, practicând spargiria, sã purifici culorile curcubeului. Dar tu nu vei fi singurã. Mai sunt si altii ca tine care fac parte din misiune. Tu nu esti decât un atom sau un ion într-un lant de atomi sau de ioni  care, împreunã, vor construi ceea ce se chamã a treia prismã, fãcutã din suflete de diamant. Cum va servi aceastã cascadã de diamante Marea Constiintã a Universului, e greu de explicat. Totusi am sã încerc si sper ca tu sã întelegi...

Creierul vostru este construit dupã acelasi principiu ca acela al Marelui Creier. „Corpul” Marelui Alchimist, ca si corpul vostru, functioneazã cu ajutorul mai multor sisteme „nervoase”: la voi nu sunt decât douã, un sistem de tip electric si un sistem de tip chimic si amândouã îsi au sediul în creier. La El, creierul este mult mai complicat si am sã mã opresc aici. Sistemul vostru electric este format din neuroni, în timp ce sistemul Lui electric este format din galaxii. Informatia circulã cu o vitezã enormã de la neuron la neuron si din galaxie în galaxie, cu o vitezã chiar mai mare decât viteza luminii, c, pe care voi o cunoasteti.Aceastã informatie circulã în cele douã sensuri: de la El cãtre voi si de la voi cãtre El. Pentru a-I putea capta mesajele, vã trebuia mai întâi un sistem adaptat, un fel de transformator care sã reducã viteza informatiei. Acel rol îl îndeplineste sistemul chimic. La voi, oamenii, el este format din mici celule în formã de stea, numite astrocite, care sunt cu sutele de milioane în creierul vostru. Aceste stelute formeazã un fel de lipici rãspândit printre neuroni. Fãrã acest lipici, informatia electricã s-ar pierde înainte de a fi transmisã la nivelul neuronilor si de acolo, la diferitele pãrti ale corpului. Informatia, odatã captatã de cãtre astrocite, este transmisã printr-o cascadã de ioni de calciu, la ceilalti neuroni din retea. Viteza de transmisie este de 100 000 de ori mai micã în sistemul astrocitar decât în cel neuronal. Mã urmãresti? Sunt încã la tine în creier. Dacã ionii de calciu nu sunt în cantitate suficientã, informatia se pierde; atunci organismul e bolnav, din cauzã cã creierul se rarefiazã.

In Marele Creier lucrurile sunt asemãnãtoare; între galaxii existã o materie foarte densã, dar invizibilã ochilor vostri, prin intermediul cãreia toatã informatia universalã circulã între Marele Creier si orice fiintã din Univers. Dar pentru ca ea sã poatã cãlãtori, aceastã informatie trebuie sã devinã constiintã, fiindcã El nu poate întelege decât limbajul electromagnetic, adicã limbajul luminii si al constiintei. Trebuie deci sã se treacã de la materie la luminã si de la luminã la constiintã. In ceea ce priveste transformarea materiei în luminã, Einstein a dat si o formulã: E = mc2, care aratã cã la o vitezã egalã cu cea a luminii, c, materia micã, fin pulverizatã, acel m, se transformã în energie, E si invers, energia se transformã în materie.

- Dar m din formula lui Einstein poate fi si zero absolut sau punctul divin, care n-a mai încãput în el si a explodat. Când acel m foarte mare si în acelasi timp foarte mic s-a fãcut praf si pulbere, a umplut Universul. Mã refer la Big Bang.

            - Cu ce s-a umplut Universul la început? – mã întrebã Zosimo?

            - Cred cã era materie. Dar si energie, lumina... Dar si constiintã, de ce nu... Hm...Greu de spus...

            Zosimo a reluat:

- Sã presupunem cã la început a fost doar materie moartã si vie, la un loc, si ambele erau lipsite de constiintã. Constiinta ar fi apãrut ca o consecintã a complexificãrii materiei, asa cum se întâmplã cu generatiile de calculatoare, care sunt din ce în ce mai sofisticate. La început erau mamutii care ocupau o încãpere întreagã. Era deci mai multã materie decât inteligentã. Azi un ordinator poate încãpea într-un degetar. Pe mãsurã ce omul s-a dezvoltat ca aparat, inteligenta lui a sporit.

- Dar omul nu s-a miscorat - i-am spus eu.

            - S-a miscorat, cum de nu? Ia adu-ti aminte cum erau titanii... Dar omul viitorului stii doar, nu va fi decât „un creier pe douã brate”. Tii minte ce-ti spunea Konrad si Hans. Toatã materia va trece în constiintã. Dar pentru trecerea materiei la constiintã, fiecare are formla lui proprie. Trebuie sã o inventeze singur. Este un proces dificil aceastã metamorfozã. Calcinãri, distilãri, cohobãri...  Oameni simpli ca tine stau de veghe la buna transmisie a acestor picãturi de constiintã. Tu esti întrucâtva un ion de calciu sau un mic diamant, în aceastã cascadã sau colier de constiintã.

- E foarte grea misiunea mea; nu stiu dacã o sã fiu capabilã... Cu ce-ar trebui sã-ncep?

- Vezi? Dacã te-ai gândit sã-mi pui întrebarea asta „Cu ce-ar trebui sã-ncep?”, înseamnã cã esti gata de lucru! Vei începe prin a trece pragul Portii Negre nr. 1. Trebuie sã mai faci o baie de vitriol – îmi rãspunse Zosimo.

