* Respiratia artistului (Traduire en français)

                           * Stiinta crede în Dumnezeu? (Traduire en français)

                           * Limba omenească (Traduire en français)

                            * De la stiinta la constiinta (Traduire en français)
                            * Sfoara (Traduire en français)

                            * Antemergătorul (sau Mărturisirea de credintă literară) (Traduire en français) 
                            * Autocunoasterea stratificată (Traduire en français)
                            * Dragul meu Eminescu (Traduire en français)
                            * Universul din pălăria de dantelă (Traduire en français)
                            * Un "formator de suflete": Zoe Dumitrescu Busulenga (Traduire en français)
                            * Regele neasteptatului (Traduire en français)

                            * Singurătate si monadă (Traduire en français)
                            * Icoană pe sticla unei ferestre (Traduire en français)

                            * Isus cu mâinile legate (Traduire en français)

                            * Stăpâna lumii (Traduire en français)

                            * In lumea lui Rob Gonsalves (Traduire en français)

                            * Regele fericirii neasteptate (Traduire en français)

                            * Artistul, filozoful si adevărul dăruit (Traduire en français)

                            * Gânduri de zăpadă (Traduire en français)


Respiraţia artistului
(nano eseu)

 

Pentru artist există mai multe grade de prezenţă în spaţiul virtual. Când artistul se retrage, el lasă opera lui să vorbească. Este maniera cea mai convingătoare de a comunica cu lumea (prezntă sau viitoare) şi abia atunci când uleiul urcă la suprafaţă artistul se face cel mai bine înţeles, îndeplinindu-şi astfel menirea.
Pentru artist inspiraţia nu este altceva decât inspiraţie, în timp ce opera sa este expiraţie. El creează, deci respiră ; respiră, deci există. Iar atunci când se retrage se hrăneşte, fiindcă, - să nu uităm - nu partea vizibilă susţine iceberg-ul.

 
Antonia Iliescu                                                                                                                                                                                                                          8. 08. 2013

 

 


 

La respiration de l’artiste

(nano essai)

 

Pour l’artiste il y a plusieurs degrés de présence sur l’espace virtuel. Quand l’artiste se retire, il laisse parler son śuvre. C’est la maničre la plus convaincante de communiquer avec le monde (présent ou futur) et c’est lorsque l’huile monte ŕ la surface qu’il est le mieux entendu. Et c’est ainsi qu’il accomplit son rôle.

Pour l’artiste l’inspiration est de l’inspiration, tendis que son śuvre est de l’expiration. Il crée, donc il respire ; il respire, donc il existe. Et quand il se retire c’est pour se nourrir, car – n’oublions pas – ce n’est pas la partie visible qui soutient l’iceberg.

                                       

 Antonia Iliescu                                                                                                                                                                                                                          8. 08. 2013

 

 


 

Stiinta crede în Dumnezeu ?

 

Este un act de cutezantă să scrii despre Dumnezeu si nu numai din pricina faptului că subiectul este atât de vast, de imperceptibil si dispersat în toate domeniile artistice, stiintifice, filozofice, sau ale culturii pur si simplu, înteleasă ca formă atotcuprinzătoare a preocupărilor omenesti. Cine mai are astăzi timp de filozofie, de mari întrebări, de meditatie asupra unor probleme care nu aduc un câstig material si care riscă să te îndepărteze de o mare parte a acestei lumi ? Cu toate acestea, multi oameni cred că si-au pus măcar o dată  întrebarea :  de ce El , în pofida absentei sale materiale, nu a încetat să se infiltreze în gândurile omului, în aspiratiile si în creatia lui ?

Problema credintei într-o fiintă superioară si inaccesibilă a fost abordată de-a lungul mileniilor din mai multe unghiuri. De obicei, când te referi la credintă, gândul îti fuge mai întâi la vreo religie oarecare, fie ea crestină, iudaică, musulmană, budistă, ... si implicit la locuri de cult: biserici, caterdrale, temple. Apoi, în stratul următor ar veni filozofia si de aici până la domeniul artei nu este decât un pas. Arta, artistul în general, le transcende pe amândouă, unindu-se în clipele creatiei direct cu cerurile cele mai înalte, nu se stie prin ce mister al vibratiilor universale.

 

De ce unii cred iar altii nu? De când crede omul? Dacă există îngeri, arhangheli si Dumnezei, de ce nu toti suntem capabili să îi vedem? Care sunt mecanismele credintei si care sunt efectele ei? Iată câteva întrebări care asaltează constiintele, chiar dacă putini sunt cei care recunosc astăzi astfel de preocupări ca fiind esentiale, ele nemaifiind aparent la modă. Spun “aparent”, fiindcă lumea laică este mai preocupată ca niciodată să dea răspuns acestor întrebări imposibile, adevărate puturi cu adâncimi infinite. Oamenii de stiintă stau de zeci de ani aplecati asupra microscopului pentru a întelege infinitul mic, care desigur îl cuprinde pe cel mare, desi reciproca este tot atât de adevărată. Omul, ca scop ultim al creatiei, ar fi unitatea universală în care cele două infinituri se confundă.

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, vă invit la o plimbare de-a lungul perimetrului unei pentagrame.

 

Paleoantropologia a adus la suprafată date extrem de pretioase pentru a situa vârsta religiilor pe axa istoriei. Vestigii datând de peste 3 000 000 de ani[1] atestă faptul că humanoizii de tip australopitec aveau deja notiunea obiectelor de cult, fabricându-si talismanuri din piatră. Primele semne ale unei adevărate spiritualităti apar mult mai târziu, fiind semnalate la Kebara (Israel), unde s-au descoperit mobilier funerar si urme mărturisind inhumarea mortilor de tipul homo Neandertal si sapiens. Picturile rupestre, invocând taurul si simboluri samanice (descoperite după anii 33 000  î.e.n în Africa si în Spania) fac dovada că omul avea încă din acele vremuri ancestrale perceptia divinitătii si că dorea să comunice cu ea.

 

Dacă la aceste date concrete ale paleontologiei - care răspund la întrebarea „de când crede omul?” - adăugăm întrebarea fundamentală de ordin filozofic „de ce crede omul?”, am parcurs deja una dintre laturile pentagramei.

Asadar de ce cred unii? De frică? – dacă nu cred, voi fi înghitit de focurile Gheenei. Din ignorantă? – asa mi-a spus popa, să cred! Din comoditate? – e mai simplu să-mi încredintez soarta si deciziile unui for superior, decât să-mi bat singur capul, asumându-mi toate responsabilitătile gesturilor si gândurilor mele; în caz de esec, am pe cine da vina: „asa a vrut Dumnezeu!”.

In mod paradoxal, stiintele exacte - care s-au situat până nu demult de cealaltă parte a barierei, negând existenta lui Dumnezeu, din lipsa unor probe tangibile, - sunt cele care pot răspunde convenabil la întrebări de genul : ”de ce crede omul? care sunt mecanismele si efectele  credintei?

 

Recent s-a recunoscut faptul că “Dumnezeu nu va dispărea niciodată, deaoarece creierul nostru este programat să creadă”[2]. Asadar credinta tine de genele umane, lucru care a fost pus clar în evidentă de lucrări în domeniul neurobiologiei si al neuroteologiei, un domeniu stiintific creat ad hoc ca disciplnă de granita între neurologie si teologie. Mai mult decât atât, s-a descoperit o  “moleculă a credintei” – serotoniana - care este responsabilă de fenomenul transei religioase. Această moleculă, secreatată în mod natural de creierul uman,  s-ar situa, - nu numai din punct de vedere al structurii sale chimice, ci si din acelea al efectelor pe care le produce, - pe acealasi plan cu drogurile psihedelice si a celor din clasa opiaceelor. Structura însăsi a creierului nostru este de asa natură concepută încât există o zonă bine definită – cortexul parietal superior prins într-o complicată retea cerebrală - unde fuzionăm cu îngerii, arhanghelii sau chiar cu Dumnezeu. Zona este situată în partea superioară a craniului, în spate, si a fost vizualizată prin tehnici de imagerie medicală.

Iată de ce are omul nevoie de Dumnezeu! El este drogul pe care îl poate fabrica singur prin simpla concentrare în rugăciune. Acest drog nu îi produce numai o stare de pace interioară, ci ajută efectiv la vindecarea unor boli, cum este anxietatea si temuta boală Alzheimer. Religia privită ca “opiul popoarelor” – după cum spun în sens pejorativ marxistii, - este o realitate, dar una benefică. Credinta (dar nu si fanatismul religios) vindecă, este dătătoare de sperantă si creste durata de viată a oamenilor. Este părerea oamenilor de stiintă care au abordat această problemă “la microscop”, cu toată acuratetea si onestitatea care le sunt specifice.

 

Continuându-ne itinerariul de-a lungul pentagramei, ajungem la întrebarea: „câti oameni cred?” Stiintele statistice[3] au putut număra credinciosii de pe planetă: ei reprezintă - conform studiilor lui Scott Atran - 85 % din populatia terestră, dintre care 35 % sunt crestini, 20 % islamisti, 14 % hinduisti, 6 % practică confucianismul si 1 % judaismul.

 

            O dată parcursă pentagrama credintei, rămânem în mare parte nesatisfăcuti de integrala acestor răspunsuri; stim de ce credem si cum credem, dar nu stim dacă există Dumnezeu. Iar dacă totusi există, vin alte întrebări: Ce este sau cine este Dumnezeu? Cum arată? De ce nu se arată? Cei ce refuză acel „crede si nu cerceta”  si s-au angajat deja pe drumul imposibilelor cunoasteri vor fi în permanentă terorizati de o întrebare:  EL este cel care l-a creat pe om „după chipul si asemănarea Sa”, ori invers, omul l-a creat pe Dumnezeu, după chipul si asemńarea sa? Si chiar dacă admitem a priori existenta unei forte superioare care ne-ar fi creat, o nouă întrebare dureroasă se desprinde din chiar centrul acestei pentagrame: de ce a fost creat omul?

Oricât am dori să îl tinem pe Dumnezeu în palmă, ca pe o pasăre rară, el nu se lasă prins. Fată în fată cu Tatăl notru  posibil dar nevăzut, nu suntem decât niste copii care pun la infinit tot felul de întrebări – nici decum stupide – ce le asigură cresterea pe scara umanitătii si într-un anume fel, apropierea de starea de Dumnezeu.

                                                                                                                                                                                         29.09.2005

Antonia Iliescu

 


[1] Science & Vie – N° 1055, 2005

[2] Citat din revista “Science & Vie” (numărul 1055 august 2005)

[3] Conform studiilor lui Scott Atran (Science & Vie, N°. 1055 ,  2005)


La science croit-elle en Dieu ?

 

Écrire au sujet de Dieu c’est un acte audacieux, non seulement parce que le sujet est tellement vaste, imperceptible et dispersé dans tous les domaines artistiques, scientifiques, philosophiques ou les domaines culturels tout simplement, entendus comme forme globale des préoccupations des hommes. En effet, qui a aujourd’hui encore le temps de philosopher, de méditer, de se poser des questions sur des sujets qui n’apportent pas un gain matériel et qui risquent de t’éloigner d’une bonne partie de ce monde? Pourtant, nombreux sont ceux qui se sont posés au moins une fois la question: pourquoi Lui, malgré son absence matérielle, n’a pas cessé de s’infiltrer dans les pensées de l’homme, dans ses aspirations et dans sa création?

Le problčme de la foi en un ętre supérieur et inaccessible fut abordé, au fil des millénaires, depuis plusieurs angles. Comme d’habitude, lorsqu’on fait référence ŕ la foi, la pensée se dirige d’abord vers une religion quelconque, soit celle chrétienne, judaďque, musulmane, bouddhiste... et, d’une façon implicite, vers des lieux de culte: églises, cathédrales, temples. Ensuite, sur le strate suivant viendrait la philosophie et d’ici jusqu’au domaine de l’art il n’y a qu’un seul pas. L’art, l’artiste en général, transcende les deux, en touchant de trčs prčs – au moments de la création – les cieux les plus hauts, par un étrange mystčre des vibrations universelles.

Pourquoi les uns croient tandis que les autres pas? Depuis quand l’homme croit-t-il? S’il existe des anges, des archanges et Dieux, pourquoi sommes-nous incapables de les voir? Quels sont les mécanismes de la foi et quels sont ses effets? Voici quelques questions qui prennent d’assaut les consciences, męme si, apparemment, il y peu de gens ŕ reconnaître aujourd’hui de telles préoccupations comme étant essentielles, elles n’étant plus ŕ la mode. Je dis « apparemment », car le monde laďc est plus que jamais préoccupé ŕ donner une réponse ŕ ces questions impossibles, de vrais puits ŕ profondeur infinie. Les scientifiques se penchent depuis de dizaines d’années sur le microscope, pour comprendre l’infiniment petit, qui, certainement, comprend l’infiniment grand, la réciproque étant tout autant vraie.

L’homme, comme but ultime de la création, serait l’unité universelle entre les deux infinis qui en lui se confondent.

Pour répondre aux questions posées ci-dessus, je vous invite ŕ faire une promenade le long du périmčtre d’un pentagramme. 

La paléoanthropologie a amené ŕ la surface des données extręmement précieuses pour situer l’âge des religions sur l’axe de l’histoire. Des vestiges datant de plus de trois millions d’années[1] attestent le fait que les humanoďdes de type australopithčque avaient déjŕ la notion des objets de culte, en se fabriquant des talismans en pierre. Les premiers signes d’une vraie spiritualité apparaissent beaucoup plus tard, étant signalés ŕ Kebara (Israël), oů l’on a découvert du mobilier funéraire et des traces témoignant l’inhumation des morts du type homo Neandertal et sapiens. Les peintures rupestres, invoquant le taureau et des symboles chamaniques (découvertes aprčs les années 33 000 a. J.C. dans l’Afrique et l’Espagne) sont la preuve que l’homme avait depuis ses temps ancestraux la perception de la divinité et qu’il désirait communiquer avec elle.   

            Si ŕ toutes ces données concrčtes de la paléontologie – qui répondent ŕ la question « depuis quand l’homme croit-il ? » - nous ajoutons la question fondamentale d’ordre philosophique « pourquoi l’homme croit-il ? », nous avons déjŕ parcouru l’un des côtés du pentagramme.

Pourquoi donc certains croient-ils en Dieu? Par peur ? – « si je ne crois pas je serai englouti pas le feu de la Géhenne ». Par ignorance ? – « c’est ainsi que le pope m’a dit, de croire ! » Par commodité ? – « c’est plus simple de confier mon sort et mes décisions ŕ un for supérieur, que de me casser la tęte tout seul, en m’assumant la responsabilité de mes gestes et de mes pensées ; en cas d’échec, j’ai sur qui jeter la faute : c’est ainsi que Dieu a voulu. »

Paradoxalement, les sciences exactes – qui se sont situées jusqu’il y a pas si longtemps de l’autre côté de la barričre, en niant l’existence de Dieu, par absence de preuves tangibles, - sont celles qui peuvent répondre ŕ des questions du genre : « pourquoi l’homme croit-il ? quels sont les mécanismes et les effets de la foi ? »

Récemment on  a reconnu le fait que « Dieu ne disparaîtra jamais, car notre cerveau est programmé pour croire » [2]. Voilŕ donc que la foi dépend des gčnes humains, chose mise clairement en évidence par des travaux dans le domaine de la neurobiologie et de la neurothéologie, un domaine scientifique créé ad hoc comme discipline de frontičre entre la neurologie et la théologie. Plus que ça, on a découvert une « molécule de la foi » - la sérotonine – qui serait responsable du phénomčne de la transe religieuse. Cette molécule, secrétée par voie naturelle dans le cerveau humain, se situerait, - non seulement du point de vue de sa structure chimique, mais aussi de par les effets qu’elle produit, - sur pied d’égalité avec les drogues psychédéliques et celles de la classe des opiacées. La structure męme de notre cerveau est conçue d’une telle maničre qu’il existe une zone bien définie – le cortex pariétal supérieur fixé dans un compliqué réseau cérébral – oů nous fusionnons avec les anges, les archanges et męme avec Dieu. La zone est située dans la partie arričre supérieure du crâne et a été visualisée par des techniques d’imagerie médicale.

Voilŕ donc pourquoi l’homme a besoin de Dieu ! IL est la drogue qu’il se fabrique tout seul, par simple concentration dans la pričre. Cette drogue lui produit non seulement un état de paix intérieure, mais il l’aide effectivement ŕ vaincre certaines maladies, comme par exemple l’anxiété et la terrible maladie d’Alzheimer. La religion comme « l’opium des peuples » - selon que les marxistes en parlent dans un sens péjoratif – est une réalité, mais une réalité bénéfique. La foi (et non le fanatisme religieux) guérit, est donneuse d’espérance et accroît la durée de vie des gens. C’est l’avis des scientifiques qui ont abordé ce problčme « au microscope », avec toute la précision et l’honnęteté qui leur sont spécifiques. 

En continuant notre itinéraire le long du pentagramme, on arrive ŕ la question : « quel est le nombre des croyants ? » Les statistiques[3] ont pu compter les croyants de la plančte : ils représentent – selon les études de Scott Atran – 85% de la population terrestre, et parmi ceux-ci 35 % sont des chrétiens, 20 % des islamistes, 14 % hindouistes, 6% pratiquent le confucianisme et 1% le judaďsme.

Une fois parcouru le pentagramme de la foi, on reste quand męme insatisfaits de l’intégrale de toutes ces réponses ; on sait pourquoi nous croyons et comment nous croyons, mais on ne sait pas exactement si Dieu existe. Et si pourtant Il existe, il y a d’autres questions qui arrivent : Qu’est-ce que Dieu ou qui est Dieu ? Comment est-Il ? Pourquoi ne se montre-t-il pas ? Ceux qui refusent le « crois et ne cherche pas » et qui se sont déjŕ engagés sur le chemin des impossibles savoirs, seront en permanence terrorisés par une question : Est-ce Lui qui a créé l’homme « selon Son visage », ou par contre, c’est l’homme qui a créé Dieu selon son visage ? Et męme si nous admettons a priori l’existence d’une force supérieure qui nous a créés, une nouvelle question épineuse se focalise au centre męme du pentagramme : pourquoi l’homme a-t-il été créé ?

            Aussi grand que serait notre désir de toucher Dieu et de l’admirer de prčs comme un oiseau rare, Il ne se laisse pas attrapé. Face ŕ face avec notre Pčre possible mais invisible, nous ne sommes que des enfants qui posent ŕ l’infini toute sorte de questions – pas du tout stupides - qui leur assurent l’avancement sur l’échelle de l’humanité et d’une certaine façon, le rapprochement de l’état de dieu.

                                                                                                                                                                                                    20.09.2005

Antonia Iliescu

 


[1] Science & Vie – N° 1055, 2005

[2] Science & Vie -  (1055 aoűt 2005)

[3] Etudes de Scott Atran (Science & Vie, N°. 1055 ,  2005)

 


 

De la ştiinţă la conştiinţă

 

            Eseul domnului Dimitrie Grama Omul ca maşina– publicat acum câtăva vreme în revita AGERO - m-a stârnit la o continuare a discuţiei despre conştiinţă. Sunt perfect de acord că omul are mai multe Eu-ri. Este el oare constrâns la deghizare şi la roluri care nu-i sunt pe potrivă? Da.

Nu tot atât de rapid şi de simplu se poate răspunde la întrebarea următoare : de ce îşi fabrică omul aceste Eu-ri de circumstanţă ?  Eu cred că omul are unul sau mai multe alter-ego-uri pentru a-şi proteja Eul adevarat, cel la a cărui curăţire veghează şi căruia i-a dedicat întraga alchimie a vieţii lui prezente. Dar folosim alterego-uri şi pentru protejarea celor din jur. O figură tristă, crâncenă şi gri nu stârneşte în semeni nici pace, nici linişte, nici comfort sufletesc. Aşa că punem măşti de circumstantă pentru ca alţii să se simtă bine, sau pur şi simplu ca să fim lăsaţi în pace sau pentru a nu cădea sub spada invidioşilor, a indiscreţilor, a celor răi care ne pândesc din umbră. Faptul că omul are mai multe eu-ri mi se pare firesc, dar important este ca el să ştie să-şi păzească intact eul propriu, cel adevrat şi să ştie să le domine pe celelalte şi să le utilizeze cu moderaţie şi în scopuri altruiste, iar ca finalitate ultimă, aceste eu-ri să-i servească la definitivarea eu-lui principal. Cu alte cuvinte, servindu-se de toate căile (eu-rile) pe care Creatorul i l-a dat la îndemână, omul să-şi netezească calea spre individuaţie.

Cât priveşte conştiinţa ea este mai întâi o problemă personală şi apoi una colectivă. Omul are de îndeplinit un singur lucru pe lume: să afle cine este. Ca singură unealtă are conştiinţa, iar pe aceasta trebuie să şi-o fabrice prin cunoaştere, sondarea inconştientului, meditaţie, credinţă în ceva, muncă şi creaţie (dacă veţi mai găsi şi alte căi prin care se poate fabrica o conştiinţă, vă rog să le faceţi cunoscute!). Desigur, fiecare se naşte cu o reţetă proprie de făurire a propriei conştiinţe şi nimeni nu poate vinde secretul fabricării conştiinţei altuia. Conştiinţa este o problemă strict personală , este ceea ce eu-l ţese cu măiestrie din experimentarea lumii înconjurătoare. Conştiinţa este distilatul pur obtinut în urma numeroaselor procese anterioare de distilare şi sublimare. Conştiinţa este ţelul suprem al omului şi calea către “individuatie” ( în sensul de autonomie sau cu alte cuvinte ceea ce rămâne din om, după asumarea binelui şi a răului din el; este un “ce” al omului, care se va integra arhetipului al cărui exponent pe această lume este).

Există o şcoală de formare a conştiinţei? Da, este una singură : şcoala vieţii fiecărui individ în parte. Cunoaşterea lumii fizice, folosirea corectă a inconştientului şi experimentarea ar fi mijloacele prin care omul poate testa ce tip de “materie“ îi va spori conştiinţa şi ce îi va fi inutil sau dăunător? El este pus în permanenţă să aleagă şi să refuze din datul atât de bogat în informaţii şi tentaţii. Copiii moderni se emancipează din ce în ce mai devreme, fug de constrângeri, asumându-şi riscul de a bâjbâi prin lume, cu ochii măriţi de lumina reclamelor sau de ecstasy. Energia acumulată o evacuează încă de la cea mai fragedă vârstă făcând sport, dar mai mult făcând sex. Şi cartea ? Cartea, ca suma a tuturor cărţilor, este sabia cu două tăişuri, deoarece ştiinţa – în sensul cunoaşterii – departe de a ne face fericiţi, ne face lucizi şi responsabili. Cu cât “cartea” va fi mai bine înţeleasă şi integrată, cu atât ne apropiem de conştiinţa proprie.

De la ştiinţă la conştiinţă este un drum lung şi greu. El trece prin “înghiţirea cărţii” – cum se spune în “Apocalipsă” – carte care “la început ni se va părea dulce, dar de îndată ce o vom avea în pântec ea va fi amară”. Dar chiar cu riscul acestei nefericiri, este scris în legea omului de a evolua până la definirea propriei conştiinţe. Drama lumilor rezidă din faptul că dincolo de un anumit nivel de ingerare a cărţii, lupta nu se mai duce de la om la om pe plan fizic, ci de la conştiinţă la conştiinţă. Iată deci necesitatea unirii conştiinţelor care sunt deopotrivă întru binele omenirii.

Şi pentru că scriu aceste rânduri în preajma anului nou, urarea mea este următoarea: fie ca cei cu gânduri bune şi curate, de pace şi de iubire să sporească - prin unirea conştiinţelor lor - conştiinţa albă a lumii pe care o avem şi noi, pentru scurt timp, în grijă.

                                                                                                                                                                                                 22. 12. 2005

 

Antonia Iliescu

 

 

 


 

De la science ŕ la conscience

 

            L’essai du monsieur Dimitrie Grama « L’homme comme une machine » - publié récemment dans la revue AGERO – m’a incitée ŕ continuer la discussion sur la conscience. Je suis parfaitement d’accord que l’homme a plusieurs « moi ». Est-il astreint  au déguisement et ŕ des rôles qui ne lui sont pas appropriés ? Oui.

            On ne peut pas répondre aussi rapidement et aussi simplement ŕ la question suivante : pourquoi l’homme se fabrique-t-il ces « moi » de circonstance ? Je crois que l’homme a un ou plusieurs « moi » pour protéger le vrai « moi », celui auquel il a dédié toute l’alchimie de sa vie présente et sur qui il veille durant ce processus de nettoyage. Mais nous utilisons aussi des alter-ego-s pour protéger ceux qui nous entourent. En effet, un visage triste, féroce et gris ne soulčve dans ses semblables ni la paix, ni la tranquillité, ni le confort de l’âme. Alors nous mettons des masques de circonstance pour que les autres se sentent bien ou tout simplement pour qu’on nous laisse en paix ou pour ne pas tomber sous l’épée des envieux, des indiscrets, des méchants qui nous guettent dans l’ombre. Le fait que l’homme ait plusieurs « moi » me semble normal ; l’important est qu’il sache garder intact le moi qui lui est propre, celui qui est vrai et qui sait dominer les autres, en les utilisant avec modération et dans des butes altruistes ; comme finalité ultime tous ces alter-ego-s devraient servir ŕ l’achčvement de l’ego principal. En d’autres mots, en se servant de toutes ces voies que le Créateur lui a données, l’homme doit ouvrir la voie vers l’individuation.

            En ce qui concerne la conscience, elle est d’abord un problčme personnel et ensuite un problčme collectif. L’homme a une seule chose ŕ résoudre dans ce monde : trouver qui il est. Comme seul outil, il a la conscience qu’il doit fabriquer lui-męme, ŕ travers le processus de la connaissance et l’exploitation de l’inconscient, la méditation, foi en quelque chose, travail et création (si vous trouverez d’autres voies ŕ travers lesquelles on peut fabriquer une conscience, je vous prie de les faire connaître !). Évidemment, chacun naît avec sa propre recette pour bâtir sa conscience et personne ne peut vendre le secret de la fabrication de la conscience d’autrui. La conscience étant d’abord un problčme strictement personnel, représente ce quelque chose que l’ego tisse de main de maître en partant de l’expérimentation du monde qui l’entoure. La conscience c’est le distillat pur obtenu suite aux nombreux processus de distillation et sublimation. La conscience est le but supręme de l’homme et la voie vers l’individuation (voir l’obtention de son autonomie ou en d’autres mots, ce qu’il reste de l’homme, aprčs avoir assumé tout le bien et le mal de son ętre ; c’est ce « quelque chose » de l’homme, qu’on va intégrer ŕ son archétype, dont il est l’exposant dans ce monde).

            Existe-t-il une école pour former la conscience ? Oui, une seule : l’école de la vie de chaque individu. La connaissance du monde physique, l’utilisation correcte de l’inconscient, ainsi que l’expérimentation, seraient les moyens par lesquels l’homme peut tester quel type de « matičre » lui agrandira la conscience et quel type lui sera inutile ou nuisible. Il doit en permanence choisir et refuser ŕ partir du don tellement riche en informations et tentations. Les enfants modernes s’émancipent de plus en plus tôt, ils fuient les contraintes, en s’assumant le risque de bredouiller dans le monde, les yeux dilatés par la lumičre des réclames ou par l’ecstasy. L’énergie accumulée ils l’évacuent dčs le plus jeune âge en faisant du sport, mais encore plus, en faisant du sexe. Et le livre ? Le livre, comme somme de tous les livres, c’est l’épée ŕ deux tranchants, car la science – dans le sens de la connaissance – loin de nous rendre heureux, nous rend lucides et responsables. Plus « le livre » sera mieux compris et intégré, plus on se rapproche de sa propre conscience.

