MUGURI
DE CONSTIINTĂ

                                                                                         

  

Icoane cu suflet

Un semn de deschidere

Despre învăţământ şi profesori

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Icoane cu suflet 

 

            Am aflat, acum câtăva vreme despre subiectul atât de controversat al  icoanelor în scoli, subiect care divizează în mod îngrijorător ginta vorbitorilor de limbă română din lumea întreagă. Subiect extrem de delicat… Câte religii atâtea ideologii si câti enoriasi, tot atâtea păreri. Ce să facem? De partea cui ne asezăm, de partea unei Europe care s-a si conturat laică, sau de partea păstrării traditiilor noastre crestin-ortodoxe? Care este calea justă, cea care nu riscă să compromită linistea internă si intrarea României in Europa? Ce spune linia trasată de Consiliul european? Câtă pondere are crestinismul în Europa nouă si care este directia spre care tind majoritatea statelor care alcatuiesc acest nou grupaj al tărilor europene? Nu este un secret pentru nimeni faptul că Europa nu s-a cristalizat pe o axă culturalo-religioasă. Centrul ei de cristalizare a fost o cauză eminamente economică, cea socială zbătându-se încă să iasă din starea larvară.

 Scoaterea icoanelor din scoli? Care icoane? In anii 1990, erau portretele lui Ceausescu, iar înainte erau cele ale lui Dej, Marx, Engels si Lenin. Eu atât am cunoscut în viata mea de elev sau de student. Cu toate acestea, credinta nu mi-a scos-o nimeni din suflet si nici icoanele din casă, iar la gât purtam mereu o cruciulită, pe care o ascundeam, fiindcă era interzisă la vedere. Dar acest lucru nu m-a împiedicat să am printre prieteni si români atei, evrei, polonezi si unguri. Când veneau în casa mea, nu se mirau si nici nu se simteau jigniti de icoanele de pe perete, sau de crucea de la gât.

Asadar am aflat simultan că, după 1990, icoanele fuseseră reintroduse în scoli si că există acum propunerea ca ele să fie scoase afară. “Cine le-a introdus în scoli si cine vrea acuma să le scoată de acolo?” – iată ce m-am întrebat imediat după aflarea vestii.

Din presa electronică aflu că acele icoane care sunt puse sub acuzare, le-au adus părintii si copiii. Dacă asa stau lucrurile si nimeni nu le-a impus cu forta, ar trebui să se tină seama de opinia donatorilor, dar si de aceea a beneficiarilor acestor obiecte de cult, prin anchete, chestionare, sau – de ce nu? – un referendum organizat cel putin la nivel de scoală, dacă nu la nivel national.

In acelasi timp consider că icoana are o mare importantă în modelarea sufletului tinerilor de pe băncile scolii, doar dacă este dublată, în procesul educational, de “icoana vie” a dascălului care este luat ca model. Iată ce are o importantă covârsitoare. Elevii au nevoie de icoane cu suflet, doar pe acelea le vor urma, pe celelalte, le vor privi doar sau le vor ignora poate. Un suflet insuficient format nu vede dincolo de icoană. Când însă acel suflet va fi pregătit, va căuta singur icoana, sursa si învătăturile si o va întelege, o va iubi si o va urma.

Asa s-ar pune probleama pentru românul din afară, care a pierdut contactul cu tara si care trăieste doar în mod virtual în România, neputând cunoaste exact realitatea, decât prin intermediul stirilor din presă.

Dar dacă ne punem în pielea românului care trăieste într-o Românie cu traditie ortodoxă, din care religia a fost extirpată de regimul comunist, atunci problema trebuie privită altfel. Eliminarea icoanelor din scoli este un precedent pentru completa laicizare a învatamântului, fără drept de alternativă  (în Belgia, există scoli catolice alături de cele de stat, cu profil laic).  