*

Dragã Maestre, nu mai înteleg nimic! Oare femeia a început sã scrie într-o altã limbã? Sau este limbajul vitriolului care îi spalã sufletul? A plâns ea oare pe scrierile ei cu aceste blestemate lacrimi de vitriol? Dupã aceastã ultimã frazã „Portii Negre nr. 1. Trebuie sã mai faci o baie de vitriol”, totul devine ilizibil. Pentru a nu vã lãsa într-un vid total, am sã încerc sã vã relatez câte ceva din tineretea ei. Cam tot atunci mi-a trântit ea usa-n nas.

Poarta Neagrã nr. 1

Când a fost sã aleagã o meserie, ea a fãcut-o inconstient. La 17 ani nu prea stii bine ce-ai vrea sã faci cu viata ta. Avea douã drumuri care i se dechideau în fatã. Pe atunci, ca si acum, si ca întotdeauna, ea a trebuit sã aleagã între douã posibilitãti. Mereu i se întâmpla asa: iubea doi bãieti în acelasi timp, a avut douã cãsãtorii, douã tãri, douã curcubeie în paralel, dupã moartea tatãlui ei, doi – numãrul de la casa nouã, strada pe care stã se cheamã „Strada dintre douã porti”... Sã alegi între douã poteci netede ca sã afli singurul drum pentru o singurã viatã, nu e lucru usor. Dar care drum? I se prezisese o carierã strãlucitoare de artist. Zânele au fost mirate când ea le zise într-o bunã zi: „E ultima oarã cã mai vin la repetitii; vreu sã vã multumesc si sã-mi iau la revedere”. „Cum? Cu talentul tãu? Si toate aceste concursuri si examene pe care le-ai reusit... Patru câstigãtori din cei 800 de participanti, stii ce-nseamnã! Si tu esti unul dintre norocosi! N-arunca norocul pe fereastrã!”

Asa a fãcut! Tatãl ei a ajutat-o oarecum:

- Cântatu’ nu-i o meserie serioasã; fie esti un geniu, fie esti un nimic si-ai sã mori de foame mãturând bulevardele; eu nu mai am nimic sã-ti dau. Stii deja.

Asa si-a mãturat ea sansa si a ales o „meserie serioasã”, care o hãituia ore si ore prin Bucuresti, agãtatã de troleibuze muribunde, strivitã de multimea care se înghesuia pe scãri. Aceastã „meserie sigurã” care avea s-o umileascã în fata muncitorilor de la fabrica de pâine, unde fãcuse stagiul obligatoriu, aceastã meserie ea o alesese, ca pe un fel de pedeapsã.

Directoarea Morii si întreprinderii de panificatie reunise pentru „cazul” ei sute de oameni, muncitori si cadre, într-o sedinta exceptionalã de sindicat. Au sanctionat-o cu vot de blam pentru cã nu s-a prezentat la manifestatia de 23 august, ziua nationalã a Republicii. Directoarea, înfiptã în mijlocul mesei rosii, bãtea cu pumnul în masã, si o arãta cu degetul:

- Uitati pentru cine asudãm noi zile si nopti în fata cuptoareler de pâine! Priviti pentru cine ne zbatem noi si pe cine am crescut, ce sarpe am tinut la sân! Iatã pe cine tinem noi în universitãti! Priviti-o bine! Este generatia care mâine ne va lua locul!

Fiecare frazã era punctatã de un pumn în masa de lemn, acoperitã cu pânzã rosie, culoarea partidului comunist. Ea a fost tinutã tot timpul în picioare. Lacrimi negre si lipicioase îi curgeau pe obraji, încetosându-i ochii. Privea nedumeritã în jur, neputând sã creadã cã acea rusine i se întâmpla chiar ei, aievea. Ea era cea batjocoritã, ea, care cu câteva luni în urmã primise felicitãri si onoruri dupã sfârsirea studiilor universitare?  Da, ea era. Stia oare directoarea cã ea era mostenitoarea de drept a acelei mari întreprinderi si mori? Cã ea, tânãra absolventã, ar fi trebuit într-o zi sã fie patroana ei, a directoarei? Stia oare directoarea ceva, de punea atâta urã în acea demonstratie de fortã a noii clase muncitoare? Stranie coincidentã... Una din acele rare coincidente care ne pun fatã în fatã cu strãmosii nostri încã nerãzbunati...

Tonia alesese de pe lista de repartitii întreprinderea Moara Dâmbovita. Când pusese degetul pe alegerea ei, nu stiuse cã era vorba despre vechea Moarã Comercialã SAR. Moara fusese confiscatã familiei ei în 48, în urma legii nationalizãrii fabricilor si uzinelor.

Vitriolul îi ardea gura si ochii. Vroia sã strige ca sã se aprere, dar vocea nu o asculta. Directoarea continua sã o împroaste cu vitriol:

- Mincinoaso! Stiu bine cã esti mincinoasã! Certificatul medical pe care mi l-ai arãtat l-ai obtinut pe bani!

Era adevãrat. Mintise. Nu fusese bolnavã si absenta la manifestatie fusese voitã; era singura cale ca sã-si testeze forta de a spune „nu” la toate acele absurditãti. Devenise maturã. Ea nu s-a apãrat decât cu lacrimi si, lucru bizar, acele lacrimi i-au adus din partea oamenilor mult mai mult decât ar fi putut sã îi aducã cuvintele.