            De la science ŕ la conscience, c’est un long et dur chemin. Il passe par « l’engloutissement du livre » - comme dit l’Apocalypse – livre « qui sera doux dans ta bouche » mais « amer dans tes entrailles ». Pourtant, męme avec le risque de ce malheur, il est écrit dans la loi de l’homme d’évoluer jusqu’au stade oů il pourra définir sa propre conscience. Le drame des mondes réside dans le fait qu’au delŕ d’un certain seuil d’intégration du livre, la lutte ne se donne plus sur le plan physique, de l’individu ŕ l’individu, mais sur le plan spirituel, de la conscience ŕ la conscience. Voilŕ donc la nécessité d’unir les consciences dans l’unique but du bien-ętre de l’humanité.

            Et parce que j’écris ces lignes ŕ la veille du nouvel an, mon vśu est le suivant : puissent tous ceux qui ont des pensées bonnes et pures, de paix et d’amour, enrichir – par l’union de leurs consciences – la conscience blanche de l’humanité, dont nous devons nous aussi prendre soin, pour une courte durée.

                                                                                                                                                                                                             31. 12. 2005

Antonia Iliescu

 

 

 


 

Sfoara

 

            Vă mai aduceti aminte de jocul de-a « sfoara » ? Decum primăvara dădea în mugur, copiii ieseau în mijlocul străzii si începea împărteala: pe cine punem cap de sfoară? Trebuiau alesi doi sefi. Ce urma apoi? Fiecare cap de sfoară îsi alegea echipa. “Cine vrea să vină la mine?” Si se ducea, fiecare, după preferinte, dar si după interes. Pe unii îi interesa să meargă la seful care era mai voinic: “Bili stie să ne tină în mână, are muschii tari si echipa lui va câstiga sigur”. Altii însă se gândeau altfel: “merg la Ciro, fiindcă e firav si trebuie să-l ajut să tragă; si eu, eu sunt puternic!”  Chiar si copiii pot face alegeri egoiste sau altruiste. Dar cum se juca jocul de-a sfoara? Care erau regulile lui?

Se organizau două tabere cu număr egal de copii. In capul fiecărui sir era “cel mai puternic”, ales prin vot. Ei, cei mai puternici, trebuiau să stea fată în fată, tinându-se de mână si să mentină integritatea “sforii”. Ceilalti copii, erau “sfoara”. Se tineau unul de altul, pe după mijloc, formând o comunitate cu multe picioare, un fel de miriapod. Intre cei doi miriapozi  era o linie de frontieră, desenată cu creta pe asfalt. Grupul care era tras de cealaltă parte a liniei de front, era cel care pierdea jocul. Sefii erau cei mai importanti, ei având toată puterea grupului concentrată în mâinile lor. Dar importanti erau si ceilalti, cu minusculele lor puteri. Agătati cu mâinile de hainele celui din fată, încercau să îsi testeze forta fizică. Rupeau fără milă cusăturile pe care bietele mame aveau să le repare seara înainte de culcare, când îsi puneau hainele pe un spătar de scaun. In fond, si ei cei mici din sir erau importanti si toti trageau sirul în aceeasi parte. Toti copiii sunt cinstiti când se joacă.

De la un timp, eu nu mai luam parte la joc. Când prietenii mă îmbiau :”hai să ne jucăm de-a sfoara”, mă retrăgeam în fata portii si îi priveam. Mă săturasem să cred în “forta comună” care îmi julise coatele si genunchii si îmi zdrentuia hainele, dându-i mamei de lucru în fiecare seară. Fiindcă mereu alegeam echipa cu seful cel mai sfrijit, fiind eu însămi o creatură plăpândă. Eram si eu dintre cei milosi, dar nu asta era important. Important era să câstigi cu orice pret. Dar jocul, din păcate, se baza doar pe forta din muschi, care nu erau nici măcar în totalitate muschii tăi, cei pe care îi puteai coordona si stăpâni, cu creierul tău. Trebuia să te alături unui grup iar rezultatul era o integrală a fortelor noastre comune.

Nu este oare si jocul oamenilor mari, al celor ce trag “sforile” în lumea aceasta? Sfoara. Ce este sfoara? Sfoara este cea care leagă lucrurile, cea care le uneste. In jocul nostru de ieri sfoara lega două lumi, si lumile eram noi, copiii din cele două tabere. Ce simplu era! Dar iată, copiii de ieri au crescut si au devenit lumea de azi. Cât le place să se joace de-a sfoara! Dar ea nu mai uneste două siruri de copii, ci mii si miliaone de siruri de adulti. Nu mai sunt doar doi sefi de “sfoară” ci zeci si sute de sefi. Cum să faci ca echilibrul să nu se sfărâme? Care este linia de demarcatie pe care nu avem voie să o trecem, ca să nu pierdem jocul? Unde sunt cele două perechi de mâini care, tinându-se bine una de alta, asigurau stabilitatea sforii si garantia că grupul - ai căror leaderi erau - nu va călca dincolo de linia permisă? Suntem niste bieti pioni trasi în toate părtile de cele N capete ale celor N sfori si umblăm cu coatele julite si cu genunchii mânjiti de sânge. Sunt printre noi unii care “trag sforile”, dar nu cu scopul de a stabiliza grupul, ci de a-l pierde.

 Eram firavă, de ce mi-am pierdut atunci întelepciunea copilăriei, si nu am stat deoparte să mă uit cum ceilalti trag greul? Acel “Desteaptă-te române” pe care l-am cântat si eu cu multimea în acea dimineata de 22 decembrie 1989, când am plecat din casă bolnavă, smulsă din pat de chemarea miilor de oameni, “veniti cu noi!”, acel cântec nu m-a lăsat să mă asez în poartă si să privesc ca atunci, pe când eram copil, pasivă, resemnată: nu am muschi, nu intru-n joc. Nici nu eram constientă că nu aveam “muschi” si nici măcar nu îmi mai păsa; eu aveam constiinta. Cu o seară în urmă vecinul meu, un tânăr de 22 de ani, lăsase pe caldarâm, ca semn de rămas-bun, o baltă de sânge. Am plecat cu ei pe străzi, m-am îmbătat pentru prima oară în viată de cuvântul “patrie”, abia atunci am înteles că era nevoie de noi, mici sau mari, cu sau fără “muschi tari”, dar cu constiintă. Insă nu am stiut că totul fusese calculat, că fusesem “manipulati”. Asta aveam să o aflu doar peste o lună. Atunci am devenit vigilentă: am început să citesc atent presa, am început să selectez, să judec cu mintea mea cine era de încredere si cine nu; am început să merg pe la meetingurile organizate de diferitele partide ; am fost la reuniunile “Invierii” din Piata Universitătii; am început să privesc cu circumspectie informatia filtrată de ecranul televizorului. Dar la ce mi-au folosit toate acestea? Abia când am înteles adevărul – că nimic nu se putea clinti doar cu câteva sute (mii?) de oameni înhămati la jocul cu sfoara, joc cinstit, abia atunci m-am trezit din vis. Intre timp însă cei care voiau să câstige cu “orice pret” se alăturaseră deja sefului din capul sforii, si celor cu “muschii tari”... Cui îi mai păsa de integritatea “sforii”? Era pentru prima oară că nu muschii oamenilor jucau rolul principal, ci constiintele lor.

O, de-am mai putea fi iarăsi copii, să ni se julească doar coatele si genunchii! Să ni se rupă doar hainele pe care le vom repara seara, înainte de culcare, cu câteva împunsături de ac. Suntem oameni mari, umblând prin lume cu sufletele descusute si sângerând. Incercăm să uităm că trăim într-o lume care ne tine tot timpul în alertă, pentru a nu fi manipulati iar si iar, “trasi de sfori”. Sunt atât de multe sfori si ele s-au încâlcit asa de tare în acel ghem care se rostogoleste azi printre noi, cu noi înăuntru, că nimeni nu-i va mai putea da de capăt.

De ce nu am stat ca atunci în copilărie, în fata portii, pasivă si resemnată: nu am muschi, nu intr-un joc. Nu, n-am stat deoparte, am intrat de partea constiintei, a sirului firav de oameni care, în naivitatea lor sperau să tină în frâu muschii si vechile bâte, din celălalt sir. Lupta era inegală, dar eu nu puteam sta deoparte, în poartă; “ai constiintă, intri-n joc”, asa mi-a spus Vocea. Si am părăsit poarta inertiei, pentru o altă poartă si nici copilăria nu mai este aceeasi copilărie; este copilăria care a trecut prin maturitate, suferintă si umilinte. Doar jocul este acelasi: joc nemilos, joc brutal, perfid, care se termină mereu cu o înfrângere, de cele mai multe ori prin strivirea costiintei timide, sub talpa lată a fortei obraznice, care se impune mereu cu nerusinare. După 16 ani de la Revolutie – fiindcă furată sau nu, ea a fost o revolutie, în toate sensurile acestui cutremurător cuvânt – mai sunt încă, nostalgici ai comunismului. Cum este posibil să fi uitat că a curs sânge nevinovat, pentru a fi repusă în drepturi o societăte strivită sub cismsa comunistă, cu 60 de ani în urmă?

Era în acel mugur de zi învelit într-o noapte lungă, când am auzit iarăsi Vocea, de data aceasta venind de sub o frunză. Pe acea frunză înaintam anevoios, aproape înghetat, încercând să înteleg si să tin cadenta versurilor[1], care sopteau ca un bocet:

Melc, melc, ce-ai făcut,
Din somn cum te-ai desfăcut ?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută... Ea glumea !
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunu-i, tot, un cîntec...
Astea-s vorbe şi descîntec !
Trebuia să dormi, ca ieri,
Surd la cînt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar'...
Vezi ? Ieşişi la un descîntec ;
Iarna ţi-a muşcat din pîntec...
Ai pornit spre lunci şi crîng,
Dar pornişi cu cornul stîng,
Melc nătîng,
Melc nătîng !

                                                                                                                                        9. 02. 2006

Antonia Iliescu                                                                                                                               


 

[1] (fragment din poezia “După melci” de Ion Barbu)

 

 


 

Antemergătorul

 

Mărturisirea de credintă literară, as începe-o cu …

 

“Eu nu sunt scriitor. Eu sunt doar un om care scrie, fiind supus capriciilor muzei. Sunt un adult care nu a părăsit niciodată tara copilăriei, dar care se joacă serios. Am o carte publicată (proză scurtă). Scriu din nevoia de a-mi limpezi gândurile, pentru a stabili contacte în forme convenabile cu o lume de care ne înstrăinăm, fără voia noastră. Scrisul - pentru mine - este uneori joc, alteori este revoltă, uneori este meditatie si reflectie; de multe ori este o boală care – paradoxal – vindecă; este uimire, iritare si iertare, cutezantă si umilintă, dar mai ales, este necesitate si datorie. Din punctul meu de vedere, a fi scriitor nu este o profesie, ci o consecintă; a scrie este însă o datorie multiplă, ca un atom cu multiple valente.

O primă valentă ar fi datoria fată de zâna bună care ne-a dăruit harul la nastere si care ne porunceste, ascunsă într-un coltisor de suflet: “scoate din tine adâncul si vezi ce spune; dacă cei ca tine tac, cui lăsăm cuvântul?”

O altă valentă ar putea fi datoria fată de dascălii care ne-au format si care ne-au transmis uneltele de slefuire a harului: mă refer la profesorii nostri de limbă română dar si la scriitorii universali, care sunt adevărati profesori de limbă umană. Primii ne-au învătat literele si taina descifrării slovelor ; ceilalti ne-au dat sensurile multiple ale cuvintelor. Sprijinindu-ne pe aceste două tezaure, vom putea eventual să aflăm sensul propriei noastre existente.

Copiii nostri, născuti si nenăscuti, nu asteaptă probabil nimic de la noi, fiindcă multi cred că au cheile trecerii glorioase prin lume. Dar tocmai fată de cei ce nu asteaptă nimic de la nimeni avem datoria cea mai mare! Suntem datori să le redăm o lume minunată, care există doar pentru cei ce mai cred în ea.

In măsura în care omul ar avea în sine o parte divină, creatiile sale ar putea fi asimilate creaturilor Lui, sau “diferentialelor divine”, cum ar spune Blaga. Dar, când însusi Dumnezeu avea îndoieli asupra scopului creatiei Lui, preferând să ne arate mai curând “ceea ce nu trebuie să se facă, iar nu ceea ce se face”[1], când nici El nu stia exact care va fi mersul lumii pe care o elibera de sub tutelă, făcând-o responsabilă de propriile ei acte, va fi oare capabil cuvântul nostru să nege negatia Marelui Anonim ? Omul, cu condeiul lui, ar putea deturna intentia initială a Demiurgului? Dacă răspunsul este “da”, atunci omului i-ar reveni rolul extrem de dificil de a arăta lumii “ce si cum trebuie să se facă”, fără însă a cădea victimă capcanelor artei cu tendintă moralizatoare.  

Acest “ce trebuie să se facă” ne reaminteste de datoriile noastre fată de lumea creată de El, sub formă de “diferentiale divine”, cuprinzând deopotrivă aurul si noroiul, îngerii si demonii.

Nu ne rămâne asadar decât să desfacem cu răbdare ghemul cu încâlciri metafizice, să dezlegăm aripile îngerilor, să liberăm iubirea de oameni si să scoatem aurul din noroi.

Biblia ne avertizează : « la început a fost cuvântul ».  Nu avem oare datoria de a ne uni cuvintele într-un glas, care să-i redea cuvântului de început doar functia sa creatoare de frumos?

 


[1] Lucian Blaga – Diferentialele divine (Trilogia cosmologică)

 

Antonia Iliescu  

 

 



 Autocunoasterea stratificată

Mi s-a pus ieri această întrebare:  “cum vedeti finalul (istoric) (al) procesului de auto-cunoastere prin care trece omul?” Este o întrebare foarte grea; cam ca aceea dacă universul este finit sau infinit. Dar mi s-a mai pus imediat încă una: „ce sens atribuiti întrebării aparent retorice pe care Iisus o pune la un moment dat ucenicilor lui:"Dar cand va veni Fiul omului va gasi El oare credinta pe pamant?"  La această întrebare as răspunde că Fiul omului va găsi atât cât am pus noi din El, în sufletul nostru. Că va fi mult, că va fi putin, cine altul poate sti decât El si noi-însine?
In ceea ce priveste prima întrebare, răspunsul meu nu poate fi decât unul incomplet, întrucât autocunoasterea este un proces care se întinde pe parcursul întregii vieti, el realizându-se în etape; este un proces stratificat, pe transe de vârstă, fără o demarcatie precisă. Procesul autocunoasterii este accelerat de evenimentele majore. Nu pot să văd finalul istoric, nefiind profet sau clarvăzător. Incerc doar să intuiesc un fel de răspuns, care la rândul său ar grupa trei probleme: metodele de realizare a procesului de autocunoastere, necesitatea acestei cunoasteri de sine si scopul ei.

Metodele de realizare a autocunoasterii si necesitatea ei. Vorbind din experienta mea personală, pot să afirm că primul pas către autocunoastere este cunoasterea în sens larg. Viata unui om fiind din ce în ce mai scurtă în raport cu cantitatea de informatie care îi este la îndemână, această mare aventură a lui, este un efort fără de sfârsit. Dar chiar dacă – prin absurd - am putea cunoaste tot ceea ce s-a descoperit pâna în momentul de fată, tot ne va rămâne acel «inconnu infini », fiindcă „ceea ce se cunoaste este finit, necunoscutul este infinit; ceea ce noi întelegem nu este decât o insulă pierdută în oceanul nelimitat al inexplicabilului”, după cum scrie T.H. Huxley. 
Cu cât cunoastem mai mult, cu atât ne dăm seama cât de putin cunoastem ; este concluzia la care au ajuns o seamă de gânditori. « Plus vite tu vas, plus petit tu es » („Cu cât mergi mai repede, cu atât esti mai mic) spunea Einstein. Cu toate acestea, nu trebuie să ne descurajam fiindcă, asa cum spunea Flammarion, « natura este o carte sublimă pe care nu trebuie să încetăm a o citi”.  Stiinta, filozofia, religia, artele sunt alfabeturi ce fac posibilă “citirea” naturii, iar ele se îmbogătesc continuu. Dacă vom încerca să tinem cât de cât pasul cu progresele lor, vom avea sanse mai mari de largire a propriilor noastre limite. Omul ar trebui să guste din toate aceste daruri pe parcursul vietii lui, si fiecare dintre noi cred că a făcut acest lucru într-o măsură mai mare sau mai mică.
Cunoasterea este tot un proces stratificat, este un edificiu pe care îl începem încă din copilarie si pe care nu îl sfârsim decât odată cu viata. Si fiecare cărămidă e importantă, fiindcă toate se leagă între ele. Einstein spunea că „stiinta fără religie este schioapă, iar religia fără stiinta este oarbă”. Anaxagore un mare filozof al Antichitatii (500 – 428 î.C), scria - în lucrarea sa „Despre natură”, - că materia este constituită din particule foarte mici (cărora Democrit le va da mai târziu numele de atomi). Aceste particule existau la început într-un fel de haos, dispersate în univers. Corpurile nu ar fi decât materie organizată de acel „noűs” care în limba greacă înseamnă „spirit” sau „ratiune”.
Gustavo Cevolani făcând o paralelă între Einstein si Spinoza, vorbeste despre o « religiozitate cosmică » a omului, care dincolo de anumite limite ale cunoasterii lumii fizice, refueză dogma. El îsi face propriul lui sistem de gândire si propriile lui unelte de cunoastere. Spinoza, adept al panteismul
ui, este convins că „lumea este fondată pe ratiune si că ea poate fi înteleasă; această convingere provine din sentimentul profund al existentei unui spirit superior care se manifestă în lume”.
Anaxagore, Democrit, Einstein si Spinoza, la care s-ar mai putea alătura o serie de oameni de stiintă celebri cum
sunt Max Planck, Kepler, Newton, Leibniz  si încă multi altii, – acesti eminenti gânditori universali – desi au trait în epoci atât de diferite si de îndepărtate, au gândit si au crezut în acelasi lucru: în „religiozitatea cosmică”, evidentă lor, în măsura în care ei au înteles armonia legilor cauzale ale lumii fizice.
Iată asadar de ce este necesară cunoasterea: ea ne duce de mână direct spre El, si dacă acceptăm ideea că omul contine o parte de divintate, omul se poate afla pe sine. Isus spunea „Impărătia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru”. Nu ne invită El oare la autocunoastere?

Pasul următor către autocunostere ar fi experimentarea, prin intermediul căreia omul îsi poate cunoaste limitele; el testează ce anume i se potriveste si ce nu; ce trebuie să integreze si ce trebuie să refuze. Este drumul pe care omul se hotărăste să îl urmeze în viată. Este cunoasterea pe care a acumulat-o si pe care o trece acum prin sită. Este lupta lui cu lumea dinlăuntru pentru o conciliare cu lumea din afară. Este calea prin care omul pune prima cărămidă a individuatiei (a nu se întelege „individualism”).

Care ar fi scopul autocunoasterii? De ce este atât de important să ne autocunoastem? Oare nu se poate trăi si fără autocunoastere? Nu, nu se poate trăi. Omul, prin statutul lui de om, este obligat la acest efort continuu. Iată părerile a doi titani ai gândirii umanitătii
, Einstein si Epictet :
„Toate religiile, artele si stiintele sunt bransele aceluiasi arbore. Toate aspiratiile lui sunt dirijate spre înnobilarea vietii Omului, pentru a-l ridica dincolo de sfera simplei existente fizice si a ghida individul spre Libertate” (Einstein). Si “nici un om nu poate fi liber dacă nu este propriul lui stăpân” (Epictet). Autocunoasterea este calea spre libertatea individuală, spre acea individuatie înteleasă în acceptiunea lui Jung.

Concluzie
In concluzie, as spune că finalul procesului de autocunoastere va fi în functie de apetitul nostru de început pentru cunoastere si el este diferit de la individ la individ. Dincolo de procesul obligatoriu de învătământ, “a voi să sti sau a nu voi să sti”  este o alegere care tine doar de constiinta personală. Copilul, decum începe să vorbească, pune întrebări: “ce e cerul?” “
ce e pamântul?” “ce e omul?” “ ce e soarele si ce e luna?” Abia la maturitate omul îndrăzneste să se întrebe: cine sunt eu? Si atunci începe pentru el  filozofia autocunoasterii. Matur fiind, el continuă să întrebe si să se întrebe. Când omul nu mai găseste răspuns la întrebarile lui, se întoarce spre rugaciune, ea fiind singura în stare să-i domolească tumultul din suflet. Ea vine după ce omul a epuizat toate resursele proprii de căutare. Apelăm la El atunci când rămânem fără răspunsuri din lumea exterioară. Calitatea răspunsului Lui va fi însă în functie de profunzimea întrebărilor noastre.
Multi oameni se nasc cu nevoia de credintă. Bisericii îi revine rolul de a-i ajuta să acceadă până la El. Unii oameni îl presimt pe Dumnezeu încă de la începutul vietii lor si nu îl mai caută, deoarece l-au găsit; este cazul celor care au devenit sfinti si a celor care au îmbrătisat cariera religioasă din convingere, având o vocatie pentru aceasta; sunt cei care „cred si nu cercetează”. Altii însă au nevoie de dovezi, ei cercetează lumea din mijlocul ei, scrutând universul mare si universul mic, descoperind legi de cauzalitate care dezvăluie acel „noűs”.
Dar există multi oameni pe pământ care sunt atei. Ei sunt liberi în alegerea lor; însă ce înseamnă pentru ei autocunoastere? Einstein, care a fost multă vreme un ateu convins, afirma către sfârsitul vietii: „sunt un ateu religios”.
Că este ateu ori credincios, tot omul se naste cu misiunea de a birui întunericul din el. Este poate si ultimul gând al marelui om care a fost Victor Hugo. Iată ultimele lui cuvinte:  
" C'est ici le combat du jour et de la nuit... "

                                                                                                                                                                                             
  2. 02. 2006

Antonia Iliescu



L’auto connaissance stratifiée

            Hier on m’a posé cette question: „ comment voyez-vous le final (historique) du processus de l’auto-connaissance par lequel l’homme doit passer?” C’est une question trčs difficile; du genre si l’univers est fini ou infini. Mais tout de suite on m’en a posé encore une autre: „quel sens attribuez-vous ŕ la question rhétorique que Jésus pose ŕ ses disciples:” Mais quand le Fils de l’homme viendra, trouvera-t-il la foi sur cette terre?” A cette question je répondrais que le Fils de l’homme en trouvera autant que nous en avons mis dans nos âmes. Ce sera peu, ce sera beaucoup ... Qui d’autre pourrait savoir sinon Lui et nous-męmes?
            En ce qui concerne la premičre question, ma réponse ne pourrait ętre qu’une réponse incomplčte, car l’auto-connaissance est un processus qui s’étend tout au long de la vie, en se réalisant par étapes; c’est un parcours stratifié, par tranches d’âge, sans une démarcation précise. Le processus de l’auto-connaissance est accéléré par les évčnements majeurs. Je ne peux pas voir le final historique, n’étant ni prophčte ni voyant. J’essaie seulement de trouver, intuitivement, une réponse, qui, ŕ son tour, grouperait trois problčmes: les méthodes de réalisation de l’auto-connaissance, la nécessité de cette connaissance de soi et son but.

Les méthodes de l’auto-connaissance et sa nécessité. En parlant de par ma propre expérience, je peux affirmer que le premier pas vers l’auto-connaissance est la connaissance, dans un sens large. La vie, étant de plus en plus courte par rapport ŕ la quantité d’informations qu’on a ŕ sa portée, cette grande aventure de l’homme est un effort sans fin. Mais si l’on suppose - par l’absurde – qu’on pourrait connaître tout ce qu’on a découvert jusqu’ŕ présent, il restera toujours cet « inconnu infini » ; car «  ce qu’on connaît est fini, l’inconnu est infini ; ce que nous comprenons n’est qu’une île perdue dans l’océan illimité de l’inexplicable », comme disait T.H. Huxley. Plus on connaît, plus on se rend compte combien peu on connaît ; c’est la conclusion des grands penseurs de l’humanité. « Plus vite tu vas, plus petit tu es » disait Einstein. Pourtant, il ne faut pas se décourager car, comme disait Flammarion, „La nature est un livre sublime que nous ne devons pas nous lasser de lire ». La science, la philosophie, la religion, l’art sont des alphabets qui rendent possible „la lecture” de la nature et ils s’enrichissent continuellement. Si on essayera de tenir, tant bien que mal, le pas avec leurs progrčs, on aura plus de chances d’élargir nos propres limites. L’homme devrait goűter de tous ces dons tout au long de sa vie et chacun de nous, je crois, a fait cette chose dans une mesure plus ou moins grande.
            La connaissance est aussi un processus stratifié, est un édifice que nous commençons ŕ bâtir dčs l’enfance et que nous n’achevons qu’avec la vie. Et chaque brique est importante, car toutes sont liées entre elles. Einstein disait que „la science sans religion est boîteuse et la religion sans science est aveugle”. Anaxagore, un grand philosophe de l’Antiquité (500 – 428 av. J. Ch.) écrivait – dans son oeuvre „ De natura” – que la matičre est constituée de particules trčs petites (que Démocrite nommera plus tard „atomes”). Ces particules existaient au début dans une sorte de chaos, dispersées dans l’Univers. Les corps ne seraient que de la matičre organisée par le „noűs” qui en grec signifie „esprit” ou „raison”. Gustavo Cevolani, en faisant un parallčlisme entre Einstein et Spinoza, parle d’une « religiosité cosmique » de l’homme, qui, au-delŕ de certaines limites de la connaissance du monde physique, refuse le dogme. Il se fait son propre systčme de pensée et il fabrique ses propres outils de connaissance. Spinoza, adepte du panthéisme, était convaincu que « le monde est fondé sur la raison et qu’il peut ętre compris ; cette conviction est liée au sentiment profond de l’existence d’un esprit supérieur qui se manifeste dans le monde… »
Anaxagore, Démocrite, Einstein et Spinoza, auxquels on pourrait ajouter une série entičre de scientifiques célčbres comme par exemple Max Planck, Kepler, Newton, Leibniz et beaucoup d’autres – ces éminents penseurs universels – en dépit du fait qu’ils ont vécu dans des époques tellement différentes et éloignées dans le temps, ils ont cru dans une męme chose: dans la „religiosité cosmique”, évidente ŕ leurs yeux dans la mesure oů ils avaient compris l’harmonie des lois causales du monde physique.
            Voilŕ donc pourquoi la connaissance est nécessaire: elle nous prend par la main et nous conduit vers Lui et, dans la mesure oů nous acceptons l’idée que l’ętre humain contient une partie de divinité, l’homme pourrait se trouver lui-męme. Jésus disait: „Le royaume de Dieu se trouve ŕ l’intérieur de vous”. Ne nous invite-t-il pas ŕ l’auto-connaissance?
            Le pas suivant vers l’auto-connaissance serait l’expérimentation, par l’intermédiaire de laquelle l’homme peut connaître ses limites; il peut tester ce qui lui va et ce qui ne lui va pas; ce qu’il devrait intégrer et ce qu’il devrait refuser. C’est le chemin que l’homme décide d’emprunter dans la vie. C’est la connaissance qu’il a accumulée et qu’il passe maintenant par le tamis. C’est sa lutte avec le monde intérieur pour une réconciliation avec le monde extérieur. C’est la voie par laquelle l’homme pose la premičre brique de l’individuation (ŕ ne pas confondre avec „individualisme”).

Quel serait le but de l’auto-connaissance? Pourquoi est-il tellement important de nous connaître nous-męmes? Ne pourrait-on pas vivre sans auto-connaissance? Non, on ne le pourrait pas. L’homme, de par son statut d’Homme, est obligé ŕ cet effort continu. Voici les avis des deux titans de la pensée de l’humanité, Einstein et Epictet:
Toutes les religions, arts et sciences sont les branches d’un męme arbre. Toutes ses aspirations sont dirigées vers l’anoblissement de la vie de l’Homme, pour la soulever hors de la sphčre de la simple existence physique et guider l’individu vers la Liberté. » (Einstein). Et « aucun homme ne pourrait ętre libre s’il n’est pas son propre maître » (Epictet).
            L’auto-connaissance est la voie vers la liberté individuelle, vers cette individuation, comprise dans l’acception de Jung.