Grija celui care a propus scoaterea icoanelor din scoli, ar trebui să fie nu înlaturarea lor, ci dublarea acestor simboluri strămosesti cu « icoane cu suflet », cultivarea calitătii acestor modele vii, care vor forma sufletele oamenilor de mâine. Sadoveanu, supranumit “Ceahlăul prozei românesti”, face portretul de neuitat al învătătorului său, pe care îl zugrăveste ca pe un ”dascăl-apostol”, care i-a semănat în suflet “atâta credintă si atâta foc!” (Domnul Trandafir). Dascălul este semănătorul care are datoria sfântă să pună în sufletele copiilor “credintă si foc”, acele lucruri durabile ce le vor fi sprijin de-a lungul întregii lor vieti. Se regăseste oare profesorul iconoclast în acest portret al dascălului-apostol? Cu sigurantă, nu!

Dar acei “Domni Trandafiri” care fără îndoială, sunt în număr mare în scolile românesti, să îsi impună vointa! In acest chip se va evita poate o copie a greselilor occidentului, unde elevii îsi batjocoresc dascălii în scoli, îsi ucid colegii, lumea se miră o secundă si apoi merge mai departe. “Ei si?!” Lumea s-a regrupat deja pe noul vapor Europa si priveste în larg, neluând seama nici la norii care stau să cadă si să tulbure calea, nici la faptul că vasul scârtâie si înaintează cu greu prin nisip, sperând să ajungă pe apă. Dar va stii el să “umble pe apă”? Pe Hristos l-au aruncat din barcă, sperând să-l înnece. Mergem înainte! Dar cum?

In goana după favorurile prezentului, grăbiti să intre în Europa oricum, fie si “pe brânci”, românii ar putea înclina balanta într-o directie nefastă. In acest sens, declaratia comună a Papei Benedict XVI si a Patriarhului Bartholomeu I al Constantinopolului, - care  s-au întâlnit pe 30 noiembrie a.c., de ziua Sfântului Andrei, protectorul României – acest document cu o mare valoare ecumenică, este fără echivoc si poate servi drept sursă de inspiratie în găsirea unui răspuns la întrebarea care frământă astăzi pe români “ce facem cu icoanele din scoli?”. Iată un extras semnificativ:

 

« En Europe, tout en demeurant ouverts aux autres religions et ŕ leur contribution ŕ la culture, nous devons unir nos efforts pour préserver les racines, les traditions et les valeurs chrétiennes pour assurer le respect de l’histoire, ainsi que pour contribuer ŕ la culture de la future Europe, ŕ la qualité des relations humaines ŕ tous les niveaux. »

 (« In Europa, rămânând deschisi celorlalte religii si contributiei lor la cultură, trebuie să ne unim fortele pentru păstrarea rădăcinilor, traditiilor si valorilor crestine pentru a asigura pe de o parte respectul istoriei, iar pe de alta parte pentru a contribui la cultura viitoarei Europe, a calitatii relatiilor umane la toate nivelurile”).

 

Citatul de mai sus, reaminteste de testamentul unui mare om politic, Robert Schuman (1886-1963) , considerat Tatăl Europei (titlu acordat de primul Parlament european). El a lăsat un testament pe care putini îl mai iau astăzi în seamă, din păcate. Este vorba despre cartea sa “Pour l’Europe” (1963), care se adresează tinerei generatii prin texte care pot servi drept model în definirea reperelor noii culturi si democratii europene. R. Schumannn atrage atentia absolutei necesităti a unei Europe “reconciliate, unite si puternice”, bazată pe fraternitate crestină. “Democratia nu se improvizează; Europei i-a trebuit peste un mileniu de cristianism pentru a o slefui. (...) Democratia va fi crestină sau ea nu va fi deloc. O democratie anti-crestină va fi o caricatură care va cădea în tiranie sau în anarhie” . Prin aceste fraze, dar mai ales în fraza următoare, cu valoare profetică, acest mare politician vizionar ne previne asupra pericolului unei Europe din care sunt înlăturate valorile crestine:

“Acest ansamblu (...)  nu va putea si nu va trebui să rămână o întreprindere economică si tehnică: îi trebuie un suflet, constiinta afinitătilor istorice si a responsabilitătilor prezente si viitoare, îi trebuie o vointă politică în slujba aceluias ideal uman”.

