Icoane cu suflet

Un semn de deschidere

Despre învãţãmânt şi profesori

Icoane cu suflet 

            Am aflat, acum câtãva vreme despre subiectul atât de controversat al  icoanelor în scoli, subiect care divizeazã în mod îngrijorãtor ginta vorbitorilor de limbã românã din lumea întreagã. Subiect extrem de delicat… Câte religii atâtea ideologii si câti enoriasi, tot atâtea pãreri. Ce sã facem? De partea cui ne asezãm, de partea unei Europe care s-a si conturat laicã, sau de partea pãstrãrii traditiilor noastre crestin-ortodoxe? Care este calea justã, cea care nu riscã sã compromitã linistea internã si intrarea României in Europa? Ce spune linia trasatã de Consiliul european? Câtã pondere are crestinismul în Europa nouã si care este directia spre care tind majoritatea statelor care alcatuiesc acest nou grupaj al tãrilor europene? Nu este un secret pentru nimeni faptul cã Europa nu s-a cristalizat pe o axã culturalo-religioasã. Centrul ei de cristalizare a fost o cauzã eminamente economicã, cea socialã zbãtându-se încã sã iasã din starea larvarã.

 Scoaterea icoanelor din scoli? Care icoane? In anii 1990, erau portretele lui Ceausescu, iar înainte erau cele ale lui Dej, Marx, Engels si Lenin. Eu atât am cunoscut în viata mea de elev sau de student. Cu toate acestea, credinta nu mi-a scos-o nimeni din suflet si nici icoanele din casã, iar la gât purtam mereu o cruciulitã, pe care o ascundeam, fiindcã era interzisã la vedere. Dar acest lucru nu m-a împiedicat sã am printre prieteni si români atei, evrei, polonezi si unguri. Când veneau în casa mea, nu se mirau si nici nu se simteau jigniti de icoanele de pe perete, sau de crucea de la gât.

Asadar am aflat simultan cã, dupã 1990, icoanele fuseserã reintroduse în scoli si cã existã acum propunerea ca ele sã fie scoase afarã. “Cine le-a introdus în scoli si cine vrea acuma sã le scoatã de acolo?” – iatã ce m-am întrebat imediat dupã aflarea vestii.

Din presa electronicã aflu cã acele icoane care sunt puse sub acuzare, le-au adus pãrintii si copiii. Dacã asa stau lucrurile si nimeni nu le-a impus cu forta, ar trebui sã se tinã seama de opinia donatorilor, dar si de aceea a beneficiarilor acestor obiecte de cult, prin anchete, chestionare, sau – de ce nu? – un referendum organizat cel putin la nivel de scoalã, dacã nu la nivel national.

In acelasi timp consider cã icoana are o mare importantã în modelarea sufletului tinerilor de pe bãncile scolii, doar dacã este dublatã, în procesul educational, de “icoana vie” a dascãlului care este luat ca model. Iatã ce are o importantã covârsitoare. Elevii au nevoie de icoane cu suflet, doar pe acelea le vor urma, pe celelalte, le vor privi doar sau le vor ignora poate. Un suflet insuficient format nu vede dincolo de icoanã. Când însã acel suflet va fi pregãtit, va cãuta singur icoana, sursa si învãtãturile si o va întelege, o va iubi si o va urma.

Asa s-ar pune probleama pentru românul din afarã, care a pierdut contactul cu tara si care trãieste doar în mod virtual în România, neputând cunoaste exact realitatea, decât prin intermediul stirilor din presã.

Dar dacã ne punem în pielea românului care trãieste într-o Românie cu traditie ortodoxã, din care religia a fost extirpatã de regimul comunist, atunci problema trebuie privitã altfel. Eliminarea icoanelor din scoli este un precedent pentru completa laicizare a învatamântului, fãrã drept de alternativã  (în Belgia, existã scoli catolice alãturi de cele de stat, cu profil laic).  