Conclusion
En conclusion, je dirais que le final du processus de l’auto-connaissance sera fonction de notre appétit pour la connaissance et il sera différent d’un individu ŕ l’autre. Au-delŕ de l’enseignement obligatoire, „vouloir savoir ou ne pas vouloir savoir” est un choix qui tient uniquement de la conscience personnelle. Dčs qu’il commence ŕ parler, l’enfant pose des questions: „Qu’est-ce que le ciel? Qu’est-ce que c’est que la terre? L’homme, qu’est-ce que c’est? Et la lune et le soleil?” A peine en pleine maturité l’homme ose se demander: qui suis-je? Et c’est alors que la philosophie de l’auto-connaissance commence pour lui. Etant matur, il continue de poser et de se poser des questions. Quand l’homme ne trouve plus des réponses ŕ ces questions, il se tourne vers la pričre, elle étant la seule ŕ pouvoir lui apaiser le tumulte de l’âme. Elle arrive quand l’homme a épuisé toutes les ressources de quęte qui lui sont propres. Nous en appelons ŕ Lui quand nous restons sans réponses venant du monde extérieur. Mais la qualité de Sa réponse sera fonction de la profondeur de notre questionnement.
Beaucoup de gens naissent avec ce besoin de foi. C’est ŕ l’église que revient le rôle de les aider ŕ accéder jusqu’ŕ Lui. Certains hommes présentent Dieu dčs le début de leur vie et ils ne le cherchent plus car ils L’ont trouvé; c’est le cas des saints et de ceux qui ont fait une carričre religieuse par conviction, ayant une vraie vocation dans ce sens; ce sont ceux qui „croient et ne cherchent plus”. D’autres, par contre, ont besoin des preuves, ils observent le monde de l’intérieur, en scrutant l’univers grand et l’univers petit, en découvrant des lois de causalité qui dévoilent le „noűs”. Mais il y a aussi beaucoup des gens qui sont athées. Ils sont libres dans leur choix; mais qu’est-ce que pour eux l’auto-connaissance? Einstein, qui a été la plupart de sa vie un athée convaincu, affirmait vers la fin: „je suis un athée religieux”.
Qu’il soit athée ou croyant, tout homme naît avec la mission de vaincre l’obscurité de son „moi”. C’est peut-ętre la derničre pensée du grand homme qui fut Victor Hugo. Voici ses derniers mots: " C'est ici le combat du jour et de la nuit... "

                                                                                                                                                                                                                                                            12. 02. 2006
Antonia Iliescu


 

Dragul meu Eminescu

 

            Dragul meu poet nemuritor,

            Decum m-am trezit din somnul meu agitat, m-am repezit la mica statuetă de bronz de pe bibliotecă. Am luat-o în căusul palmei si am început să murmur, cu ochii în ochii tăi înlăcrimati : La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.


Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
 

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tu care stiai atât de multe, care stăteai la lungi discutii filozofice cu Schopenhauer si cu Kant, tu care citisesi Vedele si Upanishadele, tu care aveai “la degetul cel mic” legile lui Kepler si “te-ai cufundat în stele” ca să le cercetezi carnea si spiritul, tu care ai avut un cuvânt bun pentru toti poetii înaintasi, - vai, mi-e si rusine să-ti mărturisesc ce anume mi-a făcut “noaptea zi”, o zi amară...

Cu cearcăne grele mă uit spre cerul care deodată a devenit negru si sălciu. Iartă-mă. Am răvasit toate cărtile din bibliotecă si te-am scos din nou la lumină, pe tine care esti lumină ! Te rog să mă ierti că nu te-am mai răsfoit de la o vreme... Cam de trei săptămâni, de pe 15 ianuarie, de la ziua ta aniversară. Am regăsit volumul  “Poezii”, fără coperti, asa cum l-am păstrat de atunci de pe vremea anilor de liceu. Cărtile mele cele mai iubite au rămas goale de învelis, le-am devorat si miezul si coaja, te rog să mă ierti… Te-am adus aici, departe de Ipotesti, departe de teiul atât de drag, fiindcă trebuia să te am aproape. Te-am asezat alături de alti poeti si scriitori români sau neromâni, Goethe, Schiller, Blaga, V.Voiculescu, Cioran, Baudelaire, Hugo, Caragiale, Ion Barbu, Cosbuc, Arghezi, Topârceanu, Anghel si altii, multi altii... Dar ce rost are să-ti însir acum sutele de nume care stau cuminti pe rafturi ? Poate că te întrebi de ce mi-am amintit iarăsi de tine în această dimineată.

Am avut o noapte grea. Mă zvârcoleam si de câte ori mă trezeam îmi venea în minte ceea ce mi-a scris ieri un prieten: “Eminescu suferă din nou în România”. Si m-am întrebat: ce om poate fi acela care nu iubeste poezia lui Eminescu? A învătat el oare să citească? Si pe urmă mi-am răspuns: există oameni care recitau versurile lui Eminescu fără să fi învatat să citească, fiindcă mai important decât cititul cu ochii este cititul cu sufletul.

Dragul meu geniu, vrau să-ti spun că există o multime de oameni - academicieni, oameni de rând, intelectuali sau nu, - care îti stiu cărtile pe de rost si le iubesc. Dar nici nu stiu cum să-ti spun, mai bine nu-ti spun... Sunt însă si unii oameni care nu te înteleg, nici acum ca si atunci, stii doar, fiindcă ai avut mult de luptat cu epigonii si cu cei care te-au hărtuit voind să te coboare în noroiul lor, cu cât tu te înăltai mai sus. Ei sunt din nou la pândă, dragul meu visător genial, au ajuns până în veacul acesta atât de “modern”, tocmai fiindcă aveau “simtiri reci”, fiind totodată “mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte / Măsti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”.

Dragul meu poet care ai iubit atât de mult omenirea, nu stiu cum să-ti dau de veste... Te-as răni cu adevărul. Imaginează-ti că englezii l-ar amesteca pe Shakespeare în intrigile lor politice, trăgându-l când de partea conservatorilor, când de cea a laburistilor. Inchipuieste-ti că l-ar sfârteca în conflicte etnice sau religioase, că i-ar reprosa că-i învechit, fiindcă s-a născut acum câteva sute de ani. Ca s-ar îndoi de caliatea lui de poet universal, fiindcă a trăit prea demult, sau fiindcă scria versuri de dragoste prea “romantice” fată de cinismul veacului prostituat.

Nu, nu te întrista! Nu plânge, stii doar că ei nu merită, cei care fac din “Dumnezeul nostru, umbră”, din “patria noastră, o frază” si pentru care “totul e spoială, totu-i lustru fără bază”. Nu plânge pentru ei, mică statuie de bronz, care ai mai mult suflet decât unii “oameni”. Chiar tu scriai atunci, demult – parcă ai fi stiut că specia homo-latrans va ajunge până în veacul nostru – tu scriai “Critici, voi, cu flori desarte / Care roade n-ati adus...”

Ti-au ucis odată trupul, dar nu te-au ucis. Nu-i lua în seamă nici acum! Stii doar că nu au nici o putere asupra statuii tale de lumină. Doar tu spuneai în veacul trecut: « laudele lor, desigur, m-ar jigni peste măsură”. Nici măcar nu te-au citit, nu pot să te cuprindă nici cu mintea, nici cu sufletul. Era cât pe ce să-mi scape « mi-e rusine că sunt român”, dar mi-am amintit că si tu esti român si că zeci de milioane de oameni din lumea întreagă sunt tot români si stiu că-i doare să te stie îndurerat. Facem zid în jurul tău, nu ca să te apărăm – nici nu am fi în stare – ci ca să ne aperi tu, pe noi, de mizeriile veacului.
             Lasă-i pe cei ce nu au minte si nici suflet să-ti calce în picioare poezia, filozofia
, proza; din ele va tâsni de-a pururi, ca dintr-o fântână sfintită de mâna Mariei, vesnicia ; din ea se vor adăpa doar cei însetati. Cuvintele pe care le-ai zămislit “la lumânare” si care ne-au format limba literară, acele cuvinte ne-au alinat sufletele de când eram copii, apoi când am devenit adolescenti, si apoi oameni maturi, si oameni bătrâni. Poezia ta ne-a îmbogătit si a îmbogătit universul, iar el este de două ori mai întreg cu opara ta.

Nimeni, niciodată nu te va putea stinge, sau măcar atinge, fiindcă tu esti Hyperion. Dragul meu poet nemuritor, mai spune-le odată, fiindcă multi nu stiu de tine, sau altii au uitat; spune-le ca si acum mai bine de un secol: “Trăind în cercul vostru strîmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. »

Intelepciunea ta e mai vie ca niciodată si ne cheamă nu din noapte, ci din lumina vesnică. Poezia ta ar trebui să o citim îngenuncheati. Iată, o fac eu, ca tu să-i ierti pe ei. Să murmurăm împreună aceste câteva versuri din poezia ta “Rugăciune” : “Craiasă alegându-te / Ingenunchem rugându-te, / Inaltă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire / Si zid de mântuire,/Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată /
Si pururea fecioară, / Marie!”
 
                                                                                                                                                                                        6. 02. 2006

Antonia Iliescu

 

 


Mon trčs cher Eminescu

 

            Mon cher počte éternel,

            Ce matin, ŕ peine réveillée de mon sommeil agité, je me suis précipitée vers la petite statuette en bronze sur la bibliothčque. Je l’ai prise dans le creux de la main et j’ai commencé ŕ murmurer, mes yeux fixés dans tes yeux baignés de larmes: A l’étoile[1]...

 

Jusqu’ŕ l’étoile qui s’est levée
C’est un si long chemin

Que la lumičre dut voyager

Des milliers d’années,

Pour qu’elle arrive enfin.

Elle s’est éteinte, depuis longtemps

Dans des lointains bleus

Et son rayon ŕ peine maintenant

Put briller ŕ nos yeux.

L’icône de l’étoile qui est morte

Monte doucement dans le ciel;

Elle y était sans qu’on la voie…

Et aujourd’hui, qu’elle n’y est plus,

Notre oeil l’aperçoit.

..................................................

                                     (Fragment de « A l’étoile » de Mihai Eminescu)

 

            Toi, qui connaissais tellement de choses, toi qui te perdais dans de longues discussions philosophiques avec Schopenhauer et Kant, toi qui avais lu les Védas et les Upanishad, toi qui jouais les lois de Kepler sur ton „auriculaire” et qui „t’es immergé dans les étoiles” pour étudier leur chair et leur esprit, toi qui avais un gentil mot pour tous tes prédécesseurs – toi tu es... Oh, j’ai tellement honte t’avouer ce qui a fait de ma nuit un jour, un jour amer...

            Avec de lourds cernes je regarde le ciel qui tout ŕ coup est devenu noir et insipide. Pardonne-moi. J’ai éparpillé tous les livres de la bibliothčque et je t’ai fait voir la lumičre, toi, qui es lumičre! Je te prie de me pardonner; je ne t’ai plus feuilleté depuis un certain temps... Environ trois semaines, depuis le 15 janvier, le jour de ton anniversaire; tu as 156 ans déjŕ. J’ai retrouvé le volume „Počmes”, sans couvertures, tel que je l’ai gardé depuis les années de lycée. Mes livres les plus aimés n’ont plus de couvertures, je leur ai dévoré et la mie et la croűte, je te prie de me pardonner... Je t’ai emmené ici, loin de Ipotesti, loin de ton tilleul tellement cher, car je devais t’avoir prčs de moi. Je t’ai posé ŕ côté des autres počtes et écrivains roumains ou non roumains, Goethe, Schiller, Blaga, V.Voiculescu, Cioran, Baudelaire, Hugo, Caragiale, Ion Barbu, Cosbuc, Arghezi, Camus, Topârceanu, Anghel et d’autres, tant d’autres... Mais ŕ quoi bon d’énumérer tous ces noms qui reposent paisibles sur les étagčres? Tu te demandes, peut-ętre, pourquoi je me suis rappelé de toi ce matin.

            J’ai eu une trčs mauvaise nuit. Je me tortillais et ŕ chaque fois que je me réveillais me revenait ŕ l’esprit ce qu’un ami m’avait écrit hier: „Eminescu souffre de nouveau en Roumanie”. Et je me suis posée cette question: quel genre d’homme pourrait ętre celui qui n’aime pas la poésie d’Eminescu? A-t-il vraiment appris ŕ lire? Et j’ai répondu: il y a des gens qui récitaient le vers d’Eminescu sans avoir appris ŕ lire, car plus important que de lire avec les yeux c’est de lire avec l’âme.

            Mon cher homme de génie, je dois te dire qu’il existe une multitude des gens – académiciens, des gens ordinaires, intellectuels ou non – qui savent réciter par coeur tes počmes et les aiment. Mais, je ne sais pas comment te dire... Il y en a d’autres qui ne te comprennent pas, aujourd’hui comme hier d’ailleurs, tu le sais bien; tu as lutté avec certains „épigones”, ceux d’entre eux qui t’ont harcelé; plus tu montais plus ils voulaient te descendre dans leur boue. Ils sont ŕ nouveau sur tes pas, ils te guettent, mon cher ręveur génial, ils sont arrivés jusqu’au ce XXI-e sičcle tellement „moderne” grâce ŕ leurs „sentiments froids”, étant ŕ la fois „petits en jours, grands de passions, des coeurs vieux, laids / Des masques souriants, bien mis sur des caractčres ignobles”.

            Mon cher počte qui a tant aimé le monde, je ne sais pas comment te donner cette nouvelle... Je te blesserais avec cette vérité. Imagine-toi que les Anglais mélangent Shakespeare dans leurs intrigues politiques, en le tirant tantôt vers la part des conservateurs, tantôt vers celle des labouristes. Imagine qu’ils le déchiquettent dans des conflits ethniques ou religieux, qu’ils lui reprochent qu’il est trop périmé, car il est né quelques centaines d’années auparavant. Qu’ils douteraient de la qualité du počte universel, car il a vécu dans un passé trop lointain ou parce qu’il écrivait des mots d’amour trop „romantiques” pour notre époque cynique et prostituée.

Ne t’attriste pas! Ne pleure pas! Tu sais, n’est-ce pas, qu’ils ne méritent pas tes larmes, tous ceux qui font de „notre Dieu, une  ombre” de „notre patrie, une phrase” et pour lesquels „tout est vernis, tout est lustre sans base”. Ne pleure pas pour eux, petite statuette en bronze, qui as plus d’âme que certains „humains”. C’est toi-męme qui écrivais il y si longtemps – comme si tu savais ŕ l’époque que l’espčce homo-latrans seraient  arrivée dans notre temps d’aujourd’hui – tu écrivais „Vous, les critiques avec des fleurs stériles / Qui n’avez donné aucun fruit...” Ne pleure pas ŕ cause d'eux!

Ils ont tué ton corps mais ils n’ont pas pu te tuer. Ne les écoute pas! Tu sais qu’ils n’ont aucun pouvoir sur ta statue de lumičre. C’est toi-męme qui disait dans le sičcle passé: „leurs louanges, évidemment, m’offenseraient par dessus mesure”. Ils ne t’ont męme pas lu, ils ne peuvent pas te comprendre ni avec leur esprit étroit ni avec leur âme boiteuse.

J’étais en train de dire que j’avais honte d’ętre d’origine roumaine; mais je me suis rappelée que toi aussi tu es roumain et que des dizaines de millions des gens du monde entier sont toujours des roumains et je sais qu’ils ont du mal ŕ savoir que tu es malheureux. Nous faisons tous un mur autour de toi, non pas pour te défendre – nous n’en serions męme pas capables – mais pour que tu nous défendes des misčres du sičcle.

Laisse ceux dépourvus d’âme et d’esprit rabaisser ta poésie, ta philosophie, ta prose; de ton oeuvre surgira pour des sičcles et des sičcles l’éternel, comme l’eau jaillit d’une fontaine bénie par la main sainte de Marie; ceux qui seront assoiffés s’y ressourceront.

Les mots que tu as fait naître ŕ la lumičre „d’une chandelle” et qui ont formé notre langue littéraire, ces mots ont apaisé nos âmes quand nous étions des enfants, quand nous fűmes des adolescents et ensuite quand nous sommes devenus des adultes et des vieillards. Ta poésie nous a enrichis et a enrichi l’univers et il est deux fois plus entier avec ton oeuvre.

Personne, jamais ne pourra t’éteindre ou au moins t’atteindre, car tu es Hypérion. Mon cher počte éternel, dis-leur encore une fois, car ils sont nombreux ŕ ne pas te connaître ou d’autres t’ont oublié; dis-leur,  tout comme il y a plus d’un sičcle:

 

Vivant dans votre cercle étroit

La fortune vous sourit,

Par contre, dans mon monde ŕ moi,

Je me sens éternel et froid.[2]

                                    (Fragment de « Hypérion » de Mihai Eminescu)

Ta sagesse est plus vivante que jamais; elle nous appelle non pas depuis la nuit ténébreuse mais depuis la lumičre éternelle. Tes počmes on devrait les réciter ŕ genoux. Voilŕ, je m’agenouille pour que tu les pardonnes. Murmurons ensemble ces quelques extraits de ta „Pričre”:

 

Notre reine, notre mčre sainte,

Nous te prions ŕ genoux

Élčve-nous, délivre-nous

De cette vague qui nous hante;

Sois bouclier de réconfort

Et mur de délivrance

Descends vers nous, vętue d’aurore,

Oh, mčre trčs pure comme l’enfance!

Aide-nous maintenant qu’on soit bénis!

Éternellement vierge, Marie![3]

                             (Fragment de « Pričre » de Mihai Eminescu)

 

                                                                                                                                                                                                8. 02. 2006

Antonia Iliescu


[1] Počme écrit en 1886 ; traduction Antonia Iliescu

[2]  Traduction Antonia Iliescu

[3]  Traduction Antonia Iliescu

 


Universul din pălăria de dantelă

 

            Azi, 23 martie, fac prima baie în mare, anul acesta. Sunt pe o plajă din Djerba, chiar în fata hotelului. Vocea lui Roah acoperă glasul mării:

- Venez mesdames et messieurs! Allez, bougez! Nior - notre danseur - vous propose de faire avec lui quelques mouvements d’aérobic.

Marea este foarte rece si nu îndrăznesc decât să mă botez în apa Mediteranei. Una, doua, trei. Gata! Ies la uscat si mă asez pe chaise longue. După câteva minute soarele devine insuportabil. Caut în sac pălăria de soare a bunicii, pe care a lucrat-o cu mâna ei. E din macramé, cu borurile largi, căzând pe frunte si peste obraji. Bunica s-a dus, dar lucrul făcut de mâna ei a dăinuit si iată, mă servesc de el chiar si acum, după mai bine de 35 de ani. Eram împreună la Copăcel, într-o vacantă. Bunica stătea pe un scăunel, la soare; asezase scăunelul strategic, în fata portii, acolo de unde putea zări culmile Făgărasilor. Croseta un pic, mai ridica ochii spre munte si iarăsi croseta, în timp ce-mi povestea despre Isus, despre Fecioara Maria, despre El, “cel de nimeni văzut si de toată lumea stiut”, despre flori, despre fluturi si păsări care aveau tot cerul si pământul în aripi. Croseta. Si pălăria se rotunjea parcă sub vorbele ei, ca vasul de lut sub mâna olarului, căpătând adâncime si altceva cu mult mai important, despre care atunci nu stiam nimic. Bunica împletea taine trecute si viitoare, care cădeau în fundul pălăriei. Pe măsură ce ea prindea formă, prindea si continut. Era o pălărie fermecată, care avea să mă însotească prin lume, de-a lungul vietii, ca un martor tăcut si fidel. Dar pe atunci nu stiam că fiecare cuvânt al bunicii avea să se prindă în ochiurile dantelei de macramé, pentru vesnicie.

Imi asez pălăria pe fată si privesc la soare. Imi intră în ochi, divizat într-o multime de sori minusculi, strecurati prin porii pălăriei. La contactul cu tesătura vrăjită de mâna bunicii, soarele s-a făcut tăndări. S-a spart deodată în mii si mii de bucătele de soare, mici cât un vârf de ac. Dar fiecare bob de lumină are stralucirea la fel de puternică ca un ciorchine de soare  întreg. Trebuie să închid ochii. Privesc jocul ametitor al broderiei care, oricât de deasă ar fi, nu este în stare să oprească elanul luminii solare.

Printr-un ochi al tesăturii fine iau în primire spatiul geometric desenat de două discuri transparente, care se suprapun partial. Fiecare disc este format dintr-o infinitate de cercuri concentrice si dintr-o altă infinitate de segmente de cerc, diferentiate prin culori, acoperind toată paleta celor sapte culori ale curcubeului, învăluite în trena lor nesfârsită de nuante. Privesc atent cele două discuri transparente, desenate atât de ciudat si atât de măiestrit. Ele par identice. Totusi nu sunt. Discul de sus, usor deplasat spre dreapta, deschide o perspectivă neasteptată. Ai spune că este o felie subtire, de talie nanometrică, tăiată din trunchiul unui arbore vechi cât lumea, care se deschide în profunzime, ca o pâlnie uriasă.

Deodată, scene din alte lumi încep să defileze – realmente să defileze prin fata ochilor mei, întredeschisi. NU, nu era o halucinatie! Acele chipuri erau vii si absolut convingătoare; parcă priveam în rai prin gaura cheii. In timp ce le priveam - ascultam vocea lui Roah, animatorul acelei dimineti, care ne invita cu vocea lui guturală:

- Venez, mesdames et messieurs! Venez jouer aux fléchettes!

 Totul era real si inexplicabil. Ca si cum timpul meu si timpul etern îsi dăduseră mâna în porul din pălărie, iar spatiul propriei mele existente comunica prin cine stie ce straniu principiu al fizicii, încă nedescoperit, cu Marele Univers.

“E briza”, am gândit eu, “e briza care se odihneste într-un ochi de pălărie”. Mi-am pus genele mai aproape si am privit inăuntru. In centrul acelui “spatiu” captat din întâmplare pe acea peliculă umedă, mi s-a dezvăluit neobisnuit de firesc, adevărata lume. Acea lume începea cu Isus. Nu i-am văzut decât fata: un bărbat tânăr, cu barbă, cu părul închis la culoare. Privea într-o parte, undeva spre dreapta, fără o tintă precisă (sau poate că eu nu vedeam ceea ce El vedea). Era complet rupt de lumea noastră. Am avut imediat senzatia jenantă că l-am “surprins” în plină meditatie, printr-o indiscretie a vreunui fenomen fizic zburdalnic. A dorit El oare să mi se arate pret de câteva secunde? De ce? Misterul rămâne rotund, nu pot să-l sparg în nici un chip. Aveam impresia că săvârsisesem o impietate; că pătrunsesem, neinvitată si din greseală, în rai. Că mi se dezvăluise, dintr-o eroare, o fărâmă de eternitate la care nu aveam încă voie să privesc.

Inima îmi bătea puternic. Nu, nu din pricina soareleui îmi bătea atât de tare. Eram doar la adăpost, sub pălărie. Imi bătea de uimire, de extaz, de remuscare că intrasem într-o lume mult prea sfântă, în care nu stiam cum să mă misc, eu păcătoasa. Imi era teamă să respir, fiindcă miscarea de du-te-vino a pieptului schimba mereu imaginile. Alte imagini se formau si ele desenau alte chipuri, care nu durau decât pretul unei apnee. L-am pierdut pe Isus mult prea repede, dar iată, o altă imagine îi ia locul. O femeie cu voal, - rectific: o femeie tristă cu voal – privea în aceeasi directie. Avea chipul măsliniu, iar voalul maroniu-roscat, era tesut dintr-o pânză moale, care i se mula pe cap si-i atingea umerii, coborând în jos spre un trup invizibil. Era Fecioara Maria, întunecată, preocupată. Privea tot spre dreapta, dar privirea ei se apleca undeva în jos. Se uita la noi?

A venit apoi, în acel spatiu, un bătrân, purtând haine lungi. El privea drept înainte.

Mergea tăcut si singur prin desert. Se vedeau foarte clar pasii lui pe nisip, iar pasii se pierdeau în gropite din ce în ce mai mici, în dunele din depărtare.

In cele din urmă, pierzând contactul cu lumea sfintilor, si adâncindu-mi ochiul din ce în ce mai adânc în gâtul pâlniei, mi s-a arătat primul om. El mi s-a arătat întreg, ca si bătrânul din desert. Primul om era voinic, cu trupul alb, acoperit doar cu o frunză. Adam era singurul care a stat mai mult în pâlnia timpului. A privit câtva timp drept înainte, parcă spre mine, care eram de partea cealaltă a spatiului din porul pălăriei. Dar nu cred că m-a văzut. Era nedumerit, speriat si singur. Apoi a început să-si miste capul, dezorientat, în dreapta si-n stânga, nestiind parcă în ce directie s-o apuce. Nu era decis cum să-si înceapă viata pe pământ. Căuta un alt om, căuta evident pe cineva cu care să comunice. Dar el era singur si părea că se întreabă buimăcit: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici si pentru ce?” Adam si-a îndreptat din nou ochii către mine. Mă văzuse în sfârsit? A făcut câtiva pasi înainte, parcă având o vagă intentie de a intra prin pâlnia timpului, ca să vină mai aproape. Dar poate că nu era decât o impresie sau o dorintă de-a mea. Se simtea el atât de singur încât să fi perceput miscarea lumii noastre, din spatele căreia îl examinam atent?

 

Vocea frumoasă a lui Roah mă readuce pe pământ: “- Carolina, la gagnante de ce jeu de fléchettes reçoit un chameau magique. Mesdames et messieurs, applaudissements pour Carolina ! ». Carolina striga de fericire că primise cămila magică, în care se amesteca uleiul si otetul pentru salată.

Ropotul de aplauze si chiuiturile Carolinei m-au făcut să tresar. Pălăria bunicii mi-a alunecat de pe fată, târând cu ea, în nisipul alb si sidefiu, tot universul pe care îl avusesem cu numai câteva secunde înainte, sub ochi. Totul s-a petrecut cu o asemeanea repeziciune, încât n-am mai avut timp să-i soptesc lui Adam cel singur: Nu te grăbi! Si nu plânge că esti singur... Ce sa faci tu în lumea noastră? Să-ti dansezi serile, viata pe o scenă a vreunui hotel tunisian, unde femei bătrâne si obeze vin să cumpere, pentru o noapte, trupuri tinere de băstinasi înfometati? Ce-ai face tu, cu inocenta copilului orfan? Ai tropăi genial în ritmurile diabolice ale dansului irlandez, sau ale vreunui dans berber, până când picurii de sudoare amestecati cu praful ridicat din podea ti-ar curge ca lacrimi de noroi pe fată, asa cum îi curgeau aseară lui Roah? Ti-ai da, usurat, zâmbetul jos de pe gură, eliberându-te astfel de acel rictus obositor, încredintat fiind că lumea se uită doar la picioarele tale, asa cum face Roah?  In limba lor, picioarele tale tot te-ar da de gol si ar povesti cu artă subtilă drama ta, asa cum ele au mărturisit aseară drama lui Roah, cel cu corpul jumătate adult, jumătate copil.

O vezi pe Carolina? In seara asta îl va avea în pat pe Roah. L-a luat deja pe genunchi (ca pe nepotelul ei de acasă) si negociază un pret. Aici, în lumea noastră totul se negociază, mai ales inocenta. Rămâi asa, singur cum esti. Nici măcar nu privi ce va deveni lumea. Fugi cât mai e timp! Si mai ales nu tânji după Eva. După Eva sau Carolina, sau... Roah nu a avut noroc. S-o fi aventurat si el poate, acum câtăva vreme, prin porul vreunei pălării de soare care nu a căzut la timp de pe fata vreunui turist întins pe plaja cu nisip alb. Si asa o fi intrat Roah în vârtejul opulentei celui de-al 21-lea veac, cu trupul lui negru si slab, sculptat de dans si de foame, întrebându-se în clipele lui rare de luciditate: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici si pentru ce?”