Votaserã în unanimitate pentru sanctiune, desi ei nu voiau asta; dar cine ar fi avut curajul sã o contrazicã pe directoarea cu ochi hitlerieni? La sfârsitul sedintei oamenii veneau la ea sã-si cearã scuze. Trebuiau sã facã coadã. Unii o sãrutau pe obraz. Asa au putut sa vadã cât de sãrate erau lacrimile amaraciunii. De fiecare datã când îsi lãsa laboratorul si se ducea în uzinã, muncitorii îi umpleau bratele cu briosi calzi si brânzoaice abia iesite din cuptor. Ei continuau sã se simtã vinovati, dar ea îi iertase demult pe ei, nu si pe ea, pe directoare. Pe cea care îi savurase suferinta cu atâta plãcere, instigând oamenii la urã, pe ea nu o putea ierta. Surâsul urei pe fata directoarei, acel surâs de învingãtor, arde încã inima acestei fiinte nevinovate, singurã în fatã cu ipocrizia, egoismul si lasitatea oamenilor.

            Ea a ales „o meserie serioasã”, o calea dificilã, care cerea mult studiu si multã trudã. Asa a învãtat ea cum sã manipuleze baloanele de distilare, cilindri gradati, pipete, baloane de culegere, rotunde si conice, refrigerente, alonje si reductii, coloane de distilare cu sicane si cu umpluturi diverse si toate acele accesorii mecanice si electrice care se aflã de obicei într-un laborator de sintezã organicã. Cu timpul ajunsese sã le iubeascã ca pe niste jucãrii dragi, iar laboratorul în care lucra devenise a doua ei casã. Avea si câtiva prieteni buni, care desigur, au uitat-o. A manipulat tot felul de substante: cianuri, metale alcaline, substante corozive, pudre otrãvitoare, acizi si baze organice si anorganice si mai ales vitriolul, acidul cel mai tenace, cel mai ucigas dintre toti acizii. Alegând aceastã „meserie serioasã”, ea initiase – fãrã sã stie – prima etapã a alchimiei propriei sale vieti, unde rege era vitriolul, cu puteri ce lasã urme, acolo unde el atinge materia vie. Ea a ales în mod deliberat vitriolul, pentru ca acesta sã o poatã modela din interior.

*

Dragã Maestre,

Din fericire femeia a încetat sã mai plângã, încã mai smângãleste în caietul ei si slavã Domnului, pot si eu sã citesc. Nici nu se mai fereste de mine. Cred cã stie cã eu vãd totul. Ah, cât de usuratã mã simt! Este mult mai simplu si mai onest s-o las pe ea sã vorbeascã despre viata ei. Iatã continuarea scrierilor ei:

Poarta Albã

 Dacã aceastã micã localitate de la tãrmul Mãrii Negre nu s-ar fi numit Poarta Albã, i-as fi dat eu, cu sigurantã, acest nume. Anii studentiei, amintirile tineretii, intrã si ies printr-o poartã albã, la tãrmul unei mãri negre, albitã însã si ea de stele si de valurile albe si înspumate, în noptile fãrã lunã. Pe tot parcursul vietii mele, sufletul a stiut sã aleagã.

Poate cã as fi uitat aceste aventuri, ca atâtea alte lucruri care s-au rãtãcit prin mici colturi prãfuite de memorie. Le-as fi lãsat sã zacã în umbra unui pliu de suflet, din ce în ce mai chircit si plictisit; suflet care nici mãcar nu stie cã a început încã demult sã se retragã din aceastã lume, o lume insuportabilã, noduroasã si plinã de asperitãti, ca un smirghel care îi iritã pielea lui delicatã. Ce a salvat în definitiv toate aceste amintiri? Stelele sau serafinii? Nici una nici alta. Le-a salvat clementa vitriolului: „pe acestea n-am sã le ard”.

Mã odihnesc pe un chaise longue, în grãdinã; respir aerul cald si umed al verii. Este o searã de august târziu, cu o lunã plinã imensã si rosie. Caut pe cer câteva astre cunoscute, acelea pe care aveam obiceiul sã le privesc când eram micã. Am crescut. Cu toate acestea nu vãd decât aceleasi stele, câteva zeci printre cele 5300 câte poate cuprinde ochiul omenesc. Sunt geloasã pe pisica mea care vede mai multe stele decât mine. Ea profitã mai mult de aceastã minunatã pudrã de argint nãscând mistere. Bolta înnegritã, acest sicriu al lumii, cu stele în loc de „cuie”, mã invadeazã iarãsi cu întrebãri si poeme care vor sã se nascã.

Izgonitã de rãcoarea noptii, revin în salon. Deschid leptopul ca sã mai vãd ce mai e nou pe planeta Marte. Asa se face cã îl regãsesc pe Joshua, vechiul meu coleg de facultate. Tocmai publicase un articol „Forme stranii de viatã pe Marte”. Este un chimist eminent et un mare pasionat de astre, cunoscut deja în lumea întreagã pentru contributiile sale la cercetarea urmelor de viatã pe alte planete. Am fost miscatã de aparitia lui bruscã pe ecranul ordinatorului; pusese o pozã recentã pe Internet. Albise, dar ochii erau aceeasi: ochii unui copil însetat de cunostinte, cu privirile departe, pierdut pe cãrãri pe care el singur si le putea tãia prin infinitatea de molecule care ne înconjurã. De îndatã ce i-am vãzut numãrul afisat în josul paginii, l-am sunat:

- Dar e extraordinar! E x t r a o r d i n a r! Ciocârlio, vocea ti-e neschimbatã! (Pe vremuri, el îmi zicea „Ciocârlie”; dupã atâtia ani, nu uitase deci...). – Iti mai amintesti de Poarta Albã? Si de hangarul unde ne reuneam în fiecare searã ca sã ascultãm muzica ta fermecatã si poeziile unui student la isorie...Cum  îl chema?  Si dansurile si discutiile filozofice... Totul a rãmas viu în memoria mea. Dar a ta?