Grija celui care a propus scoaterea icoanelor din scoli, ar trebui sã fie nu înlaturarea lor, ci dublarea acestor simboluri strãmosesti cu « icoane cu suflet », cultivarea calitãtii acestor modele vii, care vor forma sufletele oamenilor de mâine. Sadoveanu, supranumit “Ceahlãul prozei românesti”, face portretul de neuitat al învãtãtorului sãu, pe care îl zugrãveste ca pe un ”dascãl-apostol”, care i-a semãnat în suflet “atâta credintã si atâta foc!” (Domnul Trandafir). Dascãlul este semãnãtorul care are datoria sfântã sã punã în sufletele copiilor “credintã si foc”, acele lucruri durabile ce le vor fi sprijin de-a lungul întregii lor vieti. Se regãseste oare profesorul iconoclast în acest portret al dascãlului-apostol? Cu sigurantã, nu!

Dar acei “Domni Trandafiri” care fãrã îndoialã, sunt în numãr mare în scolile românesti, sã îsi impunã vointa! In acest chip se va evita poate o copie a greselilor occidentului, unde elevii îsi batjocoresc dascãlii în scoli, îsi ucid colegii, lumea se mirã o secundã si apoi merge mai departe. “Ei si?!” Lumea s-a regrupat deja pe noul vapor Europa si priveste în larg, neluând seama nici la norii care stau sã cadã si sã tulbure calea, nici la faptul cã vasul scârtâie si înainteazã cu greu prin nisip, sperând sã ajungã pe apã. Dar va stii el sã “umble pe apã”? Pe Hristos l-au aruncat din barcã, sperând sã-l înnece. Mergem înainte! Dar cum?

In goana dupã favorurile prezentului, grãbiti sã intre în Europa oricum, fie si “pe brânci”, românii ar putea înclina balanta într-o directie nefastã. In acest sens, declaratia comunã a Papei Benedict XVI si a Patriarhului Bartholomeu I al Constantinopolului, - care  s-au întâlnit pe 30 noiembrie a.c., de ziua Sfântului Andrei, protectorul României – acest document cu o mare valoare ecumenicã, este fãrã echivoc si poate servi drept sursã de inspiratie în gãsirea unui rãspuns la întrebarea care frãmântã astãzi pe români “ce facem cu icoanele din scoli?”. Iatã un extras semnificativ:

« En Europe, tout en demeurant ouverts aux autres religions et à leur contribution à la culture, nous devons unir nos efforts pour préserver les racines, les traditions et les valeurs chrétiennes pour assurer le respect de l’histoire, ainsi que pour contribuer à la culture de la future Europe, à la qualité des relations humaines à tous les niveaux. »

 (« In Europa, rãmânând deschisi celorlalte religii si contributiei lor la culturã, trebuie sã ne unim fortele pentru pãstrarea rãdãcinilor, traditiilor si valorilor crestine pentru a asigura pe de o parte respectul istoriei, iar pe de alta parte pentru a contribui la cultura viitoarei Europe, a calitatii relatiilor umane la toate nivelurile”).

Citatul de mai sus, reaminteste de testamentul unui mare om politic, Robert Schuman (1886-1963) , considerat Tatãl Europei (titlu acordat de primul Parlament european). El a lãsat un testament pe care putini îl mai iau astãzi în seamã, din pãcate. Este vorba despre cartea sa “Pour l’Europe” (1963), care se adreseazã tinerei generatii prin texte care pot servi drept model în definirea reperelor noii culturi si democratii europene. R. Schumannn atrage atentia absolutei necesitãti a unei Europe “reconciliate, unite si puternice”, bazatã pe fraternitate crestinã. “Democratia nu se improvizeazã; Europei i-a trebuit peste un mileniu de cristianism pentru a o slefui. (...) Democratia va fi crestinã sau ea nu va fi deloc. O democratie anti-crestinã va fi o caricaturã care va cãdea în tiranie sau în anarhie” . Prin aceste fraze, dar mai ales în fraza urmãtoare, cu valoare profeticã, acest mare politician vizionar ne previne asupra pericolului unei Europe din care sunt înlãturate valorile crestine:

“Acest ansamblu (...)  nu va putea si nu va trebui sã rãmânã o întreprindere economicã si tehnicã: îi trebuie un suflet, constiinta afinitãtilor istorice si a responsabilitãtilor prezente si viitoare, îi trebuie o vointã politicã în slujba aceluias ideal uman”.