Am scuturat de nisip pălăria si mi-am pus-o din nou pe fată, în speranta că ea mă va purta înapoi, ca un covor fermecat, peste alte lumi mai bune. Imi părea rău că nu zăbovisem mai mult în rai; că mă grăbisem, lacomă, să văd ce fusese înainte de Isus, de Fecioara Maria, de Moise. Mă chinuiam să mai pătrund cu ochii dincolo de tesătura vrăjită a pălăriei...

Dar pălăria bunicii cea atotstiutoare a tăcut. Si tăcerea ei era un repros. Din tot ce-mi trimisese ea în acea minunată dimineată de martie, doar tristetea îmi atinsese inima. Atât. Iar soarele intrase într-un nor negru.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                     23 martie 2006

 

 


 

L’univers du chapeau en dentelle

 

            Aujourd’hui je regarde pour la premičre fois la mer, cette année, sur une plage ŕ Djerba. Je me trouve juste en face de l’hôtel, oů la voix de Roah couvre le bruit des vagues :

- Venez mesdames et messieurs! Allez, bougez! Nior - notre danseur - vous invite ŕ faire avec lui quelques mouvements d’aérobic.
              La mer, trčs froide et agitée, ne m’inspire aucun désir de baignade. Juste un petit baptęme. Un, deux, trois et c’est fini. Je sorts de l’eau pour rejoindre ma chaise longue.         

Dans quelques minutes le soleil devient insupportable. Je cherche dans mon sac ŕ main le petit chapeau en dentelle de ma grand-mčre, tricoté par elle-męme. Il est fait en macramé, avec des bords larges, tombant sur le front et sur les joues. Mamie n’est plus de ce monde mais le travail sorti de ses mains a duré et je m’en sers maintenant, aprčs plus de 35 ans. Nous étions toutes les deux ŕ Copacel, en vacances. Elle était assise sur une petite chaise, au soleil, qu’elle avait posée stratégiquement, devant la porte, lŕ l’on pouvait apercevoir les sommets des montagnes Fagarasi. Elle crochetait, absente. De temps en temps elle levait ses yeux vers la montagne, pour ensuite les baisser sur la dentelle d’oů elle tirait des histoires sur Jésus, sur la Vierge Marie, sur Lui, « celui vu par personne mais craint par tout le monde », sur les fleurs et les papillons et les oiseaux qui portaient dans leurs ailes le ciel et la terre. Elle crochetait. Le chapeau s’arrondissait sous ses mots, comme un vase d’argile sous la main du potier, en recevant de la profondeur et autre chose, beaucoup plus important, dont je ne savais rien ŕ l’époque. Mamie y entrelaçait des mystčres passés et futurs, qui tombaient au creux du chapeau. Au fur et ŕ mesure qu’il prenait forme, il prenait aussi du contenu. C’était un chapeau magique, qui  m’a toujours accompagnée dans mes voyages ŕ travers le monde, ŕ travers la vie, comme un témoin silencieux et fidčle. Mais en ce temps-lŕ, je ne savais pas que chaque mot de mamie allait se prendre ŕ jamais dans les mailles de la dentelle.

            Je pose le chapeau sur le visage et je regarde ŕ travers lui le soleil filtré. Des milliers de soleils minuscules comme la pointe d’une épingle, se glissent par les pores du chapeau et me percent les yeux. Au contact avec le tissu enchanté par la main de mamie, le soleil vole en éclats. Chaque grain de lumičre a le scintillement aussi spectaculaire que la grappe d’un soleil entier. Je regarde le jeu enivrant de la broderie qui, aussi épaisse qu’elle soit, ne peut pas arręter l’élan de la lumičre solaire. Par la maille du tricot fin je prends en possession l’espace géométrique dessiné par deux disques transparents qui se superposent partiellement. Chaque disque est formé d’une infinité de cercles concentriques et segments de cercle, de couleurs différentes, couvrant la palette des sept couleurs de l’arc-en-ciel, enveloppées dans leur infinie traîne de nuances. Je regarde attentivement les deux disques transparents, dessinés d’une maničre fantasque avec autant de maîtrise. Ils semblent identiques, pourtant ils ne le sont pas. Le disque d’en haut, faiblement déplacé vers la droite, ouvre une perspective inattendue. On dirait qu’il est une tranche fine, de taille nanométrique, taillée du tronc d’un arbre vieux comme le monde, qui s’ouvre en profondeur, comme un gigantesque entonnoir.

            Tout ŕ coup, des scčnes venant d’autres mondes commencent ŕ défiler devant mes yeux grands ouverts. Non, il ne s’agissait pas d’hallucinations ! Ces visages étaient vivants et absolument convaincants ; c’était comme si je regardais le paradis par le trou de la serrure. Pendant que je les scrutais, j’attendais la voix de Roah, l’animateur de ce matin-lŕ. Il nous invitait de sa voix un peu rauque :

- Venez, mesdames et messieurs! Venez jouer aux fléchettes!

Tout était réel et inexplicable. Il semblait que mon temps ŕ moi et le temps éternel s’étaient donnés la main dans une maille du chapeau et l’espace de ma propre existence communiquait par un étrange principe de la physique, non encore découvert, avec le Grand Univers.

« C’est la brise », j’ai pensé, « c’est la brise qui se repose dans un pore du chapeau ».
            J’ai rapproché les cils les uns des autres et j’ai regardé ŕ l’intérieur. Au centre de cet « espace » capté par hasard sur cette pellicule humide, le vrai monde s’est dévoilé d’une maničre étonnamment normale. Ce monde commençait avec Jésus. Je ne lui ai aperçu que le visage : un homme jeune, barbu, aux cheveux bruns. Il regardait du côté droit, quelque part, sans une cible précise (oů c’était moi qui ne voyais tout ce qu’Il voyait). Il était complčtement séparé de notre monde. J’ai eu immédiatement la sensation gęnante de L’avoir « surpris » en pleine méditation, par l’indiscrétion d’un phénomčne physique espičgle. A-t-Il voulu se montrer ŕ moi quelques secondes ? Pourquoi ? Le mystčre reste entier, je ne peux pas le casser d’aucune façon. J’avais l’impression d’avoir commis une impiété, d’avoir pénétré, non invitée et par erreur, dans le Paradis, lŕ oů un brin d’éternité s’était dévoilé ŕ mes yeux mal préparés pour une telle expérience extatique. Mon cśur battait fort. Non, ce n’était pas ŕ cause du soleil que mon cśur tambourinait ainsi. J’étais pourtant ŕ l’abri sous le chapeau de mamie. Mon cśur battait de stupeur, d’extase, de remord pour ętre entrée dans un monde trop saint, oů je ne savais pas comment bouger, moi, la pécheresse. J’avais peur de respirer, car le mouvement d’aller-retour de la poitrine changeait sans cesse les images. D’autres  images se formaient par aprčs, en dessinant d’autres visages qui ne duraient que le prix d’une apnée.

J’ai perdu Jésus beaucoup trop vite, mais voilŕ, un autre visage lui prend la place. Une femme avec voile – je rectifie : une femme triste avec voile – regardait dans la męme direction. Elle avait le teint olivâtre et le voile brun rougeâtre, était tissé d’une toile molle, qui se moulait sur sa tęte, en descendant sur les épaules et encore plus bas, vers un corps invisible. C’était La Vierge Marie, assombrie, préoccupée. Elle regardait toujours vers la droite, mais son regard descendait en bas. Nous regardait-elle ?

            Il est arrivé ensuite, dans cet espace, un vieil homme, portant de longs vętements. Il regardait tout droit. Il marchait silencieux et seul par le désert. On voyait trčs clairement ses pas sur le sable et ses pas se perdaient dans des trous de plus en plus petits, dans les dunes lointaines.

Finalement, en perdant le contact avec le monde des saints et en m’enfonçant l’śil de plus en plus profond dans le cou de l’entonnoir, le premier homme m’est apparu. Il s’est montré entier, tout comme le vieillard du désert. Le premier homme était robuste, avec le corps blanc couvert seulement d’une feuille. Adam était le seul ŕ ętre resté un peu plus dans l’entonnoir du temps. Il regardait tout droit, vers moi on dirait, moi qui étais de l’autre côté de l’espace découpé par le pore du chapeau. Mais je ne crois pas qu’il m’avait vu. Il était embarrassé, épeuré et seul. Désorienté, il a commencé ŕ bouger sa tęte vers la droite et vers la gauche, en ne sachant pas quelle direction emprunter. Il n’était pas décidé comment entamer sa vie terrestre. Il cherchait évidemment un semblable, quelqu’un pour communiquer.  Mais il était seul et avait l’air de se demander : « Comment suis-je arrivé jusqu’ici ? » Adam posa ses yeux sur moi. Il m’avait donc vue finalement ? Il a fait quelques pas en avant, avec une vague intention de pénétrer dans l’entonnoir du temps, pour s’y rapprocher. Etait-ce peut-ętre une impression ou un désir ŕ moi. Se sentait-il tellement seul qu’il avait perçu le mouvement de notre monde, derričre lequel je l’examinais attentive?

            La belle voix de Roah me remet sur terre : «  - Carolina, la gagnante de ce jeu de fléchettes, reçoit un chameau magique. Mesdames et messieurs, applaudissements pour Carolina ! ». Carolina criait de joie pour avoir reçu le chameau magique oů se mélangeaient huile et vinaigre de salade.

Le torrent d’applaudissements et les sifflements de Carolina m’ont fait tressaillir. Le chapeau de mamie a glissé, en tirant avec lui vers le sable blanc tout l’univers que j’avais eu sous mes yeux quelques secondes auparavant. Tout s’est passé avec une telle précipitation que je n’eus plus le moindre temps de murmurer ŕ Adam-le-seul : - Ne te presse pas ! Ne pleure pas ta solitude. Que pourrais-tu faire dans notre monde ? Danser ta vie, les soirées, sur une scčne d’un hôtel tunisien quelconque, oů des vieilles femmes občses viennent acheter, pour une nuit, des corps jeunes d’indigčnes affamés ? Que ferrais-tu avec ton innocence d’enfant orphelin ? Trotterais-tu avec du génie suivant les rythmes diaboliques de la danse irlandaise ou de la danse berbčre, jusqu’ŕ ce que les gouttelettes de sueur mélangées ŕ la poussičre sortie du plancher dégoulineraient comme les larmes de boue sur ton visage, comme elles coulaient hier soir sur le visage de Roah ? Te débarrasserais-tu, soulagé, de ton sourire accroché ŕ tes lčvres, te libérant ainsi de ce rictus fatigant, étant persuadé que le monde regarde uniquement tes pieds, comme Roah a fait hier soir ? Par leur langage qui leur est propre, tes pieds te trahiraient finalement en racontant avec art subtile ton drame, tout comme elles ont témoigné hier soir  du drame de Roah, celui au corps moitié adulte, moitié enfant. Tu vois Carolina ? Ce soir elle aura Roah dans son lit. Elle l’a déjŕ pris sur ses genoux (comme son petit neveu ŕ la maison) et négocie un prix. Ici, dans notre monde, tout se négocie, surtout l’innocence. Reste comme ça, seul comme tu es. Ne regarde męme pas ce que notre monde va devenir. Fuis tant qu’il est encore temps ! Et surtout ne te languis pas aprčs Eve ou Caroline, ou… Roah n’a pas eu de chance. Il s’est peut-ętre aventuré lui aussi, voici quelque temps, ŕ travers le pore d’un chapeau de soleil qui n’est pas tombé ŕ temps du visage d’un touriste allongé sur la plage au sable blanc. Et ce serait peut-ętre comme ça que Roah est entré dans le tourbillon de l’opulence du 21-e sičcle, avec son corps noir et maigre, sculpté par la danse et la famine, en se demandant pendant ses moments de lucidité : « Comment suis-je arrivé jusqu’ici ? Qui m’a emmené ici et pourquoi ? »

J’ai débarrassé le chapeau des quelques grains de sable et je l’ai remis sur le visage, en espérant qu’il me porterait ŕ nouveau, comme un tapis enchanté, vers d’autres mondes meilleurs. Je regrettais de ne pas m’ętre attardée un peu plus au Paradis. Je m’étais hâtée, gourmande de voir ce qui fut avant Jésus, avant  La Vierge Marie et avant Moďse.

J’ai essayé de pénétrer une fois de plus au delŕ du tissu magique du chapeau… Mais le chapeau de mamie se tut. Et son silence était un reproche. De tout ce qu’il m’avait envoyé ce merveilleux matin de mars, seule la tristesse m’avait touché le cśur. Rien d’autre. Et le soleil était entré dans un nuage noirâtre.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                 23 mars 2006

 

.

 


 

Un «formator de suflete » : Zoe Dumitrescu Busulenga

 

« Si am intrat, mai mult sau mai putin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al « formatiei sufletelor », cum îi spun. Fiindcă mie mi se părea esential nu să însir niste date si gânduri în fata studentilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omeneste dar si spiritual. Si cultural, fiindcă doream să fac din ei oameni cultivati, să le dau cât mai multe surse de incitatie la lectură si la arte in general.” [1]

Această mărturisire a modelului uman care a fost academicianul Zoe Dumitrescu Busulenga, face de la sine portretul omului care a fost, dincolo de functiile importante, pe care le-a ocupat, dincolo de prestigioasa activitate publicistică în domeniul criticii si istoriei literare si artelor în general, dincolo de recunosterea valorii operei prin numeroase premii, nationale - Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1986, 1989) -  si internationale - Premiul international "Herder" (1988), Premiul "Adelaide Ristori" (1993) si distincii primite: Comandor al "Ordine al Merito della Repubblica Italiana" (1978), "Grande Ufficiale" al aceluiasi ordin (1996), Ordinul bulgar "Sf.Metodiu si Chiril" (1977).

Această “Doamna a literelor românesti”, cum o numea I. Zubascu, a plecat din lumea noastră ca o “soră” al carei nume monahal a fost Sora Benedicta, de la Mănăstirea Văratec. S-a dezbrăcat de toata haina omenească a onorurilor primite si a plecat simplu, ca o măicută, lăsând în urmă trena de distinctii si premii. Dar nu a plecat cu mâna goală.

A luat cu ea dragostea pentru Eminescu, a plecat luând cu ea toată stiinta care o ajuta să se miste cu atâta gratie prin meandrele culturii românesti si universale din care scotea aurul. Opera fără bisturiu si fără lasser pe acea rană deschisă care este sufletul eminescian ajuns până în veacul nostru, încercând să-i curme suferinta celui pentru care “procesul cunoasterii a fost (...) lung cât scurta sa viată, dar patima căutării a înfrânat brevitatea existentei."
A luat cu ea totodată si revolta împotriva denigratorilor lui Eminescu, acei “scriitorasi plini de orgoliu, complexati ori ignoranti”, cum îi numea. A fost un luptător pentru repunerea în drepturi a lui Eminescu, cel “care se zbătea între credintă si necredintă, la sfârsit revenind la credintă”.
A luat cu ea revolta sinceră împotriva timpului modern în care “am uitat verticala”, unde “ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei.”
A luat cu ea dragostea pentru cei tineri, atât de amenintati astazi să se ploconească la “modelele din afară”, adevărate “sminteli”.
A luat cu ea îngrijorarea pentru soarta acestei lumi care se răceste, fiind din ce în ce mai lipsită de căldura familiei.
A luat cu ea atâta întelepciune, încât chiar si cei ce nu au cunoscut-o direct, simt golul lăsat de ea in cultura si spriritualitatea românească. Cu atât mai mult cu cât spiritualii autentici se fac atât de rar auziti, simtiti, nu fiindcă nu ar dori să ia parte la jocul lumii, ci fiindcă sunt goniti de la acest joc, joc serios si responsabil, în care ei ar avea numai de dat.
A luat cu ea imensa ei dragoste pentru muzică: “Trebuie să vă spun că eu traiesc in permanentă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală”. “O auditie extraordinară era ca o stare de beatitudine aproape ca o ora de rugăciune, fiindcă muzica este cel mai direct drum către Dumnezeu”. “Acolo este centrul vietii mele”. Iată ce a insemnat muzica pentru Doamna Busulenga.  
A luat cu ea luptătorul anticomunist, antimarxist, luptătorul crestin în toată substanta sufletului său doritor de unire prin iubire de Dumnezeu. A luat cu ea...

Tot ce Sora Benedicta “a luat cu ea”, ne-a dat din ea.  A murit un om, dar a inviat “formatorul de suflete”. “Copii, faceti-vă o platosă. “ - , ne îndeamnă ea, - “si aceasta să fie o platosă a seninătătii, a dragostei pentru toată creatia, pentru tot ceea ce se află sub soare”. “In această platosă rugăciunea să fie foarte bine fixată pentru că e nevoie de ea în momentele grele”.

In aceste momente grele am recitit eseul Doamnei Zoe Dumitrescu Busulenga “Cuvinte si povete”. El este ultimul curs pe care ni-l tine Doamna Profesoară, amintindu-ne cu câte răni a plecat din lumea noastră, câte răni avem noi de vindecat pentru însanatosirea noastră, ca parte a neamului românesc.

Pe 5 mai 2006  a mai plecat dintre noi un mare învătat, o mamă întru sufletul omului care vrea să crească. Românimea a mai sărăcit cu pierderea unui suflet bogat. A plecat cu privirea spre acea “zona a luminii necreate”, spre raiul care este “această trăire in vesnică bucurie”; asa a văzut ea raiul în timpul vietii ei fecunde, “o vesnica bucurie”.

Vesnică pomenire, Soră Benedicta! Doamnă profesoară, iată, vă urmam sfatul si ne rugăm pentru odihna vesnică a sufletului vostru Mare, ne rugăm cu un cântec mănăstiresc, asa cum v-ar place poate să auziti, acum când ati pornit spre “Marea Trecere”:

 

“Călători pe marea vesnic tulburată,

Noi ne-am pus în tine, nădejdea noastă toată.

Si nu uita, Măicută, când te duci pe cale:

Noi suntem fiii lacrimilor tale”

 

                                                                                                                                                                                                 1. 11. 2006

Antnia Iliescu

 


[1] Extras din eseul « Cuvinte si povete » - Gânduri către tineri” de Zoe Dumitrescu Busulenga, apărut în volumul “Cuvinte pentru urmasi – "Modele si exemple" pentru Omul Român”, îngrijit de Artur Silvestri (Carpathia Press, 2005)

 

 


 

Regele neasteptatului

 

Scriu pe muzică de nai, înregistrată pe o casetă. Caseta am primit-o de la Paul D., un profesor belgian, căruia îi plăcea mult muzica românească. Abia acum îmi dau seama că nu l-am cunoscut întâmplător. Reascultând muzica lui preferată îl aud si pe el plângând într-o doină, prins de notele care ies din naiul fremecat al lui Nicolae Pîrvu sau din cel al lui Simion Stanciu, « mes amis roumains » cum îi numea el. 
            Pe Paul D. l-am cunoscut la Ateneul din Marchin, un mare liceu din regiunea Huy-ului, unde am predat în 2003. Intr-o zi, în timp ce luam masa la cantina scolii, un bătrânel grăsuliu si volubil, de o extraordinară eruditie - cum aveam să aflu curând - mi-a adresat cuvântul cu cea mai mare seninatate:
           
- Madame, vous avez un accent... De quelle part venez-vous ?
            - Je suis d’origine roumaine.
            - Ah, mais j’ai des amis roumains ! Simion Stanciu et Nicolae Pîrvu. Excellents artistes ! Je vous donnerai une cassette…Donnez-moi vos coordonnées.
           
Asa m-am împrietenit eu cu acel om modest si singur, coborât parcă din povestile cu pitici de grădină. Prieteniile de suflet se nasc repede, aproape cu viteza fulgerului, fără să te prevină; durata lor însă tine o vesnicie, chiar si după moarte.
            Am convenit să-i fac o vizită peste vară. Rodul ei este acest text. I-am promis lui Paul că am să scriu despre el. Dar nu stiam cum si când voi avea ocazia să public marturisirea lui. Imi dau seama că am făcut bine atunci, că am fost ghidată de duhul bun, propunându-i să-mi povestească câte ceva din viata lui. In curând avea să fie prea târziu… Iată textul scris acum trei ani.

Paul D. locuieste aproape de Capela de la Marchin, în « tara » Condroz-ului. O zonă de dealuri calme, domoale, care abia depăsesc 200 m altitudine, numeroase ferme si sate compacte, curate si tăcute, construite în “pierre du pays”, care alternează cu vaste zone arboricole apartinând câtorva ferme mari, iată ce este tara Condrozului. Acest spatiu “mioritic” wallon este situat între o Wallonie industrială, la nord si platoul Ardennilor, la sud. Este o zonă turistică de o rară frumusete, unde piatra si pădurea si-au făcut loc una alteia, întru armonia reliefului care încadrează malurile Meusei.
            Ieri, pe la 10 si jumătate, după ce am cumpărat un pui fript, o tartă cu căpsuni si o sticlă de vin, am pornit spre căsuta albă asezată în fundul parcului, foarte aproape de locul în care sunt amplasate pavilioanele internatului scolii. “Si el are o căsută albă, ca si mine” am gândit decum am zărit-o, la capătul aleii din parc. Casa, nu prea mare si cu fatada bătrână, scorojită, ca o piele uzată de timp, este asezată foarte aproape de Ateneul Printul Baudouin, într-un parc cu arbori seculari.
           
“ - Je suis le roi de l’inattendu” – mi-a spus dl Duchesne decum i-am păsit pragul. Nepotul meu cel mai mic m-a poreclit asa. Si chiar că am trăit o viată extraordinară!
           
Regele neasteptatului mă astepta în fata casei. Se nelinistise că întârziasem – rătăcisem drumul. Era palid; avea o culoare care trecuse deja în acel alb-gris, culoarea unei morti apropiate si inevitabile, culoarea cancerosilor. Paul (el m-a rugat să-l numesc astfel) este corpolent, poartă ochelari si este foarte singur. Doamna directoare îl asezase pe un scaun, pe marea estradă din sala de gimnastică, în ultima zi de scoală, cu ocazia acordării premiilor. Era jenat si stângaci, stând acolo plantat în mijlocul scenei, fără să spună nimic, ca un animal bătrân si uitat într-o cuscă. Fusese pus alături de mari personalităti ale scolii si ale satului Marchin: primarul, economul scolii, Dl. Durrier, si Pisica (supraveghetorul), doamna directoare si profesorul de franceză, Cangurul si Marc. Luau cuvântul unul câte unul. Doar Paul rămânea nemiscat si palid, ca o zi fără soare. “Trebuie că e bolnav” – mi-am spus când l-am văzut atunci. “Este sigur bolnav” – gândeam ieri când mi-a luat mâna să mi-o sărute.
            Mă invită în micul salon care miroase tare a mucegai si unde aerul este de nerespirat. Mobilele vechi si prăfuite îi trădează singurătatea. Imi spusese deja că trăia singur.
“Sotul nu-i gelos?” – mă întrebă el făcându-mi cu ochiul. Sotia îi murise de cancer, cu multi ani în urmă, fiul lui, mort într-un accident de masină (făcuse o criză de epilepsie la volan), fata lui se sinucisese la 47 de ani. Ii muriseră toti fratii si toate surorile. Ii rămăsese doar un nepot, cel care îl botezase Regele neasteptatului. Era în Anglia pentru moment si se însurase cu o angoleză care venise din Portugalia, la studii.
            - Sotia mea, uite-o aici în poză, era o fiintă exceptională. Intre noi a fost dragoste mare, dragoste la prima vedere.
Ne-am întâlnit la Universitate la Ličge, unde studiam amândoi literele. Eu sunt profesor de limbi germanice: engleză, germană si neerlandeză. Avea un temperament teribil.
            Privind fotografia, nu pot să-mi opresc o întrebare:
            - Era indiancă sau tigancă ?
            - Nici una nici alta. Era născută aici dar îi plăcea să se îmbrace ca indiencele sau ca tigăncile. Stii că tiganii sunt o ramură a indienilor?
            - Stiu. Imi place cultura boemiană, dar nu-mi plac când fură. La politie, când îi prinde, spun că sunt români. Si occidentalii spun că românii sunt hoti. Ceea ce nu e o regulă. Nu toti belgienii sunt pedofili, nu toti românii sunt tigani si nu toti tiganii sunt hoti.
            - Bineînteles. Sotia mea seamăna cu o tigancă, avea o piele negricioasă. Totusi nu era tigancă.
            Ochii lui se pierd de-o dată printr-o fereastră deschisă a memoriei: “oh, ce femeie am avut eu!”.... Paul sare de la una la alta, fără să-si dea seama:
            - Nu pot să adorm până nu cânt la pian primul preludiu de Jean Sébastien Bach. Am două degete lipsă; cu toate astea pot încă să cânt; sunt un autodidact în materie de muzică; tatăl meu cânta la orgă, unchiul meu – care era preot – cânta si el la orgă, la biserică; se pare că sunt genele familiei.
Eu sunt profesor de limbi germanice. Am predat engleza, germana si neerlandeza. Prietenul meu… Cum se chema ?... Stiti...
            - Stii...
            - Stii?
Nu stii, fiindcă nu ti-am spus. (Paul devine glumet). Am căzut de pe scară, de la o înăltime de 6 metri. Am căzut în cap. (Râde). E un adevărat miracol cum am scăpat de la moarte sau de la o paralizie generală. Tăiam vita de vie uite-aici (îmi arata vita de sub fereastra salonului). Lucram de mai multe ore în plin soare; eram în costum de baie si fără pălărie. Am făcut insolatie. M-au dus la spital la Bavičre, fiindcă aici la Huy… De fapt salvarea m-a dus întâi la spitalul din Huy, dar nu erau locuri. Atunci m-au dus la Bavičre. Profesorul Bonnal, care tocmai venise de la Marsilia…
           
Aici Paul a schimbat brusc subiectul. Avea probleme de concentrare, sau nu era încă decis cu ce să înceapă? “J’ai vécu une vie extraordinaire!” – spunea el, încercând să nu mă dezamăgească. Il văd frământându-si mâinile grăsulii si umede. Isi pleacă ochii, ca pentru o reculegere... Plescăie din limbă, ca bătrânii care nu stiu ce decizie să ia. Incearcă să-mi povestească istoria tristei sale singurătăti: “ sotia mea a murit de un cancer si fiul meu...”
            - Stiu Paul. Mi-ati povestit...
            - “Mi-ai povestit”. Te rog să mă tutuiesti.
            - Da, mi-ai spus deja toate acestea. Ce spuneai de acel profesor din Marsilia?
           
- Ah, da. Profesorul Bonnal, acest drag profesor al neasteptatului ! Eu intram pe o poartă a spitalului într-o ambulantă, cu o vertebră cervicală sfărâmată, iar profesorul intra pe altă poartă a spitalului, ca să tină o conferintă. Tocmai găsise o nouă metodă de a opera pe vertebrele cervicale. I-am servit de cobai. “Vrei să te oprerez? Vreau!”A decupat o bucătică rotundă de aici – îmi arată soldul drept – si a lipit-o între cele două vertebre sănătoase. Si-a mers! Era singura mea sansă să nu rămân paralizat pe viată si am avut-o! Ciudat destin! Toată viata mea a fost asa: coincidente benefice care picau la momentul potrivit.
            Paul iubea stelele. Schimbă subiectul:
           
- Am un atlas stelar. Când e senin încerc să citesc pe cer, ceea ce văd în atlas.
           
- Stii Paul, si mie îmi palc stelele. (Paul parcă nici nu mă auzise. Se concentra să-si mai amintească ceva important din viata lui “extraordinară”).
            - Unchiul meu, Keyon, era meteorolog ; oamenii îi spuneau “Domnu’ Jadot” si avea un metru nouăzeci. Era importator de vinuri. Avea si o memorie extraordinară. Stia să-ti recite în întregime tragedia Bérénice de Racine.        
           
“- Bonjour, Boubien...”
           