Tãceam. Fãrã sã-mi dau seama, m-am pierdut în gânduri îndepãrtate. Eu si Joshua  eram prieteni din copilãrie. Nu eram încã nãscuti, când tatãl lui, Shuly Weissmann fusese deportat cu ultimul transport de evrei. Tatãl meu a gãzduit-o atunci pe sotia lui, Sarah, oferindu-i o camerã, care tocmai se liberase dupã moartea unei mãtusi. Sarah si mama mea se rugau împreunã, fiecare la Dumnezeul ei: Sarah era de religie judaicã si mama era catolicã. Se rugau zi si noapte ca Shuly sã scape cu viatã si miracolul se împlini. Shuly a fost unul dintre cei scãpati din lagãrul mortii. Sosi într-o zi de iarnã, cu fata albã, pãrul complet albit, hainele albite de zãpadã, cu o boccelutã în mânã. Tremura si avea mintea rãtãcitã. Nu mai putea vorbi. Sarah povestea cã se aruncase în bratele tatãlui meu, cu lacrimi în ochi. Câtiva ani mai târziu Sarah nãstea un bãietel si mama mã aduse pe lume cu câteva luni mai târziu, în acelasi an. Toate sãrbãtorile le fãceam împreunã. Tatãl meu si Shuly lucraserã împreunã ani si ani, pânã la moartea lui Shuly. Apoi Joshua si mama lui au emigrat în America. Era chiar dupã terminarea facultãtii.

- Alo! Mai esti acolo, Alouette?

- Da, ce ziceai?

- Vorbeam de Poarta Albã. Iti mai amintesti si tu noptile cu stele?

- Da, sigur cã-mi amintesc. A fost cea mai frumoasã perioadã din viata noastrã, nu-i asa? In ciuda mizeriei prin care trecea tara. Eram tineri si nepãsãtori... Dar pãrintii nostri au simtit toatã urâtenia acelei perioade penibile a istoriei. Tata muncea mult si nu dormea decât câteva ore pe sãptãmânã. Dar nouã, tinerilor, nu ne pãsa. Nu eram decât niste gãini care se nasc si trãiesc fãrã sã fi vãzut vreodatã lumina zilei; aveam drept soare becul din perete si universul nostru era cotetul. Dar la Poarta Albã a fost cu adevãrat magic...

Iatã cele douã cuvinte care îmi mai lipseau din retetã, pentru a putea încheia opera în alb. Printr-o stranie coincidentã, cele douã cuvinte rezumau cele douã mari teme ale destinului meu: poarta si culoarea albã. La 20 de ani toate portile sunt albe fiindcã toate sunt deschise.

La începutul fiecãrui an universitar, înainte de începerea cursurilor, se organiza un stagiu de trei sãptãmâni la cules de struguri, într-o regiune din apropierea mãrii, numitã Poarta Albã. Eram acolo studenti venind de la douã facultãti: facultatea de chimie si facultatea de istorie. Colina cu struguri Napoleon, o împãrteam cu detinutii de la închisoarea „Poarta Albã”. Un gardian înnarmat îi tinea din scurt, urmãrindu-le orice miscare. Noi nu aveam gardian (sau dacã era acolo, era foarte discret). Lucrul era acelasi si pentru noi si pentru detinuti. Toti trebuiam sã ne facem norma, atâtea lãzi cu struguri pe cap de student sau de detinut. Noi, studentii, lucram aceleasi parcele ca si oamenii zebrati.

Pe atunci, munca pe care trebuia sã o facem nu ne deranja, din contrã, era o plãcere: aveam struguri la discretie si puteam sã ne lipsim de prâzul copios, compus din slãninã înotând într-un sos de bulion înecat în ulei. Aveam un surâns luminos în suflet, struguri si pâine si praf; eram fericiti, asezati pe lãzile de lemn cu o felie de pepene verde în mânã. Nu cunosteam altã fericire decât aceea de a fi împreunã. Nãscuti sub comunism, nu ne pãsa cã trãiam închisi într-o societate închisã, detinuti într-o închisoare. Studenti si detinuti, nu fãceam decât unul. Eram toti egali.

Intre noi, studentii, existau totusi diferente. Eu apartineam categoriei „vezi sã nu spui la scoalã”. Celor ca mine ni se spusese de foarte devreme cã nimic ne se mai putea schimba si cã trebuia sã ne adaptãm dacã vroiam sã trãim. Si cine nu vrea sã trãiascã la 20 de ani?

Tata mi-a dat sfaturi bune, de care am încercat sã tin seamã: „ Fã-ti datoria corect. Munceste bine ca sã-ti faci un viitor prin tine însãti. Eu nu am ce sã-ti dau ca zestre”.

Mi-a dat si o pretioasã învãtãturã: el m-a învãtat încã din prima copilãrie cum sã trãiesc cu putin si cum sã mã bucur mult de acest putin. Si m-a mai învãtat sã mã scald între douã fiinte: cea adevãratã si cea care trebuia sã-si ascundã gândurile si opiniile. Am crescut între aceste douã fiinte, cu degetul peste gurã „nu care cumva sã spui asta la scoalã!”. Nu care cumva sã spui...