 

 

          Antonia Iliescu                                                                                                            8 decembrie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un semn de deschidere

 

Mugurii de conştiinţă, stăteau ascunşi într-o minusculă veioză din creier şi aşteptau doar să înflorească.
Deunăzi m-a sunat profesorul meu de română, din liceu, Prof. Dr. Vasile Lungu, care îmi trimisese,  în vară, cartea sa      “În lumina civilizatoare a culturii”. Dorea să discutăm pe marginea celor scrise acolo, adevărate comori de istorie literară, de limbă română, adevărate porţi deschise celor dornici de a face o cercetare aprofundată a literaturii române şi europene, în anumite domenii bine delimitate. Era, dacă vreţi, o lecţie de limbă română “la telefon” şi închipuiţi-vă, eu nu mă pregătisem! Cartea o citisem, dar, cum nu am o memorie foarte bună, nu am făcut faţă onorabil acelei discuţii (cotidianul ne smulge de cele mai multe ori din tărâmul de vrajă al cărţilor şi ne aruncă în banala realitate, cu toată încărcătura ei uneori atât de insensibilă). Şi mi-am spus: “cum aş putea îndrepta nota proastă la română, acum, că nu mai există nici un catalog?”    

Şi veioza a început să pâlpâie...

Aşa am văzut, în întunericul care încet-încet se lumina, că începusem, cu ceva timp în urmă să citesc cartea Doinei Cornea  “Liberté?” (apărută la editura Criterion-Paris, 1990) o carte-document, cuprinzând o serie de interviuri luate dizidentei românce de către  jurnalistul francez  Michel Combes.

Cartea am găsit-o pe un raft la “Petits riens”, un fel de talcioc din Namur. Era nou-nouţă (semn că fusese deschisă de foarte puţine ori), dar şi prafuită (semn de uitare). Am luat-o cu pioşenie de pe etajeră, am şters-o de praf şi m-am prezentat cu ea la casă: 0,50 €.
         În ea se ascundea discret, o fotografie-semn de carte, - producţie artizanală “fujicolor paper” - pe care nu am avut, până astăzi, curiozitatea să o privesc mai atent. Fusesem subjugată de textul cărţii, dens de mărturisiri şi documente de istorie autentică.
Micul obiect – fotografia - l-am folosit multă vreme ca atare: un semn de carte şi atât. UN SEMN DE CARTE!!

Aşadar cartea îmi făcuse mie, un semn, semn pe care eu, în neglijenţa mea, nu l-am observat decât azi. Şi iarăşi am avut o confirmare: fiecare obiect, fiecare fapt mare sau mic îşi are ora lui de metamorfoză, cea care îl transformă din fapt banal în semn şi din semn în simbol. Lumea în care ne învârtim atât de grăbiţi este plină de astfel de “semne” şi de “simboluri”, doar nouă ne lipseşte fie timpul, fie, uneori, imaginaţia să le punem cap la cap, să le citim şi să le interpretăm.

Iată şi poza cu pricina: puteţi recunoaşte fabulosul greiere care stă aşezat pe o floare de câmp (traista ciobanului). Şi dacă faceţi un mic efort de atenţie, îl veţi auzi cântând.

Am plecat urechea şi eu, să-i prind sunetele şi cuvintele. Ele erau scrise pe verso, îngrijit, cu litere rotunde, de o mână care, desigur, deschisese odată cartea, poate doar o singură dată:

 

“La vie.../ Le Bonheur.../ Le Quotidien... / Les moments d’éternité... / Chaque matin... Chaque son.... / Chaque jour... Chaque “Pardon”... / Chaque “Merci”... Chaque “Je vous aime”… / … La confiance… L’espérance… / Toujours… Eternellement… »

 

(« Viaţa… / Fericirea… / Cotidianul… / Momentele de eternitate... / În fiecare dimineaţă... În fiecare sunet... / În fiecare zi... În fiecare “Iartă-mă”... / În fiecare “Mulţumesc”...În fiecare “Vă iubesc”...  / ...Încrederea... Speranţa... / Întotdeauna... Fără sfârşit...”)