          Antonia Iliescu                                                                                                            8 decembrie 2006

Un semn de deschidere

Mugurii de conştiinţã, stãteau ascunşi într-o minusculã veiozã din creier şi aşteptau doar sã înfloreascã.
Deunãzi m-a sunat profesorul meu de românã, din liceu, Prof. Dr. Vasile Lungu, care îmi trimisese,  în varã, cartea sa      “În lumina civilizatoare a culturii”. Dorea sã discutãm pe marginea celor scrise acolo, adevãrate comori de istorie literarã, de limbã românã, adevãrate porţi deschise celor dornici de a face o cercetare aprofundatã a literaturii române şi europene, în anumite domenii bine delimitate. Era, dacã vreţi, o lecţie de limbã românã “la telefon” şi închipuiţi-vã, eu nu mã pregãtisem! Cartea o citisem, dar, cum nu am o memorie foarte bunã, nu am fãcut faţã onorabil acelei discuţii (cotidianul ne smulge de cele mai multe ori din tãrâmul de vrajã al cãrţilor şi ne aruncã în banala realitate, cu toatã încãrcãtura ei uneori atât de insensibilã). Şi mi-am spus: “cum aş putea îndrepta nota proastã la românã, acum, cã nu mai existã nici un catalog?”    

Şi veioza a început sã pâlpâie...

Aşa am vãzut, în întunericul care încet-încet se lumina, cã începusem, cu ceva timp în urmã sã citesc cartea Doinei Cornea  “Liberté?” (apãrutã la editura Criterion-Paris, 1990) o carte-document, cuprinzând o serie de interviuri luate dizidentei românce de cãtre  jurnalistul francez  Michel Combes.

Cartea am gãsit-o pe un raft la “Petits riens”, un fel de talcioc din Namur. Era nou-nouţã (semn cã fusese deschisã de foarte puţine ori), dar şi prafuitã (semn de uitare). Am luat-o cu pioşenie de pe etajerã, am şters-o de praf şi m-am prezentat cu ea la casã: 0,50 €.
         În ea se ascundea discret, o fotografie-semn de carte, - producţie artizanalã “fujicolor paper” - pe care nu am avut, pânã astãzi, curiozitatea sã o privesc mai atent. Fusesem subjugatã de textul cãrţii, dens de mãrturisiri şi documente de istorie autenticã. Micul obiect – fotografia - l-am folosit multã vreme ca atare: un semn de carte şi atât. UN SEMN DE CARTE!!

Aşadar cartea îmi fãcuse mie, un semn, semn pe care eu, în neglijenţa mea, nu l-am observat decât azi. Şi iarãşi am avut o confirmare: fiecare obiect, fiecare fapt mare sau mic îşi are ora lui de metamorfozã, cea care îl transformã din fapt banal în semn şi din semn în simbol. Lumea în care ne învârtim atât de grãbiţi este plinã de astfel de “semne” şi de “simboluri”, doar nouã ne lipseşte fie timpul, fie, uneori, imaginaţia sã le punem cap la cap, sã le citim şi sã le interpretãm.

Iatã şi poza cu pricina: puteţi recunoaşte fabulosul greiere care stã aşezat pe o floare de câmp (traista ciobanului). Şi dacã faceţi un mic efort de atenţie, îl veţi auzi cântând.

Am plecat urechea şi eu, sã-i prind sunetele şi cuvintele. Ele erau scrise pe verso, îngrijit, cu litere rotunde, de o mânã care, desigur, deschisese odatã cartea, poate doar o singurã datã:

“La vie.../ Le Bonheur.../ Le Quotidien... / Les moments d’éternité... / Chaque matin... Chaque son.... / Chaque jour... Chaque “Pardon”... / Chaque “Merci”... Chaque “Je vous aime”… / … La confiance… L’espérance… / Toujours… Eternellement… »

(« Viaţa… / Fericirea… / Cotidianul… / Momentele de eternitate... / În fiecare dimineaţã... În fiecare sunet... / În fiecare zi... În fiecare “Iartã-mã”... / În fiecare “Mulţumesc”...În fiecare “Vã iubesc”...  / ...Încrederea... Speranţa... / Întotdeauna... Fãrã sfârşit...”)