*

Aici lipsesc fraze întregi. Ce nu trebuia sã spunã la scoalã? Sunt multe stersãturi, ca si cum femeia ar fi vrut sã distrugã ceea ce tocmai scrisese. Vi-am spus doar cã ea distruge tot. Dupã cum pare, ea are încã degetul peste gurã „nu spune asta!”. Ah, de-as mai putea salva câte ceva din toate acestea!

Nu este oare pragul Portii Negre nr. 2 pe care femeia nu îndrãzneste sã-l treacã? Ce îi era ei interzis sã spunã la scoalã?

Sunt în fata acestei porti si eu pot trece dincolo de ea, fiindcã cortegiul clericilor m-a indemnat sã aprind o lumânare. Sfintii mã tin din scurt. Eram în casa ei veche de la Bucuresti, în curte; de fapt eu eram ea. Mã miram când vedeam zidurile si poarta dãrâmate; nu rãmãsese decât o gaurã care lega casa ei de o zonã luminoasã si îndepãrtatã. Intre cele douã lumi era un culoar absolut desert. Dintr-acolo, din desertul luminos, venea o procesiune de preoti îmbrãcati în alb-auriu; veneau cãtre mine, purtând în mânã lumânãri mari si groase, toate aprinse. Marele sef al procesiunii, care purta pe cap un fel de tiarã papalã, mi-a spus sã aprind o lumânare. Am fãcut-o, cu sfialã si cu oarecare neîncredere, fiindcã mi-era fricã. Apoi, dându-mi seama de responsabilitatea care îmi apãsa pe umeri, am stins lumânarea cu vârfurile degetelor. Dar, lucru bizar, lumânarea s-a aprins singurã, alunecând cãtre o altã lumânare aprinsã, care era acolo de veghe si care se aplecã pentru a-i da luminã. M-am lãsat condusã de lumina acelei lumânãri et am trecut pragul Portii Negre nr. 2. Pot acum sã cotrãbãi prin gândurile ei cele mai secrete. Si pot merge chiar dincolo de ele, în gândurile si spaimele pãrintilor ei morti. Da... Cu ajutorul acestei lumânãri, pot vedea foarte bine ceea ce nu putea ea spune la scoalã.

Poarta Neagrã nr. 2

Vãd istoria acelor ani teribili. Perioada stalinistã si cea care i-a urmat, cu însemnele ei dureroase, gravate în multe suflete mutilate care schioapãtã încã în aceastã lume, cãutându-si drumul bâjbâind. Aceastã felie crudã a istoriei românilor, cu progromul, cu delatiunea si cu inversarea de valori, acea inchizitie comunistã care a exterminat sute de mii de oameni nevinovati, în puscãrii sau în spitale de psihiatrie. Afisând sloganul „cei ce nu sunt cu noi sunt împotriva noastrã”, noul regim comunist a alungat familia regalã, si a decimat milioane de oameni si constiinte într-o cumplitã mizerie care a durat zeci de ani.

Vãd multi copii nefericiti nãscuti atunci, care trebuiau sã învete douã istorii: pe cea adevãratã, învãtatã în familie, de la pãrinti - „dar, vezi, sã nu spui la scoalã” - si o istorie a noilor vremuri, deformatã ca în oglinzile strâmbe.

Vãd Canalul Dunãrea-Marea Neagrã cu toti acesti oameni nevinovati, - militari, preoti, politicieni, juristi, profesori si studenti, jurnalisti si scriitori, fermieri si patroni, actori, medici si atâtia altii, care treceu drept „banditi”. Condamnati la muncã fortatã, erau bãtuti pânã la moarte. Erau siliti sã facã munci grele, cu norme imposibil de realizat. Erau înfometati pânã la moarte. Cei ce nu mureau de foame, mureau „de sãtui”, sub ochiul cinic al paznicului de puscãrie. Dupã luni de zile de pâine si apã, la vreo sãrbãtoare oficialã, li se oferea un prânz copios „ia, banditule de crapã!”. Si oamenii mureau, vãrsându-si intestinele pe margini de santuri. Singura lor vinã era faptul cã gândeau si cã spuneau ce gândeau. Vechea istorie trebuia sã disparã pentru ca o alta sã fie inventatã. Iar urmele si martorii vechilor vremi trebuiau anihilati.

Vãd unii artisti care l-au scos pe Dumnezeu din operele lor si l-au înlocuit cu Partidul Comunist, ca sã fie pe plac celor de „sus”. Dar vãd si cortegiul de artisti opozanti, persecutati, exterminati, mutilati, ale cãror opere au fost arse pentru ca binele si adevãrul sã nu se mai propage în lume.

Vãd acei ani de prigoanã când credinciosii trebuiau sã-si ascundã  icoanele din casã, credinta si cruciulita de la gât, de aur, de argint sau de lemn si dacã era posibil si originea.

Se gãsea mereu cine sã raporteze, ca sã înainteze în grad.

Dacã descindeai dintr-un „dusman al poporului”, trebuia sã-ti uiti adevãrata personalitate si sã-ti construiesti un alt „eu” curat, fãrã rude în strãinãtate sau rude bogate, morti sau vii. Ce nu trebuia ea sã spunã la scoalã? Descindea dintr-un bunic care fusese odatã foarte bogat, iar strãbunica ei din partea mamei, avusese pãmânt, deci era o „chiaburã”.

- Unde-ti sunt degetele, bunico?

- Mi le-au strivit tovarãsii cu patul pustii.

- De ce? Ai furat ceva?