- Dar, Keyon, ce-i aia “Boubien”? (Keyon înseamnă unchi în wallonă – îmi spune Paul).
            “- Cum, nu stii ce-i acela un Boubien? E ăla care nu găseste nicioadată nimic.” Si e adevărat, sunt foarte distrat; asa am fost de când mă stiu, nu numai acum, la 80 de ani si după ce am cazut în cap. Vezi? Notez totul aici, în acest caiet. Ieri am văzut cutare film la ora cutare; am făcut asta sau ailaltă; totul este notat aici. Toată viata mea de zi cu zi e în caietul ăsta.
“Alzheimer?” – îl întreb. “Nu, dar ceva în acest gen”... Reia povestirea :
           
- Keyon, vrei să-mi reciti un act din Bérénice ? “Vrei să ti-l recit de la coadă spre cap?” – mă întreabă unchiul. Stii, keyon în wallonă înseamnă unchi. Si mi l-a recitat fără cea mai mică dificultate. Era de o exactitudine extraordinară. Oamenii ziceau “ când domnu’ Jadot trece, toti ne potrivim ceasurile”. Primul meu aparat de fotografiat – un Laika – l-am avut la 10 ani în schimbul unor bonuri pentru ciocolată...
            Paul divaghează si vorbeste de “ciocolata noastră Côte d’or”, cea mai bună ciocolată din lume. “A fost fabricată pentru prima oară în anii ’58, cu ocazia expozitiei internationale de la Bruxelles.
            - Atunci când a fost prezentat si “Atomium”?
           
- Ah, stii deci de Atomium...
           
- Păi cum să nu stiu?! L-am văzut si pe dinafara si pe dinauntru. Impresionant!
           
- A fost creat de Mr. A. Waterkeyn. Constructia a început în ’55 si a fost terminată în ‘58. Da’ stii si ce reprezintă?
            - Sigur! Este o celulă din reteaua cristalină a fierului. Are opt ioni de Fe2+ în cele opt colturi si un ion Fe2+ în centru. Mi s-a spus că fiecare “ion” de fier are un diametru de 30 metri si cântărste 2400 de tone.
            - Stii că totul este reprezentat la scară? Este o celulă cristalină marită de 165 bilioane de ori. Fiecare ion de Fe devine o sală sferică, cum ai spus tu. Când iei masa într-unul dintre restaurantele “Atomium”-ului îti poti imagina că ai luat masa în interiorul unui ion de Fe. Fascinant!
            - Da, e absolut fascinant. Poti să mergi de la un ion la altul cu ascensoare si cu scări rulante, care trec prin “legăturile chimice” dintre ioni si electroni (care nu sunt figurati, fiind foarte mici în comparatie cu ionii pozitivi de fier). Legăturile chimice nu sunt altceva decât bratele metalice ce leagă sferele. Scările circulă prin aceste legături, ca si electronii, legând acei ioni pozitivi.
           
- Hai că ne-am pierdut amândoi prin reteau de fier… Ce spuneam înainte?
           
- Povesteai despre ciocolata « Côte d’or ».
            - Da... Ciocolata noastră belgiană “Côte d’or” a fost prezentată tot atunci, la expozitia internatională de la Bruxelles, din ‘58. Ciocolata asta era fabricată la pavilionul
“Côte d’or” si atunci când s-au decis să o fabrice la scară mare, i-a rămas marca “Côte d’or”. Am făcut poze cu acest aparat Laika timp de 40 de ani... Stii când m-am născut ? Pe 11. 11. 22. (Nu pot să îmi ascund un “ah!” de uimire...)
            - Este Ziua Armistitiului.
Anul trecut, la aniversarea mea, nepotul cel mic care are 35 de ani, mi-a făcut o surpriză; a rezervat 16 locuri într-un restaurant; toti erau acolo: nepotul meu cel mic cu logodnica lui, si nepoata mea din San Francisco care a fugit de-acasă la 14 ani, si care a făcut parasutism si studii; a primit o bursă la Toronto si nu s-a mai întors niciodată până în acea zi, la aniversarea celor 80 de ani ai mei... (Paul pierde sirul):
            - Am avut si o fractură de craniu, după ce am căzut de pe scară.
Si asta m-a costat ceva, aici în emisfera stângă… unde se găsesc centri nervosi ai ratiunii. Noroc cu profesorul Bonnel, că azi as fi fost paralizat. Doar memoria mă sicanează...
            - Dar rezonati foarte bine, Paul. Continuati fără să va pese de renghiurile memoriei. Tot ce spuneti e interesant.
            Stiam cât de mult le place bătrânilor să-si amintească ; ei trăiesc în acelasi ritm cu imaginile care le ies din creier si pe care le oferă ca pe un dar de pret intelocutorilor, de cele mai multe ori plictisiti. Sunt fericiti, redevin tineri si uită de necazuri.
            - Am un cancer de prostată ; am fost operat, dar e tot acolo… Am pierdut sotia si cei doi copii si chiar si primul nepot a murit; era în leagăn; viata mea a fost atât de zbuciumată în ultima perioadă... Din contră, la început ea a pornit bine. Nevasta mea – o femeie minunată; ce temperament!... N-am mai făcut dragoste de mai bine de 20 de ani; ultima oară era cu un an înainte de moartea sotiei mele....
Sotul tău nu e gelos?
            - Nu, bineînteles că nu-i gelos.
După cum vezi, eu am prieteni doar printre copii si oameni bătrâni. Asa că nu-i nici un pericol nici cu unii nici cu altii.... Dar continuă, Paul! Spune ce vrei, am venit ca să te ascult si ca să iau câteva notite din când în când... Spune-mi, cum a luat fiintă scoala de aici, unde am predat si eu anul acesta? Mă interesează istoria ei. (Reia firul amintirilor):
           
- 14 septembrie ’44, ziua eliberării Huy-ului. Armata americană a intrat în Huy ca să-i gonească pe nemti. Chiar atunci am cunoscut-o si eu pe sotia mea; eram amândoi studenti. Veneam de la o expozitie Marc Chagall, organizată la Ličge. Eram într-un tren care mă ducea la Bruxelles când l-am reîntâlnit pe Jean. Il cunosteam demult ; făcuserăm scoala împreună si după aceea am lucrat ca brancardieri la Lourdes. El era îmbrăcat în sutană.
           
- Esti preot ?
           
- Da. Am înfiintat în ’42 o scoală pentru orfanii de război.
            - Unde asta?
            - La Marchin.
            - Unde anume la Marchin? Din câte stiu eu sunt uzine acolo.
           
- Chiar asa. Scoala este chiar lângă uzină. La Fourneau.
           
- Stiu că Scoala Printul Baudouin se închide – îi spun eu.
            Pe atunci Ateneul Printul Baudouin era o scoală particulară a vechilor combatanti de război. Si nu mai erau fonduri.... – mă lămureste Paul si continuă:
           
- Nu, nu se închide nimic! Eu tocmai mă pregătesc să dau cursuri acolo – îmi spune prietenul meu. Asa am ajuns eu să dau cursuri la Marchin. Decum am pus piciorul am pus si inima. Am fost si traductor…
           
- Universitatea Marabout mi-a propus o traducere a unei biografii a lui Gandhi, din engleză; 500 de pagini... Am folosit dictionarul doar de 10 ori. Autorul acestei lucrări era B.R. Nanda. A fost publicată în ’69, pentru cea de-a o suta aniversare a nasterii lui Gandhi. După aparitia lucrării am primit o telegramă: “ Guvernul indian are plăcerea de a vă invita să faceti o excursie de 3 săptămâni în India”. Totul era gratuit, transportul, hotelul, serviciile. Magnific! Ce viată extraordinară am avut ! Guvernul numise un emisar care venea zilnic să mă întrebe dacă eram multumit. Am devenit de-odată o mare personalitate. Am vizitat Bombay, Delhi, Calcutta... Cobor la Bombay ca să iau avionul spre Delhi. Acolo eram invitat la un congres cu tema : «  Ce au devenit ideile lui Gandhi ? » Era prezent si Abbé Pierre, printre alte personalităti. Intru în sala de congres, unde nu era decât o singură persoană. Se prezintă: mă numesc Nanda. Ce coincidentă! Mă invită la el ; de fapt noi locuiam în acelasi hotel, dar nu stiam, nici unul nici celălalt. Mă întreabă dacă as vrea să merg cu el la Taj Mahal. « Da, vreau ». A doua zi ne-am dus la gară. Ce nebunie era pe peron ! Oamenii se culcau pe jos, pe marginea trotoarului, în asteptarea trenului. La un moment dat se aude o voce la interfon : «  “Sarep Düchezni ! Sarep Düchezni!” 
           
- Ce înseamnă “Sarep Düchezni” ? (Paul începe să râdă):       
            - Era un mesager care striga numele meu la interfon, în indiană. Mă căuta fiindcă Guvernul indian se decisese să adauge la tren un mare vagon, cu sală de mese, living, sală de baie, dormitor... Si nu aveam decât două ore de mers cu trenul, tine cont ! Vagonul fusese atasat la tren pentru vice-regele Indiilor, Lordul Mountbatten. Ceea ce mă jena în toată povestea asta era că noi doi, eu si vice-regele Indiilor, plus un servitor, ocupam un singur vagon; indienii de rând nu puteau intra si de curiosi ce erau se agătau de usa exterioară si spânzurau ca strugurii negri pe ciorchine.
Vice-regele începe o conversatie despre hindusi :
            - Stiati că hindusii nu au toalete ca ale noastre ? Au anumite ritualuri ; de exemplu le este interzis să mănânce cu mâna stângă.
            - De ce ?
            - Fiindcă îsi sterg fundul cu mâna stângă ; ei mănâncă si prepară mâncarea întotdeauna cu dreapta. – îmi spune lordul Mountbatten. Erau case mici la aproximativ 500 de metri de gară ; oamenii veneau să-si facă nevoile de-a lungul căii ferate.
La 25 km de Madras era o scoală numită Kalakshetra. Fusesem invitat să urmez un curs de dans si de muzică. Dar îti trebuie 3 ani doar ca să înveti pozitia degetelor, fiindcă fiecare pozitie spune ceva ; poti deveni dansatoare doar de la 18 ani în sus. Trebuie timp. Ravishankar nu era acolo. La iesire, guvernatorul mă ia în masină si-mi zice :
            - Ati auzit la radio că laureatul premiului Nobel de literatură, Bertrand Russel, a decedat? (Era în anii ’70). 200 de studenti în filologie vă asteaptă.
            - De ce mă asteaptă?
            - Ca să le vorbiti despre Russel. Asteaptă un discurs.
 Imagi
nează-ti, 200 de studenti asezati în floare de lotus, în jurul unei estrade pline de lumânări si mirosind a tămâie. Le vorbesc despre Bertrand Russel. Din fericire citisem cu numai 3 luni în urmă o carte de-a lui Russel, pe când făceam inventarul cartilor despre educatie. Era în perioada stagiului la Universitatea din Ličge. E formidabil! Eu nu căutasem cartea; a căzut în mâna mea asa, din cer.
            - Si eu am deseori astfel de experiente ciudate cu cărtile ; s-ar părea că anumite cărti ne înteleg si ne caută compania ; ele vin sub ochii nostri la timpul potrivit. Deândată ce-mi pun o întrebare mai profundă, care necesită multe cunostinte si explicatii, dau de o carte. Si cartea îmi dezvăluie tot secretul. Dintotdeauna am spus că acele cărti sunt prietenii mei cei mai sinceri; nu ezită să-ti dea solutiile cele mai neasteptate la tot felul de probleme.
            - Da... Pentru mine era usor să le vorbesc despre Russel. (Adaugă râzând):
            - Mai greu era să stau acolo, pe micul podium, cu picioarele încrucisate în floare de lotus... Voi avea în curând 81 de ani.
Am început conferinta cu un citat din Russel: “L’ennui dans ce monde c’est que les idiots sont sűrs d’eux et les gens sensés pleins de doutes ». M-au aplaudat. Le-am spus câte ceva despre omul Russel, despre educatia lui. Era din neam de nobili; lord, din câte stiu. Cei din familia lui erau forate religiosi, mai ales bunicii care l-au crescut după moartea parintilor lui. A rămas orfan de mic, parcă avea 4 sau 5 ani. De mic era depresiv si a vrut sa se sinucidă de câteva ori. S-a vindecat cu geometria lui Euclid. Mai târziu a formulat celebrul “paradox al lui Russel”, ceva referitor la teoria ansamblurilor, n-as putea să-ti explic exact, fiindcă eu nu mă pricep la matematică. Dar îmi amintesc de “paradoxul bărbierului”, tot al lui Russel.  Il stii?
            - Nu...
            - Paradoxul bărbierului zice că “bărbierul trebuie să radă doar pe acei oameni care nu se rad ei însisi”. Dar pe bărbier cine-l rade? Nu se rade el singur? Dacă e să luăm de bună afirmatia de mai sus, bărbierul va umbla vesnic nebărbierit! Era si matematician si filozof. A avut idei pacifiste si s-a aliniat ideilor lui Einstein; luptau împotriva proliferarii armelor atomice. A făcut si închisoare de mai multe ori, pentru ideile lui pacifiste. A simpatizat o vreme cu bolsevicii si a fost si în URSS, prin anii 20; dar s-a întors repede si dezgustat. A renuntat până la urmă la bolsevism si s-a apucat serios de filozofie. A deschis si o scoală. A fost un eminent educator umanist. A avut multi copii, si multe căsătorii, vreo patru... In anii ‘50 a luat premiul Nobel pentru literatură si pentru tot ce făcuse el pentru lumea asta a noastră, mereu zbuciumată. A dat cursuri prin China, URSS si America. Dar americanilor le cam stătea în gât decând cu pozitia lui contra războiului din Vietnam. L-au dat afară sub motiv că nu era “moralmente adaptat”. A revolutionat si filozofia cu “filozofia analitică” si cu “atomismul logic”.
            - Ce cărti a scris?
           
- Eu îmi amintesc de două cărti filozofice:  « Signification et vérité » si « La connaissance humaine ».
            - N-am citit nimic de Russel…As fi vrut să asist la acea conferintă.
           
- Intâmplarea face că elevii de la a 11-a si a 12-a vin să-mi ceară să le tin o conferintă în Pavilionul Bayard aici, la Ateneul din Marchin.
           
- Tot despre Russel?
            - Tot despre Russel.
           
- Sunt elevii pe care i-am avut si eu în grijă anul acesta?  (Paul nu ia seama la interventia mea si continuă să avanseze cu maceta în mână prin amintiri).
            - In India, monsieur Nanda îmi propune să vin la el acasă. Mergem împreună într-o familie musulmană. El crede în Allah.
            - Dar este acelasi Dumnezeu, ca si la noi la crestini sau ca la evrei.
            - Da, asa-i. Cunosti Martorii lui Yehova?
            - Da, mi se par tare insistenti...
            - Eu nu-i las niciodată să-mi calce pragul.
Atunci se enervează si mă întreabă “de ce?” Le răspund : « Pentru că Allah… » « Care Allah ? Yahve ! » - spun ei. Si eu le răspund : « Domnilor, mi-ati dat cheia tuturor războaielor dintre religii.”
            Paul cade pe gânduri. Isi aminteste. După o scurtă pauză reia dialogul:

- Le Pčre Pire a murit în ’69 la Louvain, în urma unei operatii nereusite. Nu avea decât 59 de ani. Dar câte n-a făcut omul ăsta în viata lui pentru oameni, pentru cei necajiti! El a fost cel care a inventat lagarele pentru refugiati. Primul lagar din lume a fost construit în anii 50, de el. A luat Premiul Nobel pentru pace în 48 sau în 58… Nu mai îmi amintesc... Cred că era totusi în 58. In aparentă era un dur. A fost si omonier în armată. A avut o copilărie nefericită. Pe când era încă tânc a izbucnit primul război mondial. Ai lui s-au refugiat în Franta. Bunicul lui, care a refuzat exilul a fost împuscat de nemti chiar în fata casei lor. Taică-su era un om tare rigid. Cred că lui îi semăna, dar avea o bunătate anume si milă pentru săraci si pentru refugiati în general. A creat acele Insule ale Păcii, trei sau patru în India si una în Guinea.
           
- Ce înseamnă “insule ale păcii”?
           
- Sunt locuri special create pentru săraci, că să învete să citească si să scrie. Aceste “insule” s-au extins în lumea întreagă. Avea o mare slăbiciune pentru cei nevoiasi si nu făcea distinctie între religii “parmi les gens d’autres confessions je me sens comme le poisson dans l’eau” – îi plăcea să spună. A făcut parte din ordinul Fratilor Dominicani de la Huy, au Couvent de Sarte, unde a intrat de la 18 ani.
           
- Paul, cum stii atâtea lucruri despre el ?
            - Cum să nu stiu? Eram ca si vecini, locuia la câtiva km de mine. A făcut studii de teologie si filozofie si a devenit preot. O m
are personalitate! A mai făcut si stiinte politice la Universitatea din Louvain. A fost aumonier pe timpul rezistentei, în cel de-al doilea război mondial. Apoi a revenit la Huy, unde împreună cu surorile din Couvent se ocupau de copiii săraci. Avea o adevarată vocatie pentru tot ce era legat de om. I-a ajutat mult pe refugiatii din lagăre. El a făcut să se construiască, în special în Germania si-n Austria, sate întregi pentru familii care fugeau de regimul sovietic, în perioada stalinistă. In total 7 sate europene care erau construite pentru integrarea refugiatior care veneu din Europa de est. A făcut mult si pentru bătrâni, pentru cei singuri. De toti  s-a ocupat pčre Pire cu inima lui largă. Primea sute de scrisori din toată tara. “Vrem să venim să construim case”. Ďntr-o zi Pčre Pire vine la mine:
           
- As vrea să creez la Huy un Centrul Mahatma Gandhi. (Acest centru se află azi la Namur). S-a deplasat special ca să-mi spună asta. Intre el si Gandhi era o mare asemănare: amândoi aveau vocatia milei pentru specia umană. Asa mi-a spus atunci: că ar vrea să creeze la Huy Un Centru Mahatma Gandhi. Si chiar s-a creat în anii 60 acest centru la Huy-Tihange; după trei ani s-a tranformat în “Université de paix”. A luat în ‘77  le Prix Schweitzer de la philosophie et de la culture. Dar Pčre Pire murise deja, prin 69 cred. Toate asociatiile fondate de Pčre Pire, celulele Universitatii de Pace, sunt situate aici la Huy, rue du Marché, tu connais. L’Université de Paix a fost recunoscută ca scoală asociată din sistemul UNESCO si în 87 a primit le Prix " Messager de la Paix " des Nations-Unies. Colosal!
           
Paul cade pe gânduri, absent. Unul din acele trous de mémoire ?... Il ajut :
            - Care erau relatiile cu elevii dumneavoastră ?
            - Nu făceam nimic fără să le cer părerea elevilor mei. Erau respectuosi, gentili. La orele de franceză îi învătam textele de pe muzica Beatles-ilor.
Nevastă-mea îmi zice-ntr-o zi : “Invită-i la noi acasă!” Si de atunci îi invit mereu în fiecare sâmbătă seara. Le pun muzică clasică, jazz si muzică etnică. Le-am pus si muzică românească, cântată la nai de Pirvu si Simion Stanciu. Am aici o casetă cu ei; am pregătit-o pentru tine. Mi-au dat-o chiar ei, când au dat concerte la Bruxelles.
           
Paul pleacă încet, tinându-se de mobile. Dintr-un mic dulap de lemn vechi scoate o casetă:
            - Pe fata A este Nicolae Pîrvu. Pe fata B este orchestra simfonoca din Zürich care-l acompaniază pe Simion Stanciu, prietenul lui Gheorghe Zamfir. Orchestra i-a propus lui Simion Stanciu să înlocuiască flautul clasic cu naiul; asta când au cântat suita în si minor de Jean Sébastien Bach. Ti-am mai pus aici si muzică de Zamfir si câteva bucăti bănătene.
            Vădit emotionată, scot si eu din geantă discul cu muzica mea, pregatită anume pentru Paul. Iată, noi făcusem gestul ca în oglindă. După acest scurt intermezzo, Paul reia discutia întreruptă:
            - Elevii mei mi-au zis: “O să cerem d-lui director să ne tineti un curs de istoria muzicii.”
N-au avut succes. Cu toate astea, eu le dau acest curs în fiecare sâmbătă seara, la mine, făcându-i să asculte muzică. Sunt oameni în toată firea, au peste 50 de ani si tot mai vin în fiecare sâmbătă seara să le dau curs. Nu adorm niciodată înainte de a fi cântat la pian preludiul de Bach. Tatăl meu era organist, unchiul meu cânta la patru instrumente… Eu n-am facut conservatorul, dar stiu să cânt bine la pian.
            Paul pare obosit. Nu mai stie ce să-mi spună si iarăsi îsi frământă mâinile grăsulii. Ii propun să mâncăm ceva.
           
- Puiul cred că s-a răcit… Hai, Paul, o mică pauză ne va face bine la amândoi. Pare încântat. Mă invită în mica sufragerie care miroase a mucegai. Aranjase deja masa. Intr-o parte pusese două tacâmuri pe două servete de pai. Pe cealaltă parte a mesei, se îngeseuiau foarfeci, pixuri, un caiet unde Paul nota tot ce făcea zilnic. Tai puiul, Paul destupă sticla cu vin “Chateau Sarati” (Castelul Sărati) pe care o adusesem. Paul toarnă vin în cupe de cristal. Discutia noastră prinde din nou viată; cu Paul e foarte usor. Ii place să vorbească; se vede bine că nu are prea des ocazia de a-si etala amintirile. Ia o gură de vin. Il plimbă îndelung prin gură, cu gemete de plăcere « E bun, o, da, foarte bun acest Sarati ! »
            - In această grădină – face un gest ca să-mi arate curtea exterioară care pătrunde prin fereastra cam murdară, semn că femeia de serviciu nu prea dă pe la Paul – în această grădină s-au asezat alături de mine la masă, mai multe personalităti.
Una dintre ele a fost Oppenheimer.
            - Vorbiti despre fabricantul bombei atomice ?
            - Da, chiar el a fost aici în grădină. Pčre Pire, care era seful Universitătii de Pace, de fapt această universitate nu era altceva decât vechiul centru Mahatma Gandhi… 45 sau 50 de tări faceau parte.
Erau oameni de peste tot. Se vorbeau toate limbile pământului. Ce atmosferă !... Magnifique !... Ce ziceam ?...
           
- Spuneati că Pčre Pire…
            - Da… Pčre Pire s-a născut la Dinant.
           
- Asadar orasul Dinant nu e celebru numai datorită lui Adolf Sax, inventatorul saxofonului.
            - Deci stii... L-a inventat când a împlinit 20 de ani; era pe 20 martie 1846. A fabricat în total 14 saxofoane, cu diferite tonalităti: de basse, bariton, tenor si chiar soprano si sopranino. Au supravietuit până astăzi. Dar vorbeam de altceva…
            - Spuneati ceva de Pčre Pire si Oppenheimer.
           
- Da… Cum a ajuns Oppenheimer la mine ? Profesorul Oppenheimer tocmai îi scria prefata la o carte de-a lui Pire, scrisă parcă cu altcineva, în colaborare; “Building peace”. Pčre Pire l-a invitat pe Oppenheimer la Ateneul din Marchin. Si cum eu eram profesor aici si în plus mai locuiam si în parc, Pčre Pire l-a invitat la mine. Era asezat acolo... (Arată spre curte, unde era o masă veche de tablă, ruginită din loc în loc.)
            - L-am întrebat atunci dacă nu avea vreo problemă de constiintă. Mi-a răspuns că nemtii ar fi avut oricum bomba, care se fabrica în acel moment în Suedia. Mi-a spus că fusese numit directorul MIT (Massachusetts Institute of Technology), în locul lui Einstein. Trebuia să se fabrice a 2-a bombă atomică, încă si mai puternică. El a refuzat. I-a spus presedintelui: “Nu mai suntem în război. De ce să mai fabricăm încă o bombă, si mai puternică?”
A fost expulzat de la acel institut. Era prin anii ’54. A plecat în Elvetia. Era pe timpul lui McCarthy. Si Charlie Chaplin a fost expulzat în aceeasi perioadă, fiind acuzat de contacte cu comunistii rusi. A fost reabilitat putin înainte de moarte.
           
- Măsuta asta ruginită pe care-o vezi colo-n grădină, e o piesă de muzeu.
            - Cred si eu. Daca a stat la ea Oppenheimer...
            - Dar stai să vezi! N-a fost singurul. Un alt mare om al timpurilor noastre, care s-a asezat la această masă a fost John Howard
Griffin. După ce si-a făcut studiile în Franta, în loc să se întoarcă la Dallas, unde se născuse, el si-a zis : « O să plec la Münich; o să cunosc regimul nazist de aproape. » Si a rămas în Europa. Era un antirasist convins. Era scriitor, musician si medic. A făcut studii la Tours si la Poitiers în Franta. Studii de literatură si de medicină. El a inventat muzica folosită ca terapie; a urmat cursurile Conservatorului din Fontainbleau, unde i-a avut ca profesori pe Nadia Boulanger, dar si pe altii, nu mai stiu... Era specialist în chant grégorien. Pasiunea lui pentru muzică o mostenise de la mama lui, care era pianistă. Griffin a servit ca medic în armata rezistentei franceze si a ajutat multi evrei să scape de prigoana nazistă. Timp de 12 ani a fost orb. A scris însă în acea perioadă multe nuvele si un jurnal; 20 de volume, atât de mult a scris. A fost un antirasist, cum spuneam...
            - Si eu sunt antirasistă, cred că-ti imaginezi. De fapt cei ce practică rasismul îti pun o etichetă, una care să le facă jocul; sunt gelosi că esti “prea inteligent, că întelegi prea repede, că lucrezi chipurile ca să le “spargi” lor ritmul, că esti periculos, că nu esti ca ei, că esti diferit, că vrei să-ti impui ideile”. Ce contează dacă ideile tale sunt juste? Simplul fapt că esti străin îi scoate din minti.
            - Sotia mea zicea, apropos de rasism: “Rasismul este un comert de etichete”.
            - Chiar asa! O altă etichetă pe care ti-o lipesc este religia ta. Trebuie să ai un anumit grad de cultură ca să-ti dai seama că toate religiile sunt bune, că toate afirmă si propagă aceleasi lucruri, dar că oamenii le deformează continutul si mesajul.
Religiile sunt bune, doar oamenii sunt răi. Dar te rog să continui, Paul. Iartă-mă că te-am întrerupt. Asadar Griffin a trăit printre nazisti.
           
- Da. A priceput foarte repede cum e cu rasismul între albi. După aceea, a căutat să înteleagă cum e cu rasismul între negri si albi. Asa că s-a întors în Statele Unite, a reflectat ani de zile si si-a spus: “ singura cale de a lupta împotriva rasismului negru este să devin eu însumi negru”. S-a dus la medicul lui ca să-l facă negru. I s-a spus că o să moară după aceea, dar el n-a vrut să cedeze. A devenit deci negru si a plecat în sud, la Cotton State, unde a trăit până la moarte; a murit cred prin anii 80. A descris toată această experientă în cartea lui “Black like me”. Chiar începând cu a doua zi după publicarea cărtii a început să primească amenintări cu moartea. In fiecare zi! Si amenintările veneau de la albii din Sud. Atunci si-a trimis nevasta si copiii în Mexic. El însă n-a vrut să emigreze. Presedintele Kennedy l-a numit consilier principal pentru afacerile negrilor. Il trimitea de fiecare dată când era vreun conflict cu ei. Intr-o zi l-au găsit mort. Medicul lui a constatat că făcuse un « arręt cardiaque ». După un an i s-a tradus cartea în franceză “Dans la peau d’un noir”. A venit si s-a odihnit aici, în grădina mea (Paul îmi arătă iarăsi măsuta de metal ruginită). Griffin îmi spunea adesea: “ cea mai frumoasă tară din lume este cea a Condrozului”. A redevenit alb si a murit...