Ce motto mai bun aş fi putut gãsi pentru aceastã carte ce-şi propune scoaterea la luminã a unor muguri de conştiinţã? Şi ce lecţie mai bunã de conştiinţã aş fi putut primi eu, în aceastã zi (ziua Sfântului Antonie cel Mare) decât aceastã imagine a greierului care cântã de zor, nonşalant şi inconştient, pe o floare, uitând de toamnã, uitând de iarna care nu iartã.

Şi l-am auzit pe La Fontaine scriind ”La cigale et la fourmi”... Şi l-am auzit pe Topârceanu cântând «Balada unui greier mic ». Mai este nevoie sã dezvolt simbolul greierului ? Fabulele despre greieri ne spun clar ceea ce spune şi vechiul proverb:  « fã-ţi vara sanie şi iarna car ».

Conştiinţa se pregãteşte din tinereţe, ca sã ne fie de folos “de  la tinereţe pân’ la bãtrâneţe”.

17 ianuarie 2009

Despre învãţãmânt şi profesori

Doina Cornea (ea însãşi profesoarã de limbã francezã) ne prezintã problemele esenţiale cu care se confruntã omenirea la sfârşit de mileniu: violenţa, corupţia, lipsa conştiinţei. Salvarea lumii, spunea doamna profesoarã, stã în educarea tinerilor în şcoli (dar nu numai în şcoli, aş adãuga eu, ci oriunde, cu orice ocazie, începând cu familia, mass media şi terminând cu proiectele educative şi turistice la care aderã tinerii de la vârsta cea mai fragedã) .

În proiectul de reformã pe care îl propune pentru ameliorarea învãţãmântului, Doina Cornea pune accentul pe rolul şi importanţa profesorului, care trebuie sã fie “un intelectual de calitate”, precizând şi criteriile de recunoaştere a unui astfel de profesor: “nivelul de cunoştinţe, adicã erudiţia, pe de o parte, şi pe de altã parte, profilul etic, care trebuie sã fie la înãlţimea funcţiei care îl ocupã.”[1].

         Michel Combes şi Doina Cornea aduc în discuţie “universitatea paralelã” ca modalitate de compensare şi completare a învãţãmântului pus adesea sub tutelã în perioada bolşevisto-comunistã. O serie de nume de oameni de valoare şi-au asumat acest rol dificil de “maeştri de gândire  în structuri paralele”, dintre care se impun cu prestanţã cel al lui Constantin Noica şi cel al monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt  (convertit la ortodoxie în timpul detenţiei comuniste),  mentorii spirituali şi culturali ai tinerilor dornici de a se cultiva.
         Filozoful Constantin Noica devine un “caz excepţional de universitate paralelã” prin “païdeïa” lui, o şcoalã de tip socratic, în perpetuã mişcare, în care nu elevii vin la profesor ci profesorul însuşi îi cautã şi îi alege dupã capacitãţi şi afinitãţi de structurã sufleteascã. Iatã un fragment revelator, în care vorbeşte Doina Cornea :

“Noica se instalase într-un orãşel de munte din inima României, unde ocupa, într-o pensiune, o cãmãruţã atât de micã încât nu era loc nici pentru a-şi instala un birou; acolo a redactat opere majore, pe o micã scândurã pe care o ţinea pe genunchi! În aceastã camerã el a format o întreagã generaţie de tineri filozofi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Thomas Kleiningher...

Dealtfel, el nu se mulţumea sã aştepte ca tinerele spirite sã vinã la el; s-a pus el însuşi sã parcurgã România, de la un capãt la altul, pentru a gãsi el însuşi pe aceia care i se pãreau a fi viitorii lui discipoli, în şcoli, în universitãţi. Pentru cei care acceptau sã lucreze alãturi de el, stabilea programe de lecturã... Cerea de asemenea de la ei sã cunoascã greaca şi germana, fiindcã, dupã el, nu poţi sã faci filozofoie fãrã cunoaşterea acestor douã limbi”[2].
 