- Nu. Hotii erau ei. Eram mai multi care nu voiam sã dãm pãmântul la Colectivã. Muncisem din greu o viatã întreagã ca sã am pãmântul si ca sã-mi cresc copiii. La 25 de ani eram deja vãduvã cu trei copii. Ne-au tinut închisi sãptãmâni de-a rândul si ne-au torturat pânã când am cedat unul câte unul. Peste zi ne bãteau si noaptea ne duceau pe un deal, lângã cimitir. Spuneau cã primiserã ordin sã ne execute. Ne aliniau la zid si soldatii duceau pusca la ochi. Multi cedau si semnau chiar atunci. Nouã, ãstora care nu semnasem, ne ziceau: „azi vã iertãm, dar mai gânditi-vã pânã mâine”. Si a doua zi iar ne suiau pe deal. Eu si cu nea Petricã... Maicãta-l stie, sãracul, ce om curajos!... Deci rãmãsesem doar noi doi, care nu semnasem. Mie mi-au strivit degetele si pe el l-au împuscat în picior. Asa s-a fãcut Colectiva. Mai bine semnam de prima datã. Mi-ar fi rãmas cel putin degetele întregi. Asa mi-au luat si pãmântul si-am mai rãmas si ciungã. Da’ sã nu spui la scoalã!

Tonia era deci vinovatã. Trebuia sã ascundã acele lucruri care ar fi supãrat pe marii puternici, pe cei care îsi construiserã vietile pe ruina celor ca bunicii ei, deposedându-i de avere, mai întâi umilindu-i, pentru ca apoi sã le ofere un loc de sclav în noua societate bazatã pe „ce este al tãu este al tuturor si ce este al tuturor este al nostru”.

Li s-a confiscat Moara, brutãria si casele. Tatãl ei pãcãtuise nãscându-se într-o familie de oameni bogati. Bunicul, fiindcã fusese patron, era considerat „un dusman al poporului”, în ciuda originii sale modeste, de tãran venint din Bãrãgan. Si toti au ispãsit. Din cauza originii sale „nesãnãtoase”, în 48 tatãl ei a fost dat afarã din douã facultati unde urma Dreptul si Academia comercialã. Dar au supravietuit sãrãciei, lucrând din greu, mama ei la covoare, bunicul vindea iaurt în piatã, bunica era casierã la coafor, iar tatãl ei muncea ziua la editurã si noaptea la un ziar.

Li se lãsase o vilã pentru o singurã familie, în care se înghesuiau 14 persoane ce trebuiau sã împartã un singur wc si o singurã bucãtãrie. Unchi, mãtusi, bunici mureau unul dupã altul, cam doi pe an. Una dintre încãperile vilei, „camera însoritã”, era locuitã de locatari trimisi de serviciul de securitate; ei trebuiau sã raporteze regulat ce se petrecea la ei în casã, sã le ia „pulsul”.

Cu toate acestea, familia ei se putea numãra printre cele mai norocoase din acea perioadã lugubrã; erau cu totii împreunã si erau vii. Ce conta cã împãrteau câte patru insi o singurã camerã? Si cã aceastã camerã era separatã printr-un glasswand de „camera însoritã”, unde locuia supraveghetorul cu familia lui. Ce conta cã puricii se plimbau nestingheriti dintr-o camerã în alta, ca sã guste si sã compare sângele „fostilor” si sângele noilor veniti si nechemati? Ce diferentã putea fi între cele douã lumi despãrtite prin peretele de sticlã ? Nici una, din moment ce puricii nu întelegeau nici politica si nici înjurãturile care veneau de dincolo de glasswand. Dar copiii, fãrã a întelege sensul acelor înjurãturi, le-au memorizat. Au memorizat si tipetele femeii supraveghetorului, care era bãtutã de bãrbatul betiv, care purta pistol.

N-au uitat nici bãtãliile pentru soare, la început de iunie. Soarele rãsãrea doar în curtea din fatã. Pe la 8 dimineata mama le pregãtea, pe ea si pe sora ei, pentru baia de ultraviolete. Ieseau prin usa din dos, singura la care aveau acces, si alergau spre grãdinã, ca sã îsi aseze pãturica pe un petecut de pãmânt. Bãietii supravegetorului dãdeau nãvalã din casã, prin usa din fatã: „Cãrati-vã de-aici! Aici e curtea noastrã!” „Ba-i a noastrã, cã-i casa lu’ tata!” „Soarele din curtea din fatã e al meu!” „Ba-i al meu!” Si uite asa începea bãtaia pe soare. Tonia se arunca în luptã cu capul înainte, dar bãietii erau mai mari si mai puternici. Intra în casã tinându-si mâna plinã de sânge la gurã.

Da, pãrintii ei fuseserã norocosi. Ei puteau încã sã mai vândã niste tablouri si câteva portelanuri et chiar si icoanele, ca sã cumpere un medicament scump, sau ca sã mai îngroape vreun mort din familie, sau ca sã mai aibe bani de lapte si pâine.

Incã de micã învãtase sã nu se ataseze de nimic: nici de tablori, nici de tapiserii, nici de bijuterii, cãci totul era amanetat pentru zile negre. Si acele zile veniserã devreme.

Ea încã nu era nãscutã, când sora ei se îmbolnãvi de encefalitã, boalã cumplitã care a lãsat-o paralizatã pe un pat de spital timp de câteva sãptãmâni. Mama ei, care purta în pântece al doilea copil, de care vroia sã scape, l-a implorat pe sfântul protector al copiilor: „Sfinte Antoane, te rog, fã o minune! Si îti promit cã dacã ai s-o lasi pe Alice sã trãiascã, am sã las si eu sã trãiascã copilul din pântecul meu”.