 

Ce motto mai bun aş fi putut găsi pentru această carte ce-şi propune scoaterea la lumină a unor muguri de conştiinţă? Şi ce lecţie mai bună de conştiinţă aş fi putut primi eu, în această zi (ziua Sfântului Antonie cel Mare) decât această imagine a greierului care cântă de zor, nonşalant şi inconştient, pe o floare, uitând de toamnă, uitând de iarna care nu iartă.

Şi l-am auzit pe La Fontaine scriind ”La cigale et la fourmi”... Şi l-am auzit pe Topârceanu cântând «Balada unui greier mic ». Mai este nevoie să dezvolt simbolul greierului ? Fabulele despre greieri ne spun clar ceea ce spune şi vechiul proverb:  « fă-ţi vara sanie şi iarna car ».

Conştiinţa se pregăteşte din tinereţe, ca să ne fie de folos “de  la tinereţe pân’ la bătrâneţe”.

 

17 ianuarie 2009

 

Despre învăţământ şi profesori

 

Doina Cornea (ea însăşi profesoară de limbă franceză) ne prezintă problemele esenţiale cu care se confruntă omenirea la sfârşit de mileniu: violenţa, corupţia, lipsa conştiinţei. Salvarea lumii, spunea doamna profesoară, stă în educarea tinerilor în şcoli (dar nu numai în şcoli, aş adăuga eu, ci oriunde, cu orice ocazie, începând cu familia, mass media şi terminând cu proiectele educative şi turistice la care aderă tinerii de la vârsta cea mai fragedă) .

În proiectul de reformă pe care îl propune pentru ameliorarea învăţământului, Doina Cornea pune accentul pe rolul şi importanţa profesorului, care trebuie să fie “un intelectual de calitate”, precizând şi criteriile de recunoaştere a unui astfel de profesor: “nivelul de cunoştinţe, adică erudiţia, pe de o parte, şi pe de altă parte, profilul etic, care trebuie să fie la înălţimea funcţiei care îl ocupă.”[1].

         Michel Combes şi Doina Cornea aduc în discuţie “universitatea paralelă” ca modalitate de compensare şi completare a învăţământului pus adesea sub tutelă în perioada bolşevisto-comunistă. O serie de nume de oameni de valoare şi-au asumat acest rol dificil de “maeştri de gândire  în structuri paralele”, dintre care se impun cu prestanţă cel al lui Constantin Noica şi cel al monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt  (convertit la ortodoxie în timpul detenţiei comuniste),  mentorii spirituali şi culturali ai tinerilor dornici de a se cultiva.
         Filozoful Constantin Noica devine un “caz excepţional de universitate paralelă” prin “paďdeďa” lui, o
şcoală de tip socratic, în perpetuă mişcare, în care nu elevii vin la profesor ci profesorul însuşi îi caută şi îi alege după capacităţi şi afinităţi de structură sufletească. Iată un fragment revelator, în care vorbeşte Doina Cornea :

 

“Noica se instalase într-un orăşel de munte din inima României, unde ocupa, într-o pensiune, o cămăruţă atât de mică încât nu era loc nici pentru a-şi instala un birou; acolo a redactat opere majore, pe o mică scândură pe care o ţinea pe genunchi! În această cameră el a format o întreagă generaţie de tineri filozofi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Thomas Kleiningher...

Dealtfel, el nu se mulţumea să aştepte ca tinerele spirite să vină la el; s-a pus el însuşi să parcurgă România, de la un capăt la altul, pentru a găsi el însuşi pe aceia care i se păreau a fi viitorii lui discipoli, în şcoli, în universităţi. Pentru cei care acceptau să lucreze alături de el, stabilea programe de lectură... Cerea de asemenea de la ei să cunoască greaca şi germana, fiindcă, după el, nu poţi să faci filozofoie fără cunoaşterea acestor două limbi”[2].
 

*

         Pr. Dr. Vasile Lungu, ne prezintă  în cartea sa[3] o pleiadă de comunicari ştiinţifice, având ca subiect nume ilustre ale literaturii româneş universale: Eminescu, Caragiale, Topârceanu, Anton Holban, Tudor Vianu, Goethe (primele traduecri în limba română)...