18 august 2003

*

Aici se opreste discutia mea cu Paul, din acea zi de august. L-am căutat la telefon, după câteva luni. Ii promisesem o invitatie la masă. Dar mi-a răspuns robotul. De Crăciun m-a sunat să-mi spună că fusese internat pentru o nouă inteventie chirurgicală. L-am mai căutat, un an mai târziu. Dar era tot robotul; de data aceasta spunea clar: “le numéro n’est pas attribué”. Isi duce oare zilele într-un cămin de bătrâni? A murit, singur si uitat de lume? Cine stie... Mă tin de cuvânt si public acea “cartea de o zi », scrisă în urma vizitei făcute de Sfânta Mărie. Fiindcă Paul mi-a spus atunci lucruri extraordinare, care ar fi putut constitui o carte, dacă el ar mai fi avut să-mi dea, din viata lui, mai multe zile. Dar nu a mai avut.
           
El nu mai este de găsit. Dar, lucru ciudat, mi-a apărut din nou printr-o serie de coincidente. Incepând curătenia pentru Pasti, am scos dintr-un sertar o multime de casete. Printre ele era si o casetă cu un scris mărunt, scolăresc: “Musique roumaine pour madame Antonia”. Am reascultat caseta si am dansat singură în fata oglinzii, pe muzica lui Nicolae Pîrvu si Simion Stanciu. Dansam si îmi dăduseră lacrimile, nu stiu de ce... Dansam singură, nu ca “grecii” din nuvela Marianei Braescu, care jucau toti laolalta, îmbrătisati în horă. Eu dansam singură în fata oglinzii si se înfiora carnea pe mine ascultând naiul lui Simion Stanciu, cel care înlocuise flautul în celebra suită în si minor a lui Bach, cântată cu filarmonica din Zürich.
            Si de-odată, ca prin miracol, nu m-am mai simtit singură. Paul se amestecase cu sunetele de nai si îmi spunea: “Ce viată extraordinară am avut! Moi, le roi de l’inattendu...”...
           
Regele neasteptatului îmi lăsase în mână în acea vară, în acea zi, două chei, cărora aveam să le înteleg mult mai târziu rostul: muzica si scrisul.

 10 aprilie 2006

 

 

 


Le roi de l’inattendu 

J’écris sur une musique de flűte. J’ai reçu cette cassette de Paul D., un professeur belge, qui aimait beaucoup la musique roumaine. A peine maintenant je me rends compte que je ne l’ai pas connu par hasard. En réécoutant sa musique préférée, je l’entends pleurer dans une « doďna », cette musique de larmes, de chez nous, oů il fut pris par les notes sortant de la flűte enchantée de Nicolae Pîrvu ou de celle de Simion Stanciu, « mes amis roumains » comme il avait l’habitude de les nommer.

J’ai connu Paul ŕ l’Athénée de Marchin, un grand lycée de Huy, oů j’ai donné des cours. Un jour je déjeunais ŕ la cantine de l’école. Un vieil homme dodu, volubile et d’une extraordinaire érudition, m’a adressé la parole avec la plus grande sérénité :

- Madame, vous avez un accent... D’oů venez-vous ?

- Je suis d’origine roumaine.

- Ah, mais j’ai des amis roumains ! Simion Stanciu et Nicolae Pîrvu. Excellents artistes ! Je vous donnerai une cassette…Donnez-moi vos coordonnées.

C’est ainsi que je me suis liée d’amitié avec cet homme extraordinaire, modeste et seul ; il ressemblait ŕ un petit nain de jardin sorti  d’un conte de fées. Les amitiés naissent rapidement, presque ŕ la vitesse de la foudre, sans te prévenir ; pourtant elles persistent éternellement, comme de vrais śuvres d’un art sublime.

Nous avons convenu de se revoir en été. J’ai promis ŕ Paul d’écrire « sa vie », en ne sachant pourtant pas comment et quand j’aurai l’occasion de publier son témoignage. Je me rends compte d’avoir alors bien agi, d’avoir été guidée par le bon ange, en lui proposant de me raconter quelque chose sur sa vie. Voici le texte écrit trois ans auparavant.

 

Paul D. habite prčs de la Chapelle de Marchin, dans le pays de Condroz. Une zone de douces collines qui dépassent ŕ peine les 200 mčtres d’altitude, de nombreuses fermes et villages compacts, propres et silencieux, construits en « pierre du pays », qui alternent avec des vastes zones arboricoles appartenant ŕ quelques grandes fermes isolées, voici ce qu’est le pays de Condroz. Cet espace « mioritique » wallon est situé entre, au nord, une Wallonie industrielle et au sud le plateau ardennais. C’est une zone touristique d’une rare beauté, oů la pierre et la foręt se font de la place l’une ŕ l’autre, pour mettre au monde l’harmonie du relief qui encadre les rivages de la Meuse.

Hier, vers 10h30 j’ai pris le volant. Aprčs avoir acheté un poulet rôti, une tarte aux fraises et une bouteille de vin, j’ai rejoint la petite maison blanche au fond du parc, oů se trouvent les pavillons de l’internat de l’école. « Lui aussi a une maisonnette blanche, tout comme moi », - ai-je pensé dčs que je l’ai aperçue au bout du sentier venant du parc. La petite maison, sise tout prčs de l’Athénée Prince Baudouin, dans un parc aux arbres séculaires, avait une façade vieille et écorcée comme une peau usée par le temps.

- Je suis le roi de l’inattendu - me dit monsieur D.  Mon petit neveu m’a surnommé ainsi. Et c’est vrai ; j’ai vécu une vie extraordinaire ! 

Le roi de l’inattendu m’attendait en face de la maison. Il était assez inquiet, car j’étais en retard – je m’étais égarée du chemin. Il était pâle, avec une couleur qui avait déjŕ tourné au blanc grisâtre, la couleur d’une mort proche et inévitable, la couleur des cancéreux. Paul (c’est lui qui m’a dit de l’appeler ainsi) est un homme corpulent, il porte des lunettes et il est trčs seul. Madame la préfčte l’avait mis en face de la grande scčne de la sale de gym, le dernier jour d’école lors de la remise des prix. Il était gęné, embarrassé de rester planté lŕ, sans rien dire, sans rien faire, comme un vieil animal oublié dans une cage. Il y avait plusieurs personnalités de l’école et du village : le bourgmestre entre autres, l’économe de l’école, M. Durrier et le Chat, madame la Préfčte et la prof de français, Kangourou et Marc. Ils prenaient la parole un par un. Seul Paul restait immobile et pâle comme un jour sans soleil. « Il doit ętre malade » - me dis-je quand je le vis ŕ l’école, ŕ la festivité de clôture. « Il est sűrement malade » - ai-je pensé hier quand il m’a pris la main et on s’est donné la bise.

Il m’invite dans le petit salon qui sent fort la moisissure et oů l’air est irrespirable. De vieux meubles dépoussiérés témoignent de sa solitude. Il m’avait déjŕ raconté qu’il vivait seul « - Votre mari n’est pas jaloux ? » me disait-il en clignotant de l’śil. Il avait perdu toute sa famille : sa femme morte d’un cancer, son fils, mort dans un accident de voiture, lors d’une crise d’épilepsie, sa fille s’était suicidée ŕ 47 ans. Tous étaient morts y compris frčres et sśurs. Il lui restait seulement un neveu, celui qui l’avait baptisé Le roi de l’inattendu. Il était en Angleterre pour le moment et il avait épousé une angolaise qui venait de Portugal.

- Ma femme, la voici sur cette photo, était un ętre exceptionnel. Pour nous ce fut le grand amour dčs qu’on s’est rencontré ŕ l’Université de Ličge. Un vrai coup de foudre. Nous étions tous les deux étudiants en lettres. Je suis professeur de langues germaniques ; j’ai enseigné l’anglais, l’allemand et le néerlandais. Elle avait un sacré tempérament.

- Elle était indienne ou tzigane ?

- Non, elle était née ici mais elle aimait s’habiller comme les indiennes ou comme les tziganes. Tu sais que les tziganes sont une branche des indiens ?

- Oui, je sais. J’aime la culture bohémienne, mais je n’aime pas quand ils volent. A la police ils disent alors qu’ils sont des roumains. Et les occidentaux disent que les roumains sont des voleurs. Ce qui n’est pas toujours vrai. Tous les belges ne sont pas des pédophiles, tous les roumains ne sont pas des tziganes et tous les tziganes ne sont pas des voleurs.

- Bien entendu. Ma femme a l’air d’ętre une tzigane. Pourtant, elle ne l’est pas.

Les yeux perdus dans des souvenirs lointains « oh, quelle femme j’ai eu !…. », Paul saute du coq ŕ l’âne, sans se rendre compte :

            - Je ne m’endors jamais sans jouer au piano le premier prélude de Jean Sébastien Bach. J’ai deux doigts abîmés ; pourtant je peux encore jouer ; je suis un autodidacte en la matičre ; mon pčre jouait de l’orgue, mon oncle, qui était prętre, jouait aussi de l’orgue ŕ l’église ; ce sont des gčnes de famille. Je suis professeur de lettres germaniques. J’ai enseigné l’anglais, l’allemand et le néerlandais. Mon ami… Comment il s’appelait ?… Vous savez ? Je suis tombé d’une échelle d’une hauteur de 6 m. (Paul se moque de lui). Je suis tombé sur la tęte. (Il rit).C’est un vrai miracle comment  j’ai pu échapper ŕ la mort ou ŕ une paralysie de la colonne vertébrale. Je coupais le lierre juste ici (il me montre le lierre en dessous de la fenętre du salon). Je travaillais depuis des heures en plein soleil, en maillot de bain et sans chapeau. J’ai fait une insolation. On m’a emmené ŕ l’hôpital de Bavičre, car ici ŕ Huy… C’est ici que l’ambulance m’a emmené en premier mais il n’y avait pas de places. Alors on s’est arręté ŕ l’hôpital de Bavičre. Le professeur Bonnal qui venait de Marseille…

            Ici Paul change de sujet. Il essaye de me raconter l’histoire triste de sa solitude : « ma femme est morte d’un cancer et mon fils… »

-         Oui, je sais, vous …

-         Toi, s’il te plait…

-         Oui, toi… tu m’avais déjŕ dit tout ça. Qu’est-ce que tu disais de ce professeur ?

-  Ah, le professeur Bonnal, ce cher professeur de l’inattendu !  Moi j’entrais par la porte de l’hôpital en ambulance, avec une vertčbre cervicale réduite en petits morceaux, pendant que le professeur entrait par une autre porte de l’hôpital pour tenir une conférence. Il avait trouvé une nouvelle méthode d’opérer sur les vertčbres cervicales. Je lui ai servi de cobaye. “Veux-tu que je t’opčre? Oui, je le veux bien!” Il a découpé un petit morceau rond ici – il me montre sa hanche droite – et il l’a collé entre les deux vertčbres saines. Et ça a marché, figure-toi. C’était ma seule chance et je l’ai eue ! Sacré destin ! Tout ma vie a été comme ça : des coďncidences bénéfiques au moment approprié.

Paul aime les étoiles. Il change de sujet:

            - J’ai ici un atlas stellaire. Quand il fait clair j’essaie de lire dans le ciel ce que je vois dans cet atlas.

- Tu sais Paul, moi aussi j’aime les étoiles. (Paul semblait ne pas m’avoir entendue. Il se concentre afin de se souvenir des choses importantes de sa vie « extraordinaire »).

- Keyon, était météorologue ;  (Keyon signifie « oncle » en wallon – explique Paul). Les gens l’appelaient Monsieur Jadot et il avait un mčtre nonante et était importateur de vins. Il avait aussi une mémoire extraordinaire. Il savait réciter entičrement la tragédie Bérénice de Racine.

-         Bonjour, Boubien…-

-         Mais, Keyon, qu’est-ce que ça veut dire Boubien ?

- Boubien, tu ne sais pas ?! C’est quelqu’un qui ne trouve jamais rien. – Et c’est vrai, je suis trčs distrait ; je l’ai été depuis toujours, pas uniquement maintenant ŕ 80 ans ou aprčs ętre tombé de l’échelle; tu vois ? Je note tout, ici, dans ce cahier. Hier j’ai vu tel film ŕ telle heure ; j’ai fait ceci, j’ai fait cela. Ici c’est ma vie de tous les jours. « Alzheimer ? » - je demande. « Non, mais quelque chose dans ce genre »…

            Il reprend :

- Keyon, veux-tu me réciter un acte de Bérénice ?

« Veux-tu que je te le récite du bout ŕ l’envers ? – dit-il» – Et il l’a récité sans la moindre difficulté. Il était d’une exactitude extraordinaire. Les gens disaient : « lorsque M. Jadot passe, nous mettons les pendules ŕ l’heure ». Mon premier appareil photo-  un « Laika » - je l’ai reçu ŕ 10 ans contre des bonus pour les chocolats…

Paul divague et parle du bon chocolat qu’il adore « notre chocolat Côte d’or » célčbre dans le monde entier qui a été fabriqué pour la premičre fois en ‘58, lors d’une exposition internationale ŕ Bruxelles.

- L’Atomium a été présenté lors de cette męme occasion, n’est-ce pas ?

- Ah, tu connais donc quelque chose ŕ ce sujet…

- Et comment! Je l’ai vu de l’extérieur mais aussi de l’intérieur. Impressionnant !

- Il fut créé par Mr. A. Waterkeyn. Il commença la construction dans les années ’55 et fut terminé trois ans plus tard, en ’58. Mais sais-tu ce qu’il représente ?

- Évidemment ! C’est une cellule du réseau cristallin du fer. Elle a dans les huit coins du cube, huit ions de Fe2+ et encore un ion Fe2+ au centre. On m’a dit que chaque ion de fer a un diamčtre de 30 mčtres et pčse 2400 tonnes.  

- Sais-tu que tout est représenté ŕ l’échelle ? Il s’agit d’un agrandissement de 165 billions de fois la taille réelle de la cellule. Chaque ion  Fe2+ devient alors une salle sphérique, comme tu as dit. Quand tu manges dans un restaurant de l’Atomium, tu peux imaginer que tu déjeunes ŕ l’intérieur de l’un de ces ions Fe2+. Fascinant!

- Oui, absolument fascinant. Tu peux aller d’un ion ŕ l’autre en prenant l’ascenseur ou l’escalier roulant qui passent par « les liaisons chimiques » entre les ions et les électrons (non figurés, car trop petits par rapport aux ions positifs de fer). Les liaisons chimiques ne sont autres que les bras métalliques qui lient les sphčres. Les escaliers roulants circulent ŕ l’intérieur de ces « liaisons », tout comme les électrons, liant les ions positifs.

- Allez ! Nous nous sommes perdus tous les deux dans le réseau de fer… Qu’est-ce que je disais avant ?

- Tu racontais l’histoire du chocolat « Côte d’or ».

- Oui… Notre chocolat belge « Côte d’or » a été présenté ŕ l’exposition internationale de Bruxelles, en ’58. Ce chocolat était fabriqué au pavillon « Côte d’or » et c’est ainsi qu’on l’a nommé aprčs, quand on a décidé de le fabriquer ŕ grande échelle. » J’ai fait des photos avec cet appareil Laika pendant 40 ans... Sais-tu quand je suis né ? Le 11.11.22. Je ne peux pas cacher un « ah » d’étonnement…

- C’est le jour de l’Armistice. Pour mon anniversaire, l’année passée, mon petit fils m’a fait une surprise ; il avait réservé 16 place dans un résto ; ils étaient tous lŕ : mon petit fils et sa fiancée et ma ničce de San Francisco, qui a fait une fugue ŕ 14 ans et elle a fait aussi du parachutisme et des études ; elle a reçu une bourse ŕ Toronto et n’est plus jamais revenue jusqu’ŕ ce jour-lŕ, pour mon anniversaire. … Paul perd le fil…

- J’ai eu aussi une fracture du crâne lors de cette chute terrible et ça m’a coűté quelque chose ici, dans l’hémisphčre gauche... Le centre du raisonnement.

- Mais votre raisonnement est trčs bon, Paul. Continuez, sans faire attention. Tout ce vous dites est intéressant.

Je savais combien les vieux aiment leurs souvenirs ; ils vivent au męme rythme que les images sorties de leur cerveau pour en faire part ŕ leurs interlocuteurs, le plus souvent ennuyés. Ils sont heureux, ils sont jeunes, ils oublient leur malheur – « J’ai un cancer de prostate ; j’ai été opéré mais il est toujours lŕ… J’ai perdu ma femme et mes deux enfants et męme le premier petit enfant est mort aussi dans son berceau ; ma vie a été tellement bouleversée la derničre période ; par contre elle a trčs bien débuté ; ma femme – magnifique femme ; quel tempérament !….Je n’ai plus fait l’amour depuis une vingtaine d’années ; la derničre fois c’était une année avant la mort de ma femme… Votre mari n’est pas jaloux ?»

- Mais non, certainement pas. Mes meilleurs amis sont parmi les enfants et les vieux. Avec eux, aucun danger, mon mari le sait bien… Alors ? Continuez Paul ! Étalez tout ce vous voulez, je suis ici pour écouter et pour prendre quelques notes de temps en temps… Dites moi comment l’école d’ici a vu le jour ; cette école oů j’ai enseigné moi-męme cette année ; ça m’intéresse son histoire...

Il reprend le fil de ses souvenirs :

- Le 14 septembre ’44 c’était la libération de Huy. L’armée américaine est entrée ŕ Huy pour chasser les allemands. C’est alors que j’ai fait la connaissance de ma femme ; nous étions étudiants. Je venais d’une exposition Marc Chagall organisée ŕ Ličge. J’étais dans un train qui m’emmenait ŕ Bruxelles quand j’ai rencontré Jean. Je le connaissais depuis longtemps ; nous avons fait l’école ensemble et ensuite nous avons travaillé ensemble comme brancardiers ŕ Lourdes. Il était en soutane.

-         Tu es prętre ? 

-         Oui, nous venons de créer en ’42 une école pour les orphelins de guerre.

-         Oů ça ? 

-         A Marchin.

-         Oů ça ŕ Marchin ? Il y des usines lŕ-bas.

-  Mais oui. C’est prčs de l’usine. A Fourneau. On doit fermer l’école Prince Baudouin. « A l’époque l’Athénée Prince Baudouin était une école privée des anciens combattants de guerre. Et il n’y avait plus des fonds… » - me renseigne Paul.

- Je sais que l’Athénée Prince Baudouin ferme les portes – je dis ŕ mon copain.

- Mais non, on ne ferme rien ! J’y vais donner des cours lŕ-bas ! – me dit Jean. Et c’est comme ça que je suis arrivé ici ŕ Marchin. J’y ai mis le pied, j’y ai mis mon âme. J’ai été aussi traducteur….

- L’Université Marabout m’a proposé une traduction d’une biographie, en anglais, de Gandhi; 500 pages… J’ai utilisé seulement 10 fois le dictionnaire. L’auteur de cette śuvre étai B.R. Nanda. On l’a publiée en ’69 pour fęter le 100-čme anniversaire de la naissance de Gandhi. Aprčs l’apparition du livre j’ai reçu un télégramme : « Le Gouvernement indien a le plaisir de vous inviter de faire un voyage de 3 semaines en Inde ». Tout était gratuit, le transport, le logement et les services. Magnifique ! Quelle vie extraordinaire j’ai eu ! Le Gouvernement avait nommé un émissaire pour venir tous les jours me demander si j’étais content. Je suis devenu tout d’un coup une grande personnalité.  J’ai visité Bombay, Delhi,  Calcutta… Je descends ŕ Bombay  pour prendre l’avion vers Delhi. Lŕ je suis invité ŕ un congrčs ayant comme thčme : « Que sont devenues les idées de Gandhi ? » Entre autres l’Abbé Pierre y participait aussi. J’entre dans la sale de congrčs oů il n’y avait qu’une seule personne. Il se présente : je m’appelle Nanda. Quelle coďncidence ! Il m’invite chez lui ; en fait nous habitions le męme hôtel, mais on l’ignorait tous les deux. Il me demande si je voulais aller avec lui au Taj Mahal. « Oui, je veux bien. »

Le lendemain on est allés ŕ la gare. Quelle foule sur les perrons ! Les gens se couchaient sur le bord du trottoir dans l’attente des trains. Une voix se fait entendre ŕ travers un haut-parleur : « Sarep Düchezni ! Sarep Düchezni ! »

- C’était quoi ce Sarep Düchezni ?

C’était un messager qui criait mon nom ŕ l’interphone, en langue indienne. Il me cherchait parce que le Gouvernement indien s’était décidé ŕ ajouter au train un grand wagon – salle ŕ manger, living, salle de bain, dortoir… Et je n’avais que pour 2 heures ŕ voyager dans ce train. Le wagon avait été créé pour le vice-roi des Indes, Lord Mountbatten. Ce qui me gęnait dans toute cette affaire c’est que nous voyagions seuls avec un domestique au turban ; les indiens ne pouvaient pas entrer et, curieux, ils s’accrochaient ŕ la porte extérieure et y pendaient comme des raisins noirs. Mon compagnon entame une conversation sur les hindous :

- Vous savez que les hindous n’ont pas des toilettes comme les nôtres ; ils ont certains rituels, par exemple il leur est interdit de manger avec la main gauche ?

- Pourquoi ?

- Parce qu’ils s’essuient le derričre avec la main gauche ; et ils mangent et préparent leur repas toujours avec la main droite. Il y avait des petites maisons ŕ 500 mčtres environ prčs de la gare oů les gens venaient faire caca tout au long du chemin de fer, devant ces maisons, en faisant leur pričre.

- Je connais une école nommée Kalakshetra ŕ 25 km de Madras. J’étais invité ŕ suivre un cours de danse et de musique. Il faut 3 ans pour apprendre rien que la position des doigts, car chaque position dit quelque chose ; on peut devenir une danseuse ŕ partir de 18 ans (il faut du temps. Ravi Shankar n’était pas lŕ. A la sortie le gouverneur me prend en auto et me dit :

- Vous avez entendu ŕ la radio que le lauréat du prix Nobel de la littérature B. Russel est décédé. (C’était dans les années ’70). Il y a 200 étudiants en philologie qui vous attendent.

-         Pourquoi ?

-         Pour leur parler de Russel. Ils attendent un discours.

Figure-toi, 200 étudiants assis en fleur de lotus autour d’une estrade pleine de bougies et encense. Je leur parle de Bertrand Russel. Heureusement j’avais lu 3 mois avant un livre de Russel, en faisant l’inventaire des livres sur l’éducation, pendant une période de stage ŕ l’Université de Ličge. Ça c’est formidable, car je n’ai pas cherché ce livre ; il est tombé sur moi, comme ça, du ciel.

- Moi aussi j’ai souvent ce genre d’expérience étrange ; il semble que certains livres nous comprennent et nous cherchent ; ils sautent ŕ nos yeux, juste ŕ temps. Dčs que je me pose une question plus profonde, qui nécessite beaucoup de connaissances et d’explications, je tombe sur un livre. Et ce livre-lŕ me dévoile tout le secret. J’ai toujours dit que les livres sont mes amis les plus sincčres ; ils n’hésitent pas ŕ te donner des solutions insoupçonnées ŕ tout genre de problčmes.

- Oui, t’as raison. Alors pour moi c’était facile ŕ leur parler de Russel. (Il ajoute en riant) : Plus difficile était de rester lŕ sur le petit podium, en position de fleur de lotus…  J’aurai 81 ans bientôt. J’ai commencé la conférence avec une citation de Russel : “L’ennui dans ce monde c’est que les idiots sont sűrs d’eux et les gens sensés pleins de doutes ». Ils m’ont applaudi. Je leur ai dit certaines choses sur l’homme qui fut Bertrand Russel, sur son éducation. Il était d’origine noble ; son pčre était comte et lord. Ils étaient tous trčs religieux, surtout ses grands-parents qui l’ont éduqué aprčs la morts de ses parents. Depuis sa petite enfance il était dépressif. Il a guéri avec la géométrie d’Euclide. Plus tard il a formulé le célčbre « paradoxe de Russel », quelque chose liée ŕ la théorie des ensembles, je ne pourrais pas t’expliquer davantage, car je ne connais rien en maths. Par contre, je me souviens du « paradoxe du barbier », toujours de Russel. Tu le connais ?

- Non…

- Le paradoxe du barbier dit que « le barbier doit raser seulement les gens qui ne se rasent eux-męmes ». Mais alors, le barbier, qui le rase ? Ne se rase-t-il pas aussi ? Si on prend pour de bonne l’affirmation de tout ŕ l’heure, le barbier devrait rester ŕ jamais non rasé ! Il était aussi mathématicien et philosophe. Il a eu des idées pacifistes et s’est aligné ŕ Einstein ; ils luttaient contre la prolifération des armes atomiques. Il a fait plusieurs années de prison pour ses idées pacifistes. Il a sympathisé un certain temps avec les bolchevistes et s’est męme rendu en URSS, dans les années ’20 ; mais il fut vite de retour, vite et dégoűté.  Il a renoncé derničrement au bolchevisme et il s’est mit ŕ étudier sérieusement la philosophie. Il a ouvert une école. Il a été un éminent éducateur humaniste. Il a eu beaucoup d’enfants mais aussi beaucoup de mariages, 4 je crois… dans les années ’50 il a eu un prix Nobel pour la littérature et pour tout ce qu’il avait fait pour notre monde toujours agité. Il a donné des cours en Chine, URSS et Amérique. Mais aux américains il ne plaisait pas beaucoup, surtout aprčs la prise de position contre la guerre au Vięt-Nam. On l’a mis dehors sous motif qu’il n’était pas « moralement adapté ». Il a révolutionné aussi la philosophie avec « la philosophie analytique » et « l’atomisme logique ».

- Qu’est-ce qu’il a écrit comme livres ?

- Je me rappelle deux livres philosophiques : « Signification et vérité » et « La connaissance humaine ».

- Je n’ai rien lu de Russel… J’aurais voulu assister ŕ cette conférence.

- Le hasard fait que des élčves de 5e et de réto viennent me dire de leur tenir une conférence dans le Pavillon Bayard, ici ŕ l’Athénée de Marchin.

- Toujours sur Russel?

- Toujours sur Russel.

- S’agit-il de mes élčves que j’ai eus cette année?... (Paul semble ne pas m’avoir entendue et continue ŕ avancer avec la hache ŕ la main parmi ses souvenirs) :

- En Inde, M. Nanda me propose d’aller chez lui. On va ensemble dans une famille musulmane. Ils croient en Allah.

- Oui, mais c’est le męme Dieu, comme chez nous, les chrétiens ou comme chez les juifs.

- C’est ça. Tu connais les Témoins de Jéhovah ?

- Oui, ils me semblent trčs insistants...

- Je ne les laisse jamais entrer chez moi. Ils s’énervent alors et me demandent « pourquoi ? » Je leur réponds : Parce qu’Allah… ». « Quel Allah ? Yahvé ! »  - disent-ils. Et je leur réponds : « Messieurs, vous m’avez donné la clé de toutes les guerres des religions ».

Paul plonge dans ses pensées. Il se souvient. Aprčs une courte pause il reprend :

 

- Le Pčre Pire est mort en ’69 ŕ Louvain, suite ŕ une opération non réussie. Il n’avait que 59 ans. Mais qu’est-ce qu’il n’a pas fait pour le bien des hommes, surtout pour les pauvres… C’est lui qui a inventé les camps de réfugiés. Le premier du genre fut construit dans les années ’50, par lui. Il a eu le prix Nobel de la paix en ‘48 ou ‘58… Je ne me souviens plus. Je crois que c’était en 58. Apparemment il était un dur. Il a été aussi aumônier ŕ l’armée. Il a eu une enfance malheureuse. La premičre guerre mondiale éclata quand il n’était qu’un petit gosse. Les siens se sont alors réfugiés en France. Son grand-pčre, qui a refusé l’exil, a été fusillé devant sa maison ŕ Dinant. Son pčre était un homme trčs rigide. Je crois que c’est ŕ lui que Pčre Pire ressemblait, mais il avait aussi l’une de ces bontés ; il prenait pitié de tous les malheureux, de tous les réfugiés, de tous les pauvres. Il a créé les Îles de Paix, trois ou quatre en Inde et une en Guinée.

- C’est quoi ces « îles de paix » ?