In Statele Unite tocmai se pusese pe piatã un nou medicament contra encefalitei. Era foarte scump. Vândurã bijuteriile de familie si covoarele persane. Intr-o sãptãmânã Alice începu sã miste pe patul de spital. AnTonia miscã trei luni mai târziu în burta mamei.

Asa se face cã încet, încet, casa lor se goli de tot ce era de valoare, nemai rãmânând decât câteva mobile grele, care nu puteau fi scoase pe usã. Le lãsaserã totusi telefonul. De îndatã ce auzea „cântecelul”, - avea trei sau patru ani pe atunci – ea se repezea sã rãspundã:

-         Alo, aici Tonia...

-         Ce mai faci tu, Tonia?

-         Ce sã fac si eu?... Cu sãrãcia...

Si Tonia crestea, ajunsese copil de scoalã. Erau zile când mama ei nu avea ce sã-i dea de mâncare la scoalã, în afara de pâine neagrã. Douã felii de pâine goalã puse una peste cealaltã, împachetate în hârtie de ziar. Cine ar fi putut ghici cã între ele nu era decât aer? Luiza, fetita grãsutã care era cea mai bunã prietena a ei, obisnuia sã guste din sendviciul Toniai „doar o guritã...”; dar în acea zi, ea a trebuit sã se certe cu Luiza: „ Azi nu-ti dau gurita! Si mie mi-e foame!”

Pe tatãl ei ea nu l-a auzit niciodatã plângându-se. Isi fãcea datoria cu plãcere si iubea viata asa cum era ea. Uitase repede limuzinele si casele luxoase care îi apartinuserã si lui altã datã. A continuat sã dea adãpost si sã hrãneascã fostii servitori, pânã când acestia se puneau pe picoarele lor. Pe cei bãtrâni i-a pãstrat alãturi de el, i-a hrãnit si i-a înmormântat ca si cum ar fi fost membri ai familiei. I-a ajutat pe prietenii lui evrei când ei au fost în nevoie. Era un om bun tatãl ei si mereu bine-dispus, fiindcã, zicea el, „eu sunt cu adevãrat bogat”. Singura lui bogãtie era familia si mai ales Toinetta lui, pe care o iubea mai mult decât orice pe lume, fiindcã ea era un copil care avea „toate darurile Domnului”.

*

Dragã Maestre,

Cred cã am ajuns la sfârsit, fiindcã femeia, dupã „Opera mea în negru este noua mea viatã”, n-a mai scris nimic lizibil. Iatã tot ce-am putut extrage:

„...Am lãsat tot si tot a dispãrut: casa mea cu cele douã poduri – podul mare, explorat încã de când am început sã fac primii pasi si podul mic, pe care l-am pãstrat ca pe ultimul coltisor cu surprize posibile. Sã nu descoperim totul, dintr-o datã! Sã lãsãm mereu un coltisor încã neatins de mâinile noastre, pentru a-l putea atinge mai târziu cu mintea; ochiul brâncovenesc al casei pãrintesti nu mai existã, nici casa nu mai existã. Dar ce este o casã? Ea nu este decât o pãpusã, una dintre pãpusile Matriose: o casã, într-o casã, într-o casã, într-o casã... Sufletul meu este casa casei care nu mai este; casa sufletului meu este corpul meu; casa corpului meu este casa în care locuiesc; casa casei  în care locuiesc este tara mea; casa tãrii mele este Terra; casa Terrei este Universul; casa Universului este Dumnezeu; casa lui Dumnezeu este iubirea care sãlãsluieste în sufletele noastre”.

Tot ce urmeazã este plin de stersãturi si de pete, ca si cum femeia ar fi plâns iarãsi pe scrierile ei. Le ascunde în lacrimi? Zosimo a fãcut-o mult sã sufere. I-am sugerat în fel si chip cã el, cu toatã întelepciunea lui, nu e un bun sfãtuitor. Stie multe, dar ce câstigã sufletul din asta? I-am arãtat cã mântuirea e în altã parte. Ea stã în taina unei lumânãri aprinse si a unei rugãciuni.

Am un straniu sentiment de singurãtate si deznãdejde, vãzând urmarea povestirii ei, cu ochii mei secreti. Dar îi respect decizia, asa cã nu am de gând sã-i dezvãlui taina. Faceti-mi un semn discret dacã doriti totusi sã vedeti aceastã paginã, repet, ilizibilã. Oare vitriolul a fãcut-o iarãsi sã plângã? Cerneala si lacrimile fac o ciudãtenie de artist, deopotrivã scriitor si pictor.

Dupã pãrerea mea, în aceastã nouã viatã, ea a început opera în negru, dar de data aceasta pe o nouã buclã a spiralei. Cãci ce este viata noastrã, decât o spiralã, ca si micul cromozom care stie tot atât de bine planul fiintei noastre ca si pe cel al Universului întreg? O spiralã unde operele în negru, în rosu si în alb se succed, încãlecându-se aparent în mod haotic, cãlcându-se si cãlcându-ne în picioare.

Dora-Dor

Epilog

Dragul meu Maestru, este timpul sã mã ocup putin si de mine. Cum ati putut vedea, m-am strãduit cât am putut sã o ajut pe femeie.