*

         Pr. Dr. Vasile Lungu, ne prezintã  în cartea sa[3] o pleiadã de comunicari ştiinţifice, având ca subiect nume ilustre ale literaturii româneş universale: Eminescu, Caragiale, Topârceanu, Anton Holban, Tudor Vianu, Goethe (primele traduecri în limba românã)...

Un spaţiu larg ce este cuprins în partea a doua a cãrţii intitulatã « In memoriam magistri – 110 ani dela naşterea lui Tudor Vianu » se dedicã marelui cãrturar estetician, filozof raţionalist, profesor universitar, stilist, savant, critic literar şi teatral. Vianu era conştient de rolul fundamental al culturii în transformarea omului în eul sãu superior, spre care tinde.

Vasile Lungu scotoceşte arhivele din ţarã şi din Germania pentru a scoate la luminã fiecare amãnunt din zbuciumata viaţã a marelui om de culturã. Prins în furşetã între legionarii radicali (1940) -  care-i reproşau originea ne românã şi “cadrele bolşevice” (1954), care-i imputau prietenia cu Nichifor Crainic şi cu Octavian Goga, nepromovarea elementelor marxiste şi atitudinea cosmopolitã, Tudor Vianu reuşeşte sã traverseze cu demnitate perioadele nefaste. Iatã acest fragment edificator:

“ (...) Vianu, încrezãtor în perenitatea valorilor culturii, a înfruntat atât prigoana legionarã, cât şi teroarea bolşevicã. În calitate de membru al Comitetului Român pentru UNESCO, începând cu anul 1958, Vianu s-a strãduit sã facã cunoscutã în Occident cultura românã şi, mai ales, sã restabileascã legãturile tradiţionale ale României cu ţãrile din apusul continentului nostru. “[4]

Pe plan intern, Vianu s-a strãduit sã repunã în drepturi importanţa formei în artã (“nevoia de formã, nevoia esteticã stã la baza fiinţei noastre”[5]), a ţinut piept “prigoanei staliniste îndreptate împotriva elitei intelectuale a ţãrii” care cerea acestei elite sã se lepede de vechile surse şi modele de culturã, pentru a face loc, în învãţãmânt şi în lucrãrile lor, ideologiei marxiste. Iatã un pasaj din care reiese pregnant onestitatea intelectualã a lui Vianu (este un fragment dintr-o autobiografie publicatã dupã ce fusese îndepãrtat din învãţãmânt):

“Izvoarele mele se gãsesc toate în vechea culturã a ţãrii, apoi în tradiţiile umanismului clasic şi modern. Puteam sã mã lepãd de mine? Puteam oare sã renunt la ceea ce mi se lãmurise ca adevãrat şi nobil? Cei care îmi cereau o atare adaptare rapidã la noile exigenţe ale culturii se înşelau asupra firii mele. Oportunismul şi minciuna mi-au apãrut întotdeauna vrednice de urã şi dispreţ.”[6]

Planul minuţios de distrugere a valorilor culturii româneşti, plan ce costituia un punct esenţial al politicii staliniste de cadre, reiese clar din fragmentul ce reproduce o directivã a Moscovei din 1947, care trebuia sã se aplice ţãrilor ocupate de Armata Roşie[7]):

“ Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultãţi trebuie sã fie înlãturaţi profesorii care se bucurã de popularitate. Locurile lor trebuie sã fie luate de oameni numiţi”

În aceste condiţii - constatã cu amãrãciune profesorul Lungu – “Puterea , în varianta ei dictatorialã, fiind preocupatã excesiv de valoarea politicã, pentru a se menţine, a prigonit valoarea religioasã, a pervertit valoarea moralã, a falsificat valoarea ştiintificã şi a vulgarizat valoarea esteticã”.

Iatã ceva ce meritã sã fie aprofundat. Istoria şi conştiinţa nu au vârstã, ele sunt întotdeauna actuale. Iar omul, dacã vrea sã ajungã OM, îşi este dator lui însuşi cu propria lui conştiinţã.