- Ce sont des lieux spécialement créés pour les pauvres, pour qu’ils puissent apprendre ŕ lire et ŕ écrire. Ces « îles » se sont étendues dans le monde entier. Il avait une faiblesse pour tous ceux qui étaient en détresse et il ne faisait pas la distinction entre les religions ; «parmi les gens d’autres confessions je me sens comme le poisson dans l’eau” – disait-il souvent.

Il a fait partie de l’ordre des Frčres Dominicains de Huy, au Couvent de Sarte, lŕ oů il est entré ŕ 18 ans.

- Paul, comment ça se fait que tu sais autant de choses sur lui…?

- Mais comment ne pas savoir ? Il habitait ŕ seulement quelques km de chez moi. On se connaissait. Il a fait aussi des études de philosophie et de théologie et devint prętre. Une grande personnalité ! Il a aussi étudié les sciences politiques ŕ l’Université de Louvain. Il a été aumônier au temps de la résistance,  pendant la deuxičme guerre mondiale. Ensuite il est revenu ŕ Huy oů il s’est occupé des enfants pauvres, lui avec les sśurs du Couvent. Il avait une vraie vocation pour tout ce qui est lié ŕ l’homme. Il a beaucoup aidé les réfugiés des camps. Il a fait construire surtout en Allemagne et en Autriche, des villages pour les familles qui avaient fui le régime soviétique et de l’Europe de Est, pendant la période stalinienne. Au total 7 villages, qui étaient construits pour l’intégration des réfugiés. Il a fait beaucoup pour les vieux aussi. De tous s’est occupé Pčre Pire, avec son cśur large comme la terre. Il recevait des centaines de lettres de tous les pays « Nous voulons venir construire des maisons. »

- C’étaient les villages pour accueillir les réfugiés ?

- Oui, c’est ça. Un jour pčre Pire vient chez moi :

            - J’ai envie de créer le Centre Mahatma Gandhi ŕ Huy. (Ce centre se trouve maintenant ŕ Namur). Il s’est déplacé spécialement pour me dire ça. Entre lui et Gandhi c’était une grande ressemblance : tous les deux avaient la vocation de la charité envers l’espčce humaine. Il voulait donc créer un centre Mahatma Gandhi ŕ Huy. Et il l’a fait dans les années ’60, ce centre ŕ Huy- Tihange. Aprčs trois ans il est devenu « Université de paix”.  Il a eu en ’77 le Prix Schweitzer de la philosophie et de la culture. Mais Pčre Pire était déjŕ mort, depuis ‘ 69, je crois. Toutes les associations fondées par Pčre Pire, les cellules de l’Université de paix, sont implantées ici, ŕ Huy, rue du Marché, tu connais. L’Université de Paix a été reconnue comme école associée du systčme UNESCO et dans les années ’87 elle a reçu le Prix " Messager de la Paix " des Nations Unies. Colossale !

 

            Paul plonge dans ses pensées, absent. L’un de ces trous de mémoire ?... Je l’aide :

            - Quelles étaient les relations entre vous et vos élčves ?

- Je ne faisais rien sans demander l’avis de mes élčves. Ils étaient respectueux, gentils. Je leur enseignais au cours de français les textes de la musique des Beatles. Ma femme m’a dit un jour : « Invite-les chez nous ! ». Et je le fais depuis lors tous les samedis soir. Je leur faisais écouter de la musique classique, du jazz et de la musique ethnique. Ils ont aussi écouté la musique roumaine, tu sais le naď de Pirvu et Simion Stanciu ; je t’en avais parlé il y a quelque temps. J’ai ici une cassette que j’ai préparée pour toi. Ce sont eux-męmes, les interprčtes, qui me l’ont donnée, lors d’un concert ŕ Bruxelles.

Paul se dirige lentement vers la pičce d’ŕ côte, en se tenant aux meubles. D’un vieux petit placard en bois il fait sortir une cassette :

- Sur la face A c’est Nicolae Pîrvu. Sur la face B c’est l’orchestre symphonique de Zürich qui accompagne Simion Stanciu, l’ami de Gheorghe Zamfir. L’orchestre lui a proposé de remplacer la flűte traversičre avec le naď dans la suite en si mineur de Jean Sébastien Bach. J’ai enregistré aussi un peu de musique jouée par Gheorghe Zamfir et quelques morceaux du Banat.

(En tremblant d’émotion, je fais sortir de mon sac un CD avec quelques-uns de mes enregistrements, que j’avais préparés spécialement pour Paul. Notre geste était fait dans un miroir). Aprčs ce court intermezzo, Paul reprend la discussion interrompue :

- Mes élčves m’ont dit : « Nous demanderons auprčs du M. le préfet de nous tenir un cours sur l’histoire de la musique. »  Ils n’ont pas eu de succčs et pourtant je leur ai tenu ce cours tous les samedis soir, chez moi, en les faisant écouter de la musique. J’ai toujours aimé la musique ; Je ne m’endors jamais sans avoir joué le premier prélude de Bach. Mon pčre était organiste, mon oncle aussi et il jouait 4 instruments…

 

Paul est fatigué. Moi aussi et j’ai une de ces faims… Je lui dis que j’aimerais aller manger.

- Le poulet s’est déjŕ refroidi, je crois… Allons-y, Paul ! Une petite pause ça nous fera du bien ŕ tous les deux.

            Il est content. Il m’invite dans le petit salon qui sent fort la moisissure. Paul avait rangé la table en mettant deux couverts sur des paillassons dressés sur une partie de la table. A côté traînaient des ciseaux, des bics, un cahier oů Paul notait tout ce qu’il faisait. Je coupe le poulet, Paul débouche la bouteille de « Château Sarati » que j’avais apportée. Il verse le vin rouge dans des coupes de cristal. La discussion reprend trčs facilement, car avec Paul c’est trčs facile. Il aime parler, ça se voit qu’il n’a pas trčs souvent l’occasion d’étaler tous ses souvenirs. Il prend une gorgée de vin, le fait promener dans sa bouche avec des gémissements de plaisir « Il est bon, oh oui, il est trčs bon ce Sarati ! ».

- Dans ce jardin – il fait un geste montrant la cour extérieure qui pénčtre par la fenętre ŕ moitié sale, signe de l’oubli de la femme d’ouvrage ou du désintéręt de Paul – dans ce jardin plusieurs personnalités de ce monde se sont assises ŕ côté de moi. L’une d’entre elles était Oppenheimer.

- Vous parlez du fabricant de la bombe atomique ?

- Oui, lui-męme. Pčre Pire, qui était le chef de l’Université de paix, en fait cette université n’était autre que l’ancien Centre Mahatma Gandhi… 45 ou 50 pays en faisait partie. Il y avait des gens de partout. On parlait toutes les langues. Quelle atmosphčre !… Magnifique !… Oů j’en étais ?…

-         Vous disiez que le pčre Pire…

-         Oui… Pčre Pire est né ŕ Dinant.

- La ville de Dinant n’est donc pas célčbre uniquement grâce ŕ Adolf Sax, l’inventeur du saxo.

            - Tu sais donc… Il l’a inventé quand il a fęté ses 20 ans ; c’était un 20 mars l’année 1846. Il a fabriqué plusieurs saxos, ŕ plusieurs tonalités : basse, baryton, teneur, soprano, sopranino… Au total 14 saxos qu’il a fabriqués. La plupart ont survécu et on continue d’en jouer. Mais je parlais d’autre chose…

            - Vous parliez de Pčre Pire et d’Oppenheimer.

- Oui… Comment Oppenheimer a-t-il atterri chez moi ? Le professeur Oppenheimer était en train d’écrire la préface d’un livre : “Building peace”. Pčre Pire avait invité Oppenheimer ŕ l’Athénée de Marchin. Et comme j’étais professeur ici et en plus j’habitais dans le parc, il l’a fait venir chez moi. C’est lŕ qu’il était assis (il montre une vieille table en tôle, rouillée par endroits).

- Je lui ai demandé s’il avait un problčme de conscience. Il m’a répondu que les allemands allaient avoir quand męme la bombe qui se fabriquait ŕ ce moment-lŕ en Sučde. Il m’a dit qu’il avait été nommé directeur de MIT (Massachusetts Institute of Technology), ŕ la place d’Einstein. Il fallait créer une 2-e bombe atomique, encore plus puissante. Il a refusé. Il a dit au président : « Nous ne sommes plus en guerre. Pourquoi faut-il faire encore une bombe, plus puissante ? » Il a été expulsé de cet institut. Il est allé en Suisse. C’était le temps de McCarthy. Charlie Chaplin lui a été aussi expulsé pendant  la męme période, étant accusé d’avoir noué des contactes avec les communistes russes. Il a été réhabilité peu avant sa mort.

Un autre des grands de notre temps qui s’est assis ŕ cette table fut John Howard Griffin. Il avait fait des études en France. Au lieu de retourner ŕ Dallas il s’est dit : « Je vais ŕ Munich ; je vais connaître le régime nazi. Et il resta en Europe. Il était un antiraciste convaincu. Il était écrivain, musicien et médecin. Il a fait des études ŕ Tours et ŕ Poitiers, en France. Littérature et médecine. Il a inventé la thérapie par la musique. Il a suivi les cours du Conservatoire de Fontainebleau, oů il a eu comme professeur, entre autres, Nadia Boulanger. Il était spécialiste en chant grégorien. La passion pour la musique, c’est ŕ sa mčre qu’il la doit. Elle était pianiste. Griffin a servi comme médecin ŕ l’armée de la résistance française et a aidé beaucoup de juifs ŕ échapper aux persécutions des nazis. Pendant 12 ans il a été complčtement aveugle. Il a écrit pourtant des nouvelles et un journal, pendant cette période sombre de sa vie. Son journal a 20 volumes. Il a été un antiraciste convaincu, comme je le disais….

             - Moi aussi je suis antiraciste, vous pouvez vous imaginer. En fait ceux qui pratiquent le racisme te collent une étiquette, celle qui leur convient, celle qu’ils s’imaginent ętre ton vrai ego ; et cet ego les dérange.

- Ma femme disait ŕ propos du racisme : « Le racisme est un commerce d’étiquettes ».

- En effet, une autre étiquette qu’on peut  te coller est celle de ta religion. Il faut avoir certaines connaissances en la matičre pour se rendre compte que toutes les religions sont bonnes, que toutes affirment et propagent la męme chose, mais que ce sont les gens qui ont déformé leur contenu, qui font usage d’une façon erronée de certains préceptes et qui interprčtent mal certains enseignements. Les religions sont bonnes, ce sont les gens qui sont mauvais. Mais continue, Paul. John Griffin a donc vécu parmi les nazis.

- Oui. Et il a compris beaucoup de choses sur le racisme pratiqué entre les blancs. Ensuite, il a cherché, ŕ comprendre le racisme entre les noirs et les blancs. Il est retourné aux Etats Unis, il a réfléchi des années et des années et il s’est dit : « la seule façon de lutter contre le racisme noir est de devenir noir moi-męme ». Il s’est rendu auprčs de son médecin pour devenir noir. On lui a dit qu’il mourra aprčs, mais il n’a pas rebroussé chemin. Il est devenu noir et il s’est rendu dans le sud ŕ Cotton State oů il a vécu jusqu’ŕ sa mort, dans les années 80. Il a décrit son expérience dans son livre « Black like me » et dčs le lendemain de l’apparition de son livre il a commencé ŕ recevoir des menaces de mort. Tous les jours ! Ces menaces venaient des blancs du Sud. Alors, il a fait émigrer sa femme et ses enfants au Mexique. Il n’a pas voulu émigrer. Le président Kennedy l’a nommé conseiller principal pour les affaires des noirs. Il l’envoyait chaque fois qu’il y avait un conflit quelque part.  Un beau jour on l’a trouvé mort. Son médecin a constaté qu’il avait fait un « arręt du cśur ». Un an aprčs on a traduit son śuvre en français : « Dans la peau d’un noir ». Il est venu se reposer dans mon jardin. Il disait souvent : « le plus beau pays du monde c’est le Condroz ». Il est redevenu blanc et il est mort…

 

18 aoű 2003

*

 

C’est ici que ma discussion d’un jour avec Paul D. s’arręte. Aprčs quelques mois je l’ai appelé. Je lui avais promis une invitation chez nous pour un dîner en famille. Mais c’était le robot qui m’a répondu. A Noël il m’a téléphoné pour me dire qu’il avait été hospitalisé pour une nouvelle intervention chirurgicale. Je l’ai cherché encore aprčs quelques mois. C’était toujours le robot ; cette fois-ci il disait clairement : “le numéro n’est pas attribué”. Passe-t-il ses derniers jours dans un home ? Est-il déjŕ mort quelque part, seul et oublié de tous ? Qui sait ? …

J’aimerais lui dire que je tiens ma parole, en publiant ce « livre d’un jour », que j’ai écrit suite ŕ la visite en ce jour de Sainte Marie. Car Paul m’a dit ce jour-lŕ des choses extraordinaires, qui auraient pu constituer un livre, si lui aurait eu encore quelques jours de sa vie, ŕ me donner.

Il est introuvable mais, chose étrange, il m’est apparu de nouveau par une série de coďncidences. En commençant le nettoyage pour Pâques, j’ai trouvé dans un tiroir un tas de cassettes. Parmi elles se trouvait une cassette ŕ l’écriture petite, écoličre : “Musique roumaine pour madame Antonia”.

J’ai réécouté la musique et j’ai dansé seule devant le miroir, en suivant les rythmes de Nicolae Pîrvu et Simion Stanciu. Je dansais et les larmes avaient commencé ŕ couler sur le visage, je ne sais pas pourquoi… Je dansais toute seule, non comme les « grecques » de la nouvelle de Mariana Braescu, qui dansaient tous ensemble, embrassés dans une ronde paysanne. Je dansais seule devant le miroir et ma chair frémissait en écoutant le naď de Simion Stanciu, celui qui avait remplacé la flűte traversičre dans la célčbre suite en si mineur de Bach, jouée avec l’orchestre philharmonique de Zürich. Et soudain, comme par miracle, je ne me suis plus sentie seule. Paul se mélangeait aux sons de naď pour me dire: “Quelle vie extraordinaire j’ai eue! Moi, le roi de l’inattendu… »

Le roi de l’inattendu m’avait laissé cet été, deux clés, dont l’utilité, j’allais plus tard la comprendre : la musique et l’écriture.

 

 10 avril 2006

 

 

 


 

Singurătate si monadă

 

Singurătatea, din fericire, sau mai curând din nefericire, tot omul stie ce  înseamnă. Monada însă este o notiune mai complexă si mai greu de definit.

Termenul “monadă” vine din grecescul “monas” care înseamnă unitate. Leibnitz, părintele Monadologiei sau “Teoriei monadelor” (text redactat în 1714), este filozoful-matematician extrem de putin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind mai curând atasat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, în afara formei si extinderii spatiale, si forte interne, de coeziune, care le asigură stabilitatea si autonomia. De la “forte” la Fortă nu este decât un gând îndreptat către cer si Leibnitz l-a gândit !

Atunci când spune că “monada este unitatea fiintei”, această “unitate” o putem interpreta în dubla sa acceptiune: aceea de unitate de măsură a profunzimii fiintei, dar si de fortă de coeziune a principiilor vitale cu care ne nastem. Conform definitiei, o monadă este “o fortă ireductibilă”, care cuprinde deopotrivă planul, sursa care  a creat planul si rezultatul lui, adică  încreatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibilă sau “subtilă”. Monada este unul în toate si toate în unul. Mitr. Hierotheos Vlachos[1], păsind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA  în Dumnezeu, care este “unul si întreit”:

 

“Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neâmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox".

 

Monada este omul ca parte  a divinitătii, omul-carne si omul-spirit în continuă unire si transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoasterii, lumen naturae, care trece prin introspectie, prin coborârea în adâncuri tulburi, în acea “vale a plângerii”. “Doar în lacrimi poti să-ti regăsesti faţa” – spune Cioran, dându-i suferintei un sens, iar acest sens este  spre cunoasterea de sine. Nu mă plâng, Doamne, dar plâng... Acest lucru se face departe de lume, dacă urmărim  atingerea esentei si nu a fatadei. Introspectia are nevoie de singuratate, iar singuratatea, odată ce i-am strigat numele, poate fi îmblânzită în folosul nostru. In acest sens, Cioran a fost un îmblânzitor de singurătate, căci ce altceva sugerează fraza “Singurătatea nu te învată să fii singur, ci singurul”?  

Filozoful, poetul caută uneori singurătatea, fugind de lume, dar fuga vine abia după ce a experimentat-o, după ce a gustat din amărăciunea acelei singurătăti. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tăcere, fiindcă atunci când el îsi scrie pe suflet, îsi scrie sufletul. Iar atunci când îsi scrie sufletul, încearcă să se acordeze cu unda divină, cu Logosul. Acel om care va reusi, va fi cu adevărat “trezit”, va fi cu adevarat un “initiat”. Numească-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din răutate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit îsi poate contempla monada si poate descoperi rostul ei. Din oaie de turmă devine, fără voia lui si chiar fără stirea lui, păstor.

Un asemenea păstor de suflete a fost, este si va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni - filozofi, poeti, artisti în general, - acei “iluminati” pe care i-a dat lumea în tumultoasa ei existentă, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Acesti “iluminati”, sau “alchimisti” care populează Shambala, sunt cei ce văd fără a fi prezenti, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalti, le înteleg si le răspund, fiecare în limbajul care îi este propriu, - poezie, proză, muzică, filozofie, arte plastice s.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om în interactia lui cu divinitatea din lăuntru si cu lumea din afară, ca om liber dar si legat constient de ea. Retragerea temporară si aparentă din lume, este o necesitate pentru ei. “Intr-un cuptor deschis pâinea nu se coace”, spunea Coelho. Acele exercitii de singurătate, necesare, căci artistul experimentează singurătatea pentru ca apoi să o transforme în sursă de inspiratie, acele exercitii deci, odată sfârsite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obisnuintei de a păstra dinstanta, ci dintr-un fenomen de nerezonantă cu cei din jur, rămasi în urmă, ca evolutie spirituală. Ion Deaconescu, sesizând cu subtilitate acest aspect al însingurării nedorite, spune: “O, oameni, nu deschideti portile, că s-ar putea să nu intre nimeni”.

Monada nu are o formă ci toate formele. Monadele sunt deopotrivă singularitate si pluralitate în unitate, în sensul complementaritătii acelor “diferentiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtilă, invizibilă si imobilă, dar vie, în continua sa lucrare de transformare a omului. Această transformare se face, după Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea “principiului intern” asupra simtului de perceptie a lumii înconjurătoare si a celei nevăzute. Ea atinge, tangential, deopotrivă pe om si pe Dumnezeul din el, atât cât încape El în om. De aici toată suita diversificării în natură si a ierarhizării monadelor. Nici o monadă nu seamănă cu alta, dar toate împreună refac întregul. Monadă sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai putine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieti terestre. Cu fiecare treaptă mai sus, avem o altă perspectivă, iar mintea si sufletul se îmbogătesc întru sporirea constiintei. Pentru om, nu materialul din care este confectionată scara este important, ci numărul de trepte de urcat.

Monada este ATMANUL indian, cel ce este “mai mic decât mic si mai mare decât mare”, dar este si CABIR-ul grec, acel zeu pitic si urias totodată. Este atomul, este punctul si infinitul din el si din afara lui, este microcosmos si macrocosmos, unul si acelasi lucru, privit în oglinda timpului.

         Si acum, de la monadă la monadă, haideti să ne privim mâinile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mână, atâtea cât să numere perioadele de evolutie a pământului, a vietii si a  materiei din univers. Iată monada! Ce ar fi mâna fără cele 5 degete si ce ar fi cele 5 degete fără legătura lor cu palma? Ce ar fi palma fără trup si trupul fără creier? Ce este omul fără Dumnezeul din el? Este antimonada, este  trupul condus de un creier atrofiat, este un “zombi”, acel trup “mort" care poartă două brate ce se termină cu doi pumni, gata să lovească. Iată si rostul vietii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

Omul, ca monadă si totodată parte din Monadă, oscilează între omul ca “zeu căzut, care-si aminteste de ceruri”, al lui Lamartine, si cerul lui Cioran, ca “singura limită pentru delirul inimii”.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                              23 iunie 2006

                                      

 


[1] Mitr. HIEROTHEOS VLACHOS: Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa

 

 


 

 

Icoană pe sticla unei ferestre

 

Am primit prin e-mail de Sfânta Marie, de la Artur Silvestri, ca un fel de schimb de icoane, 4 fotografii, grupate sub titlul “Fotografii de la Manastirea Văratec, unde locuia Zoe Dumitrescu Busulenga”. Un mic text releva un amănunt: “(...) in chilia plina de carti unde, intr-un raft, printre alte carti sta si volumul "Cuvinte pentru urmasi".

Am cercetat cu atentie acest grupaj de imagini ale locului unde Maica Benedicta a trăit ultimii săi 5 ani. Prima poză o reprezintă pe cea care i-a stat alături, pe Maica Eufrosina Jescu, a cărei privire amară spune atât de mult, încât orice comentariu ar fi superfluu.

Peisajul cu turlele argintii ale Manastirii Văratec, stupul de albine si pomii îmbrăcati în verde crud, casa albă cu trepte de piatră si o imagine emotioanantă a chiliei cu cărti si icoane, toate acestea mi-au recompus în minte locul care a sfintit omul, dar si omul care “a sfintit locul”.

Nu demult a călcat cu pasul acele câteva trepte de piatră, vopsite în alb. A deschis usa de lemn de la intrare si a pătruns în incinta mănăstirii cu ferestre largi, luminoase. A întrat în chilia care îi mai pastrează încă amprenta sufletului: pe cele două rafturi ale bibliotecutei de lemn se văd rânduri de cărti. Deasupra lor, pe etajeră, printre obiecte de cult, fotografii, flori si lumânări, se văd mai multe icoane. Unele sunt din lemn, altele argintate, unele reprezintă Fecioara cu Isus în brate, altele îl zugrăvesc pe Isus, pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, sau pe  Sfântul Mihail. Deasupra lor, pe zid, sunt icoane-tablouri cu rame de lemn: Isus  îngenunchiat, în comunicare directă cu Lumina Tatalui, Isus, Fecioara cu Isus...

Nu de mult a atins vaza cu flori, a sters praful de pe  icoane, a aprins o lumânare sau a răsfoit unul dintre volumele de pe raft. Două flacoane de sticlă, un caliciu de argint, două sfesnice... Două lumânări aprinse... In chilie nu mai sunt decât obiecte. Si totusi…

A dat usor la o parte perdeaua albă de dantelă, ca sa mai privească încă o dată afară. A atins în treacăt o creangă de ficus, cu frunze îndrăznete, ce-si croise drum spre lumină, acea fereastră de unde probabil Măicuta a privit încă o dată lumea noastră, înainte de a o părăsi pentru lumea cealaltă.

Un frison de uimire – sfântă uimire – m-a străbătut atunci când am remarcat un amănunt  legat de una dintre fotografii, cea în care se vede casa albă. Una dintre fereastre i-a păstrat amprenta chipului ei din tinerete. Dar nu numai atât. Chipul acela frumos, bine proportionat, este dublat de o umbră mare, albă, luminoasă, de o frumusete indescriptibilă. Era îngerul ei pazitor? Era Fecioara Maria, însasi, care venise cu ea în acea clipă de despărtire, când merii rosii înfloriseră în fereastră si când fotograful a prins pe peliculă o taină pe care, cu sigurantă că nu si-o imagina?

Nu stiu când a fost luată acea poză si nici nu am întrebat. M-am jenat să îmbrac o haină de detectiv, care mi se potriveste atât de putin... Nici măcar nu am putut multumi pentru acele imagini. Am tăcut si mi-am imaginat în tăcere, pret de câteva clipe, atmosfera calmă pe care nu demult ea o mai respira. 

As fi păstrat această taină doar pentru mine, dacă o înlăntuire de fapte nu mi-ar fi adus iarăsi degetele pe clapele ordinatorului. Căutam franetic pe cei ce au iubit si au servit limba română, când am dat peste ziua ei de nastere: 20 august 1920. Am abandonat imediat acea căutare si am început să scriu cele ce ati citit până acum.

Peste 3 zile va fi pomenită de sute, poate mii de oameni, fosti studenti, sau colegi, sau rude. Am înteles că trebuia să scriu despre acele fotografii, care mi-au revelat, ca într-o icoană pe sticla unei ferestre, sufletul Sorei Benedicta ajuns în preajma Fecioarei Maria.

 

Antonia Iliescu

17. 08.2006

              

 


 

 

Isus cu mâinile legate

 

“Cine este Antichristul ?” Unii spun că ar fi fascismul, altii că ar fi comunismul, unii spun că ar fi terorismul islamic. Greu deci să facem portretul Răului de pe lume, fiindcă eu cred că acesta este esenta anticristului: răul în lume, cultivat cu bună stiintă. “Impotriva cui se îndreaptă ideologia anticristică?” Răspuns : împotriva lui Hristos, a monarhiilor, împotriva lui Dumnezeu, a Sfintei Fecioare, a budhismului, a credintei în general, a ridicării omului prin propria constiintă, a tot ce înseamnă pace si echilibru între natiuni.

“Ce s-a întâmplat cu Antichristul după căderea fascismului? Dar după căderea comunismului ?” Raspuns: s-a cameleonizat, s-a vopsit, si-a cucerit noi pozitii strategice de unde a continuat să atace. Comunismul si fascismul, ambele având aceeasi rădăcină distrugatoare a omului, au refăcut, întreg, Rău-ul de pe lume. In timp ce Răul este unificat, binele este încă divizat si nu poate actiona. Balanta este complet dezechilibtrată. Lumea este în război armat, sau unul ideologic. Om contra om.

Cum este posibil ca victimele să fie luate drept călăi? Cum este posibil ca în loc de a se face “procesul” comunismului, să se facă procesul victimelor lui? Nu înteleg de ce regele nostru, Mihai I, este ridiculizat atunci când spune cinstit: “vreau să fac ceva pentru tară”. Cred  că nu exista pedeapsă mai mare pentru un monarh decât aceea de a nu fi lăsat să facă ceva pentru tară. Si este exact ceea ce i s-a întâmplat regelui nostru. Prima tentativă de vizitare a României îi este refuzată, regele este umilit, întors de la granită de serviciile noii puteri neo-comuniste instaurate după decembrie 1989. Intrebat, de un reporter,  dacă doreste să reia tronul care i se luase cu forta în decembrie 1947, regele dă un răspuns pe atât de simplu, pe atât de elegant: « Dacă poporul vrea ca să revin, bineînteles că voi reveni. (...) Dar românii au suferit destul în trecut pentru a avea dreptul de a fi consultati asupra viitorului lor”

Regele, împreună cu regina Ana, au vizitat-o pe Elisabeta Rizea, în 2001[1]. "Pînă oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele Romaniei, să fie mereu în tară", spunea aceasta martiră a regimului comunsit .

Să nu uităm că atunci când Mihai I revine în Romania, în primavara lui 1992, de Paste, a avut loc o adevărată Inviere a românilor. Peste un milion de români l-au purtat pe brate, sperând într-o reîntoarcere. Lucrul l-a speriat însă pe presedintele Ion Iliescu, astfel încât regelui i se interzice din nou accesul în România, până în 1997.

Regle Mihai I a sustinut pozitia României fată de OTAN, usurându-i astfel intrarea în această organizatie. A sustinut activ, intrarea tării în UE prin vizite întreprinse în statele membre. Europa nouă, unirea popoarelor sub această Europă este inevitabilă, dar ea se poate face doar prin respectul traditiilor si religiilor popoarelor. Trăiesc într-o tară al cărei regim politic este monarhia constitutională, astfel încât am putut vedea pe viu ce înseamnă un rege pentru o tară si pentru echilibrul ei: regele este un tampon împotriva extremelor politice. Regele face numai bine. Regele este trimisul lui Dumnezeu pe pământ si el stie că s-a născut cu o datorie sfântă: aceea de a-si servi tara si poporul.