 Dar de mine, cine are grijã? Trebuie sã vã mãrturisesc cã o astfel de întâlnire mi se întâmplã prima oarã în viatã. Este oare dragostea noastrã pentru defuncti, care ne-a fãcut sã vibrãm cu aceeasi frecventã? Nu stiu... Cu toate acestea datoritã lor ne-am putut întâlni într-un mic meandru foarte depãrtat de aceastã lume, dar atât de aproape de sufletul nostru comun. Intregul.

Dupã ce am parcurs primele pagini ale cãrtii dumneavoastrã, am cãzut bolnavã. Era ca si cum as fi citit cartea Vietii mele, aceleasi pasiuni, aceleasi îndoieli, aceleasi idealuri, totul era acolo. Citeam si priveam poza de pe coperta cãrtii. Si îmi era suficient ca sã vã simt pânã în nervuri. Da, sunt bolnavã si a trebuit sã întrerup lectura, fiindcã mi-e fricã sã merg mai departe. Stiu cã sunteti aici, lângã mine, în aceastã clipã când vã scriu aceste rânduri. Oh, nefericitã ce sunt! De ce v-am întâlnit atât de târziu? Cãci stiu cã nu mai sunteti din aceastã lume. Trebuie sã termin o datã!

Incã un mic amãnunt... Am initiat toatã aceastã poveste numai si numai pentru a rãmâne în preajma dumneavoastrã. Doream sã pãstrãm astfel un contact viu. Mi-am vârât nasul acolo unde trebuia sã pãstrez discretia si am expus-o pe  biata Tonia, doar ca sã mã fac interesantã în ochii dumneavoastrã. Trebuie sã sfârsesc cu aceste rãutãti, nu am de ales. Continuând acest joc, as putea repeta eroarea fatalã a femeii, încercând sã trãiesc în locul ei, într-un vis absurd.

In afarã de numele meu, nu cunoasteti nimic despre mine. Imi spuneam cã dacã veti fi avut rãbdarea sã ajungeti pânã aici, vã veti întreba poate cine sunt eu. Sunt o femeie sau sunt un bãrbat? Sunt amândouã, fãrã a fi nici una nici cealaltã. Sunt totusi cineva? Nu, nu sunt cineva dar nici nimeni nu sunt. Atunci cine sunt, ce sunt eu? Nimeni nu mã vede. Cu toate acestea eu am locul meu bine fixat în aceastã lume si în spiritul femeii.

Dacã as fi fost fiintã omeneascã, ar fi trebuit sã încep acea primã scrisoarea a mea prin “Ce mai faceti domnule Jung? Cum mai e timpul pe la Zürich sau pe la Paris sau pe Aldebaran ? Ce mai face Anima dumneavoastrã ?” Dar eu, nefiind om, nimic din ce este omeneste nu-mi este la îndemânã. Eu nu v-am cãutat si tocmai de aceea v-am gãsit. Personajele ca mine au si ele dreptul la viatã, ca si oamenii. Important e sã poti sã scapi de sub mâna „creatorului” si s-o stergi de sub nasul lui. Doar în acest fel ne putem cuceri libertatea totalã, adicã dreptul la adevãr si la minciunã; cu alte cuvinte dreptul de a face ce-ti trece tie prin cap si nu lui.

Ea a vrut sã facã din mine un personaj, oferindu-mi un loc de onoare în inima si în sufletul ei, dar eu am vrut sã fiu mai mult. Sunt eu sunt constiinta ei? Sunt si o parte din ea, dar nu sunt ea. Atunci, cine sunt eu?

Mã cheamã DORA si sunt Anima tatãlui ei. Am fuzionat cu acel DOR, Animus-ul Toniei, în ziua când ea a aprins o lumânare lângã poza tatãlui ei. Atunci ea l-a vãzut în cer, rugându-se la picioarele Mariei Sfinte. Si Mama Sfântã i-a trimis primul semn, acea proiectie vie, - repet vie! Când ea a suflat în lumânare, rugãciunea lui neconsumatã acolo sus, - rãmasã însã vie în ceara sculptatã de mâna Mariei, - am pus-o în ea, chiar eu, cu mâna mea. Doar rugãciunea te ajutã sã iesi din athanor. De atunci nu încetez sã-i dau semne Toniei, dar din pãcate, nu totdeauna le întelege. Dar apar alte Anime din lumea noastrã, care-i vin în ajutor. Iatã si dovada:

Am aflat cã acum  douã luni, prin intermediul dumneavoatrã, i s-a oferit în dar aceastã carte nescrisã. Din acest dar ea a vrut sã facã dar din sine. In realitate ea a fãcut dar din mine, fiindcã ea nu mai are nimic de oferit acestei lumi. Pe mãsurã ce ea ardea si se împutina, eu cresteam. Iatã ce rãmâne: eu care încarnez o parte din memoria sa si din constiinta sa, atât cât a putut cuprinde aceastã carte. Pentru a-mi repara gresala fatã de ea, vi-o ofer, ca pe un început al operei ei în rosu. Veti avea dumneavoastrã gentiletea de a lua în grijã sufletul ei însângerat?

Mi-ar place sã vã mai vorbesc despre mine, dar sunt grãbitã. Sunt invitatã la un bal unde voi dansa cu spiritul lumii. Sper sã vã întâlnesc si pe dumneavoastrã. Dacã nu, îmi rãmâne spiritul lumii.

Pe curând, poate...

Dora-Dor

[1] Ras Algethi sau Capul omului îngenuncheat (arabă), este situată la 380 ani-lumină de Terra; este una dintre cele mai mari stele cunoscute şi face parte din Constelaţia lui Hercule  (n.a.)

Antonia Iliescu