Un spaţiu larg ce este cuprins în partea a doua a cărţii intitulată « In memoriam magistri110 ani dela naşterea lui Tudor Vianu » se dedică marelui cărturar estetician, filozof raţionalist, profesor universitar, stilist, savant, critic literar şi teatral. Vianu era conştient de rolul fundamental al culturii în transformarea omului în eul său superior, spre care tinde.

Vasile Lungu scotoceşte arhivele din ţară şi din Germania pentru a scoate la lumină fiecare amănunt din zbuciumata viaţă a marelui om de cultură. Prins în furşetă între legionarii radicali (1940) -  care-i reproşau originea ne română şi “cadrele bolşevice” (1954), care-i imputau prietenia cu Nichifor Crainic şi cu Octavian Goga, nepromovarea elementelor marxiste şi atitudinea cosmopolită, Tudor Vianu reuşeşte să traverseze cu demnitate perioadele nefaste. Iată acest fragment edificator:

 

“ (...) Vianu, încrezător în perenitatea valorilor culturii, a înfruntat atât prigoana legionară, cât şi teroarea bolşevică. În calitate de membru al Comitetului Român pentru UNESCO, începând cu anul 1958, Vianu s-a străduit să facă cunoscută în Occident cultura română şi, mai ales, să restabilească legăturile tradiţionale ale României cu ţările din apusul continentului nostru. “[4]

 

Pe plan intern, Vianu s-a străduit să repună în drepturi importanţa formei în artă (“nevoia de formă, nevoia estetică stă la baza fiinţei noastre”[5]), a ţinut piept “prigoanei staliniste îndreptate împotriva elitei intelectuale a ţării” care cerea acestei elite să se lepede de vechile surse şi modele de cultură, pentru a face loc, în învăţământ şi în lucrările lor, ideologiei marxiste. Iată un pasaj din care reiese pregnant onestitatea intelectuală a lui Vianu (este un fragment dintr-o autobiografie publicată după ce fusese îndepărtat din învăţământ):

 

“Izvoarele mele se găsesc toate în vechea cultură a ţării, apoi în tradiţiile umanismului clasic şi modern. Puteam să mă lepăd de mine? Puteam oare să renunt la ceea ce mi se lămurise ca adevărat şi nobil? Cei care îmi cereau o atare adaptare rapidă la noile exigenţe ale culturii se înşelau asupra firii mele. Oportunismul şi minciuna mi-au apărut întotdeauna vrednice de ură şi dispreţ.”[6]

 

Planul minuţios de distrugere a valorilor culturii româneşti, plan ce costituia un punct esenţial al politicii staliniste de cadre, reiese clar din fragmentul ce reproduce o directivă a Moscovei din 1947, care trebuia să se aplice ţărilor ocupate de Armata Roşie[7]):

 

“ Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie luate de oameni numiţi”

 

În aceste condiţii - constată cu amărăciune profesorul Lungu – “Puterea , în varianta ei dictatorială, fiind preocupată excesiv de valoarea politică, pentru a se menţine, a prigonit valoarea religioasă, a pervertit valoarea morală, a falsificat valoarea ştiintifică şi a vulgarizat valoarea estetică”.

 

Iată ceva ce merită să fie aprofundat. Istoria şi conştiinţa nu au vârstă, ele sunt întotdeauna actuale. Iar omul, dacă vrea să ajungă OM, îşi este dator lui însuşi cu propria lui conştiinţă.

 

 

Antonia Iliescu                                                                                                                         5 decembrie 2009
 


[1] Doina Cornea « Liberté? - Entrétiens avec Michel Combes» - Criterion Paris, 1990, p. 97
[2] Doina Cornea « Liberté? - Entrétiens avec Michel Combes» - Criterion Paris, 1990, p. 98-99
[3] Vasile Lungu “In lumina civilizatoare a culturii” – ART, 2008
[4] Vasile Lungu “In lumina civilizatoare a culturii” – ART, 2008, p. 154
[5] ibidem p. 160
[6] ibidem p. 161
[7] Ibidem p. 161