Si cum să nu avem un gând bun pentru fostii nostri monarhi, când Regina Maria, sotia lui Ferdinand I si bunica lui Mihai I, a construit Crucea de pe Caraiman? Datorită acestei exceptionale regine, care, prin personalitatea ei puternică a dus departe numele tării, datorită ei, în România va exista de-a pururi o “Cruce pe cer”. Dar trebuie ca această cruce să coboare si în suflet.

Să nu uităm că regele Mihai a spus “Nimic fără Dumnezeu” si când când a spus această frază nu a tradus doar dictonul latin “Nihil sine Deo”, ci l-a si intergrat. Să nu-l hulim, fiindcă atunci facem jocul Anticristului, care vrea ca el, regele, si toti “ai Lui”,  cei cu credintă, să nu reusească nimic în lumea asta. Bătându-ne joc de rege ne batem joc si de Dumnezeu, îi luăm puterea, tinându-l cu mâinile legate. Si iarăsi îmi revine în minte acel tablou de la Academia Sâmbata de Sus: un presupus Christ modern, ajuns până în zilele noastre atât de amare, cu atâtea nedreptăti si drame, cu războaie care se fac “în numele vietii” sau în numele cui?, cu aceste sfârtecări de carne omenească care ni se dă, indirect, să o savurăm ca hrană zilnică. Acel presupus Christ pune, cu ochii  înfipti în cer, ca o lance, o întrebare dureroasă. Ochii interogau fără cuvinte, asa cum buzele, mute strigaseră acea întrebare pe care am auzit-o, venind de acolo, din ulei si din pânză: “Da ce m-ai înviat, Doamne, dacă mi-ai legat maînile?”

  


[1] Pentru un articol referitor la aceasta vizită, vezi situl http://www.cs.kent.edu/~amarcus/Mihai/romanian/agende/ro010522.html

Antonia Iliescu                                                                                                                                                                                27.08.2006

 

                                                                                                                    

 


 

Stăpâna lumii

 

- Semanatorule, pune în pământ sământa si nu te rusina când va trebui să i te îngenunchezi. Sământa este stăpâna lumii, iar tu esti slujitorul ei. Sământa poartă în ea si părintii si copiii, este totodată parte si întreg, iar mirajul Creatiei coboară si iese necontenit din pântecul ei. Semănătorule, ti s-a dat în pază sământa să o semeni, apoi să o culegi si iarăsi să o semeni. Prin strădania ta universul nu moare. Sământa este învierea păstrată pentru acele vremi propice când soarele se va îmbuna si când pământul va fi gata să se primenească pentru ca să poată primi. Câte o samântă pentru fiecare picătură de ploaie. Si toate să rodească.

- Semănătorule, nu-ti fă griji după ce ai semănat. Bobul stie singur cum să-si spargă coaja. Dar spune puiului din samântă să îndrăznească să vadă lumina, să crească mare si să devină Semănător. Si dacă el te-a auzit, născut cu dor de soare, puiul din sământă va încerca să se înalte până la el. Tinând-o în căusul cald al palmei tale, înainte de-a o trimite spre cerul pământului, tu, semănătorule, să îi grăiesti astfel: stăpână, nu vei repeta gresala lui Icar. De aceea te vei “cultiva” pe tine însăti, prin cunoastere de sine, cât mai devreme, cât mai bine cu putintă, pentru ca aripile tale să nu se topească înainte de a fi învătat să zboare cu gândul. Pentru a-ti putea depăsi limitele, trebuie mai întâi să le cunosti.

- Semănătorule, spune semintei, prin cântec si descântec, să nu îi pese de neghină si să-si vadă de drumul ei. Când va fi acolo, mică si singură în pământ, cu lumina filtrată abia-abia prin blana humusului, spune-i să nu-si piardă nădejdea privind către stejarii din jur. Spune-i că desi este atât de mică încât o poartă vântul, ea este atât de mare încât în ea încape stejarul.

Spune-i povestea ta, fiindcă si tu ai fost o dată o sământă mică, plăpândă si speriată. Dar ai crescut, fiindcă nu te-a înduiosat pielea sticloasă de sarpe pe care a trebuit să o lepezi în drum, atunci când nu ti-a mai fost încăpătoare.

- Semănătorule, fii bun si îngăduitor si răbdător. Nici o sământă nu seamănă cu alta si fiecare este responsabilă de propriul ei fruct. Constiinta nu se trezeste cu biciul. Nu uita că rodul asteptat se coace în ritmul său. Inutil să-l grăbesti, fiindcă strugurele acru nu-ti va place. Dar în acelasi timp nu uita că atunci când ciorchinele este copt doar pe jumătate, boaba mică e cea mai dulce.

- Semănătorule, e vremea culesului. “Ce ai semănat, aceea vei culege” spune înteleptul. Oare?... Tu nu ai semănat “vânt”, dar ai cules uneori “furtună” si nu e vina ta. Se mai întâmplă, fiindcă esti mereu pus la încercare. Cu cât faci lucrurile mai bine, mai temeinic, cu atât ti se vor încredinta sarcini tot mai grele si mai grele. Este scara ta de valori, pe care trebuie să o urci, o scară cu un număr infinit de trepte. Nu fii naiv, si nu crede că dacă stai pe loc, ca să te odihnesti, treptele s-au sfârsit. Ele nu sfârsesc nici măcar o dată cu moartea. Sunt condamnati la un vesnic urcus doar cei ce privesc spre înaltul cerului. Ei stiu că de acolo vine tot misterul pe care îl poartă în ea sământa. Iar sământa este un sir infinit de porti deschise spre acelasi lucru, care se întoarce mereu în el însusi.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                                        4.09.2006

 

                                                                                                        

 

 


La maîtresse du monde

 

            - Semeur, mets la semence dans la terre et n’aie pas honte de t’agenouiller devant elle. La semence est la maîtresse du monde et tu es son serviteur. La semence porte en elle les parents et les enfants, elle est ŕ la fois part et entier et le mirage de la Création descend et sort perpétuellement de ses entrailles. Semeur, on t’a donné en garde la semence pour que tu la sčmes, pour que tu la cueilles, pour qu’ensuite tu la sčmes ŕ nouveau, encore et encore. C’est grâce ŕ ton labeur que l’Univers ne meurt pas. La semence est la résurrection gardée pour ces temps propices oů le soleil va s’adoucir et la terre sera pręte ŕ se renouveler pour pouvoir l’accueillir. Chaque semence pour chaque goutte de pluie. Et que toutes donnent des fruits.

            - Semeur, ne te fais pas de soucis aprčs avoir semé. La graine sait comment briser son écorce. Mais dis au petit de la semence de voir la lumičre, de pousser pour devenir Semeur. Et s’il t’a entendu, né dans l’amour du soleil, le petit de la semence essayera de s’élever jusqu’ŕ lui. En la tenant dans le creux de ta paume, avant de l’envoyer vers le ciel de la terre, toi, semeur,  parles-lui ainsi : maîtresse, tu ne répéteras point l’erreur d’Icare. C’est pour cette raison que tu te cultiveras toi-męme, en essayant de te connaître le plus tôt possible, le mieux possible, pour que tes ailes ne fondent pas avant d’avoir appris ŕ voler par la pensée. Pour arriver ŕ dépasser tes limites il faut d’abord que tu les connaisses.

            - Semeur, dis ŕ la semence, par la chanson ou par l’incantation, d’ignorer le gerzeau et de suivre son chemin. Quand elle sera lŕ-bas, petite et seule dans la terre, sous une lumičre péniblement filtrée ŕ travers la fourrure de l’humus, dis lui de ne pas perdre l’espoir en regardant les chęnes alentour. Dis lui que malgré sa taille si petite, telle que le vent l’emporte, elle est tellement grande, telle que le chęne y trouvera sa place. Dis lui ton histoire, car toi aussi tu fus un jour une petite semence chétive et effrayée. Mais tu as grandi, car tu ne t’es pas apitoyé sur ta peau vitrée de serpent que tu as dű lâcher sur le chemin, alors qu’elle ne pouvait plus te contenir.

            - Semeur, sois bon et compréhensible et patient. Nulle semence ne ressemble ŕ une autre et chacune est responsable de son propre fruit. La conscience ne s’élčve pas sous le fouet. N’oublies pas que le fruit tant attendu műrit en son rythme. Inutile de le presser, car tu n’aimeras pas le raisin aigre. Mais en męme temps, n’oublies pas que lorsque la grappe n’est qu’ŕ moitié műrie, le grain le plus petit est le plus doux.

            - Semeur, c’est le temps de la récolte. « C’est ce que tu as semé que tu cueilleras » dit le sage. Et pourtant… Tu n’as pas semé « du vent » mais tu as quelquefois recueilli « la tempęte » et ce n’est pas de ta faute. Ca arrive parfois, car tu es toujours mis ŕ l’épreuve. Plus les choses sont bien faites, d’une façon solide et durable, plus on te confiera des tâches de plus en plus lourdes, toujours plus lourdes. C’est ton échelle de valeurs que tu dois monter, une échelle au nombre infini de marches. Ne sois pas naďf et ne crois pas que si tu t’arrętes pour te reposer, les marches ont fini d’ętre lŕ. Elles ne finissent jamais, ni męme aprčs ta mort. Seuls ceux qui regardent au plus haut du ciel sont condamnés ŕ une montée éternelle. Ils savent que c’est de lŕ que vient tout le mystčre que la semence porte en elle. Et la semence est une file infinie de portes ouvertes toujours vers la męme chose, qui revient toujours en elle-męme.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                            4.09.2006

 

 

 


 

In lumea lui Rob Gonsalves

 

Până ieri, 6 sptembrie, nu-l cunoscusem pe Rob Gonsalves. Dacă Ben australianul nu-mi trimitea acea diaporamă, cine stie când as fi aflat despre Rob? Fără să dau atentie titlului acelui fisier atasat, care mi-ar fi dezvaluit si autorul, am deschis diaporama, curioasă să văd ce era înauntru. Scriu aceste impresii mânată de entuziasmul ce m-a înflăcărat, în acest ceas târziu de noapte, când a 37-a imagine încheia seria acelor tablouri.

Trecând din pictură în pictură, pe masură ce avansam în miezul acelei diaporame, încercam să aflu cine pictase acele “idei” de “magic realism”. Magritte? Da, poate... Desi atunci când i-am vizitat expozitia la Palais des Beaux Arts de Bruxelles nu văzusem acele opere. Numele autorului l-am căutat zadarnic pe acele reproduceri în format electronic. Stilul, îmi era oarecum familiar si mă ducea cu gândul când la Dali, când la Magritte. Picturile din acel colaj basculau între formele suave, aproape fără contur, dar încărcate de sens, ale lui Dali si ideile pictate sub un clar contur, în culori vii, ale lui Magritte. Dar nu am găsit nimic care să-mi amintească de vreun elefant pe picioare filiforme, nici de vreun nud gânditor; n-am găsit nici o Fecioară cu pruncul, nici o sferă, nici un măr, nici un melon, nici o pipă, nici o colivie în pieptul batrânului de sub mantie... Erau doar imagini în oglinzi imaginare, tăiate sub diferite unghiuri.

Asadar nu era nici Dali nici Magritte. Elemente din pictura lui Magritte se regăsesc totusi în picturile lui Gonsalves. Un exemplu ar fi acele treceri ale omului în materia obiectului cu care este în contact. “Georgette au piano[1] nu-si plimbă degetele pe clape, ci degetele devin clapele însesi, albe si negre. Pictura lui Gonsalves continuă parcă opera idolilor dispăruti, care ar mai vrea încă să picteze, de dincolo. Asa se face că “La maison du mystčre”  a lui Magritte se metamorfozează în “White Blanket”, îmbogătindu-se totodată cu elementul uman. Casa lui Magritte pare să fi traversat două anotimpuri, în tabloul  lui Gonsalves. Vara a trecut deja în iarnă, aducând cu ea elementul nou, purificator - acea tânără dormind sub o pătură de zăpadă asternută în fata casei. Zăpada este împărtită în mici “diferentiale” care repetă motivul plăpumioarelor calde de puf.

Elementul repetitiv, acel ingredient miraculos care dă savoare tablourilor lui Gonsalves,  este acea noutate care îl distinge net de predecesorii săi. Lumea lui este o permanentă redimensionare a obiectului material, până la obsesia transfigurării lui în subiect uman. Elementul care se repetă pare a fi în miscare perpetuă, venind de departe, din genuni, si mergând spre nicăieri. El avansează încet, aproape imperceptibil, mergând fie pe ape, fie pe zăpezi, schimbându-si mereu pozitia, alura si chiar si sensul. Pe măsură ce înaintează spre ochiul privitorului, ca într-o succesiune de imagini ale unui film animat, obiectul multiplicat la infinit traversează o succesiune de regnuri - mineral, vegetal, animal, - pentru ca în final să devină om. Sunt extrem de putine tablorile în care artistul nu pictează omul. Dar chiar si atunci când omul lipseste, apare o casă. Omul, chiar si atunci când nu se arată, se face simtit.

Surpriza pe care ti-o creează pictura lui Gonsalves este multiplă. In “Ladies of the lake”, imaginea brazilor din fundal, reflectati în ape, sculptează în materia lichidă, suave fecioare îmbrăcate în alb, care ies din ape purtând în mâini lămpi aprinse. Vestmintele lor albe sunt tesute din acelasi material ca si spuma norilor de pe cer si din ape. Ele prind contur pe măsură ce se apropie de ochiul nostru din ce în ce mai uimit de acele salturi de sens, nesteptate. Parcurgând acel unic drum al bandei lui Möebius, norii, cerul, apele, brazii si fecioarele, toate aceste elemente, plus focul, refac legenda lumii pe o bucată de canava, care de-o dată, sub ochii nostri, devine aur pur.

Picturile lui Gonsalves s-ar părea că au mai multe straturi de ulei, constituite într-o adevărată structură grafitică. Fiecare plan de clivaj aduce un element nou, ca un scenariu de film. Artistul pictează în toate planurile posibile, real, imaginar, terestru sau celest, dându-ne chei multiple pentru bucuria ochiului si a mintii.

Realul si imaginarul se confundă în tablourile lui Gonsalves, acest fapt fiind în esentă ceea ce defineste acest nou curent în arta picturală, numit “realism magic”. Oamenii au dimensiuni normale si gigantice în acelasi timp. Nepotul si bunicul care joacă sah pe pânza tabloului “Chest Master”, mută cu usurintă turnurile rotunjite din fata terasei unui castel. Jocul se petrece în plină iarnă, când petecele albe de zăpadă alternează cu pâlcurile de brazi, creând fondul unei imense table de sah, la poalele muntilor. Dar muntii sunt albiti de zăpadă, si în planul cel mai îndepartat al tabloului, ei devin una cu cerul, si el albit de nori. Unde se petrec lucrurile? In cer sau pe pamânt? Esti suspendat între real si “magic”, cu o senzatie de ameateală, ca într-un carusel, pe care el, pictorul, dintr-un plan nevăzut al tabloului, îl învârteste cu mâna din ce în ce mai repede.

Lumea lui Gonsalves este o lumea a copiilor adulti, a adultilor rămasi copii în adâncimea sufletului lor, a bătrânilor care se mai joacă cu plăcere. Lumea lui este o lume vie, atât de vie încât până si piatra devine om. In « The performer and his public » chitaristul, suit pe acoperisul unei clădiri, îsi uimeste publicul de piatră până acolo încât fiecare casă din oras se transformă, în adâncimea tabloului, în oameni cu capuson, cu fete extaziate. Chitaristul nu cântă pentru cineva anume, ci pentru întreaga lume unită prin magia muzicii. Violonistul din "Listening Fields" cântă într-un chiosc amenajat în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, unde fiecare floare este o femeie care ascultă vrăjită pe maestru. 

Lumea pictorului este o lume a “lumilor scrise”. "Written Worlds" este, la prima vedere, o scenă surprinsă într-o bibliotecă, unde o mamă si un copil răsfoiesc cărti. Dar fiecare carte este asezată în picioare cu fata la noi, nu cu cotorul. “Iată un mod neobisnuit de a tine cărtile în bibliotecă” – pare să spună mama, care priveste într-o carte deschisă, de pe etajeră.  Copilul pune si el mâna pe o carte, dar abia îi atinge copertile, fiindcă el abia începe să traiască. In pictura lui Gonzalves chiar si cel mai mic amănunt are sens. Pe peretele opus al bibliotecii nu mai sunt nici rafturi nici etajere ci doar usi deschise spre “afară”. Cartea vietii devine chiar viata trăită si personajele ies din tablou prin acele usi deschise. Fiecare îsi alege singur etajul pe care îl va citi. Cei mai îndrăzneti sunt tentati chiar de lună si sunt gata să păsească spre lumea lui Jules Vernes, unde îi ademenesc dirijabile frumos colorate.  O scară în sus, alta în jos, ne aruncă în fată sensuri nenumărate pe care trebuie doar să le imaginăm. Tablorile artistului sunt drumuri ramificate la înrucisarea cărora el pune câte un mic indicator, abia vizibil, dar atât de important, prin recompensa pe care o aduce celui care nu trece usor peste lucruri.

Lumea lui Gonsalves este acea lume visată de noi toti, în care omului i se redă toată splendoarea, cu un simplu gest de pensulă, ispitindu-l să coboare dintre stele. Acea luminită de pe bolta albastră lăsându-si în urmă haina ei de stea, ia formă de om, iar omul, cu o lampă aprinsă în mână, începe deja jocul lui pe această lume plutind printre nori, care cad, în grele si albe zapezi, peste păduri de brazi. Dinspre tablou vine o adiere de răsină si miros alb, de ninsoare proaspătă căzută parcă direct din lumina lunii.

In lumea lui Rob Gonsalves, cărtile sunt cărămizi de catedrală, de unde omul se poate servi ca dintr-o bibliotecă. Viata – asa cum apare în picturile lui, - este o lungă plimbare prin labirint, este un joc de puzzle gigantic, unde realitatea ia locul jocului însusi, din care lipsesc doar acele bucăti netrăite încă.

Lumea lui este o lume unde norii trec în zei, zeii trec în statui iar statuile prind viată pentru a ne da viata, nouă, acelora care am îndraznit să înăltăm un zmeu către cer.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                          7. 09.2006

 


[1] ulei pe pânza, Magritte 1923

 

 


 

Regele fericirii neasteptate

 

            Un ciudat joc de coincidente mi-a redat dorinta de a scrie urmarea povestii lui Paul D., supranumit “Regele neasteptatului”. Nu demult m-a sunat o veche prietenă din copilărie care locuieste în Canada. Printre altele îmi spune cât de mult i-a plăcut eseul despre Paul D., pe care l-a citit într-o publicatie pe internet. Asadar Paul D. face turul lumii: a voiajat până acum în România, Germania, Australia si Canada.

Anul trecut, făcând curătenia pentru Pasti, am dat peste o casetă cu muzică românească, dată în dar de Paul. Asa s-a născut “Regele neasteptatului”. Anul acesta, tot înainte de Pasti, un fost elev de-al lui Paul, domnul Philippe S., mi-a dat vestea cea mare: Paul D. trăieste si se află într-o casă de bătrâni, “Les jolis bois”.

Când un părinte trecut în cealaltă lume ni se arată viu într-un vis, o fericire imensă ne inundă. Asa s-a întâmplat si cu mine, aflând că Paul este în viată. I-am făcut o vizită pe 25 martie, o vizită anuntată, pe care Paul era nerăbdător să o primească. L-am găsit în tęte ŕ tęte cu televizorul. Casa de bătrâni se află într-un loc calm, înverzit, cu o frumoasă privesliste: de o parte parcul si de cealaltă, o catedrală care poartă în căusul unui perete o statuie albă a Madonei.

            Am ajuns la el într-o frumoasă duminică însorită si răcoroasă. Casa de bătrâni este foarte cochetă si bine gândită: are cabinet medical, salon de coafură si resturant la subsol. Fiecare pensionar are un fel de garsonieră, în care este “la el acasă”. Nu stiam numărul camerei, asa că am luat la rând fiecare usă si am trecut în revistă o multime de nume si fotografii ale celor aflati în pensiune. Pe Paul l-am găsit la etajul I , zâmbindu-mi jovial dintr-o poză lipită pe usă. Luase deja masa si se aproapiase mult de televizor, ca si cum ar fi stat la taifas cu un prieten vechi. Când am intrat, m-a privit un pic nedumerit (cred că nu-si mai amintea bine cine sunt). După câteva precizări m-a recunoscut. Am petrecut împreună două ore, tăifăsuind, depănând amintiri de dată recentă, în timp ce sorbeam din vinul alb si dulce, un murfatlar de Odobesti.

            Eu mă pun imediat pe treabă si scot din geantă eseul “Le roi de l’inattendu”. De când am aflat că trăieste, ardeam de nerăbdare să-i dau de stire că i-am publicat pe web povestea vietii.

- Paul, je vous croyais mort. Certaines choses je les ai écrites en guise d’adieu… Je ne sais pas comment vous dire. Vous me pardonnez…

- Mais tu peux écrire tout ce que tu veux ! Tu es libre. Je n’ai pas ŕ te donner l’autorisation. De quel droit pourrais-je faire une telle chose ?

Din când în când mă întrerupea din lectură:

- Ah, quel bonheur! Je suis au Paradis. Ma vie est vraiment extraordinaire !

Mi-a povestit din nou despre familia lui, despre sotia pe care încă o mai iubeste. Rotindu-mi privirea prin cameră am recunoscut multe dintre fotografiile de la casa lui din parc.

- Recunosti casa asta?

- Cum de nu? E casa din parcul de la Marchin, unde am mâncat împreună un pui fript si am băut un vin rosu, Chateau Sarati.

Paul îsi ia fata în mâini si închide ochii, ca un copil, în timp ce repetă: “je suis au Paradis”. E fericit, se vede cât de colo. Nu mai are culoarea albă verzuie de acum patru ani. E rozaliu în obraji si glumet.

Citesc, citesc într-una. Mă străduiesc să pronunt cât mai clar fiecare cuvânt. Intr-o pauză de lectură, facem turul fotografiilor de pe dulap si de pe pereti. Il văd pe Paul D. cu o chitară în mână. Imi spune că stie să cânte la pian, la chitară si la flaut si că e autodidact. Continui să-i citesc pasaje din viata lui extgraordinară, pe care începe să o uite. Trag cu ochiul să-i văd reactiile si am certitudinea că savurează fiecare rând. Imi spune dealtfel că uitase multe lucruri si că lectura îl ajută să le retrăiască. Fata i se lumina din când în când, atunci când memoria îi deschidea o poartă spre episodul Bertrand Russel, sau spre Pčre Pire. Când am ajuns la Pčre Pire, Paul sare sprinten din scaun si mi-l arată într-o poză, alături de sotia lui. E mândru, iar ochii lui albastri, copilărosi, joacă veseli pe după ochelari. E fericit. Câtă diferentă fată de alti bătrâni care stăteau tristi si întepeniti în vreun scaun rulant de pe culoar, sperând că cineva îi va vizita totusi. La plecare, trecând pe lângă ei, i-am salutat. Desi mă petreceau cu privirea, păreua a nu mă fi văzut. Erau desigur dusi departe, în amintirile lor fără întoarcere. Paul, din contră, trăia în cel mai palpitant prezent:

- Tu m’as donné une seconde vie! Quel bonheur ! Je suis au Paradis.

La plecare, tinându-se de mobile, m-a condus până la usă. S-a apropiat de mine si mi-a spus :

- Merci pour ta visite. C’est vraiment le Paradis. Quel bonheur ! Oh, quel bonheur tu m’as fait…Tu m’as donné une seconde vie.

 

In timpul unei scurte vizite la Roma, în vacanta de Pasti, am vizitat Bazilica Sant Ignatio. Chiar la intrare am putut admira macheta ebenisului italian, Vincenzo Pandolfi (1905 – 2005), purtând inscriptia “UT UNUM SINT”. Această capodoperă în miniatură, realizată din lemn, la sara 1:200, având un diametru de aproximativ 3 m, a fost dăruită Papei Ioan Paul II  în 1992, chiar înainte de a fi terminată.

Opera a fost initiată de artist la vârsta de 70 de ani si a fost terminată la 98 de ani. Macheta reprezintă un proiect de constructie al unui centru unificator al tuturor bisericilor din lume, indiferent de religie sau de confesiune - “Il Tempio di Cristo Re”.

 

 

Un text explicativ precizează că “această operă constituie o cale spre dialog între religii, pe baza abolirii tuturor războaielor, în scopul atingerii păcii universale”. Templul este o constructie având forma unei cupole în stil bizantin, unde fiecare tară din lume este reprezentată printr-o biserică sau un alt loc de cult al religiei reprezentative, peste care veghează sfântul protector al natiunii. Am avut plăcuta surpriză să constat că România, vegheată de Sfântul Andrei, era reprezentată prin macheta Mănăstirii Curtea de Arges, reprodusă în lemn cu multă meticulozitate si virtuozitate.

 

 

In timp ce admiram bogatele elemente decorative din bazilica Sant Ignatio din Roma, ca de exemplu picurile murale în culori pastel ori superbul mozaic al Fecioarei cu pruncul,  pasii se făceau din ce în ce mai rari. Atât de rari încât nici nu mi-am dat seama că mă oprisem demult ca să ascult suita în si minor de Bach, cântată de orchestra filarmonica din Zürich, în care flautul clasic a fost înlocuit cu naiul lui Gheorghe Zamfir si al lui Simion Stanciu. Ciudată coincidentă... Cu numai două saptamâni în urmă, vizitându-l pe Paul D., îi dăruisem o copie a casetei pe care el însusi mi-o dăduse cu patru ani în urmă. Mă rugase să-i fac si lui o copie, fiindcă – spunea el – discul original se pieduse în timpul mutării.

Aceast lucru bizar mi-a reconfirmat ceea ce demult stiam din propriile mele experiente de viată: că nimic în această lume nu este întâmplător si că toate câte ni se întâmplă se leagă pentru a da un sens vietii noastre terestre.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                5 mai 2007

           

           

           

           

           

Le roi du bonheur inattendu

 

            Un bizarre jeu de coďncidences m’a redonné le désir d’écrire la suite de l’histoire de Paul D., surnommé « Le roi de l’inattendu ». Voici quelque temps m’a sonnée une ancienne amie d’enfance qui habite au Canada. Entre autres elle m’a dit combien l’essai sur Paul D., qu’elle avait lu dans une publication sur internet, lui avait plu. Ainsi donc Paul D. fait le tour du monde, ayant déjŕ voyagé en Roumanie, Allemagne, Australie et au Canada.

            L’année passée, en faisant le nettoyage pour les Pâques, j’avais retrouvé une cassette avec de la musique roumaine, que Paul m’avait donné en 2003. C’est ainsi que « Le roi de l’inattendu » est né. Cette année-ci, toujours avant les Pâques, un ancien élčve de Paul, monsieur Philippe S., m’a donné la grande nouvelle : Paul D. est vivant et vit dans une maison de retraite, « Les jolis bois ».

            Quand un parent passé dans le monde de l’au-delŕ se montre ŕ nous vivant, dans un ręve, un immense bonheur nous inonde. C’est ce qui m’est arrivé, en apprenant que Paul est vivant. Je lui ai rendu visite le 25 mars dernier, une visite annoncée, que Paul était impatient de recevoir. Je l’ai trouvé en tęte ŕ tęte avec sa télé. Le home se trouve dans un endroit calme, vert, avec une belle vue sur le parc d’un côté et de l’autre, sur une cathédrale portant dans le creux de la muraille d’en face une statuette blanche de la Madone. 

J’y suis arrivée un beau dimanche ensoleillé et frais. La maison de retraite est trčs coquette et bien outillée : on y trouve un cabinet médical, un salon de coiffure et un restaurant au sous-sol. Chaque pensionnaire a pour lui seul un studio oů il se sent « chez lui ». Je ne connaissais pas le numéro de la chambre, donc j’ai du passer en revue une multitude de noms et de photos des pensionnaires. J’ai trouvé Paul au Ier étage, me souriant jovialement d’une photo collée sur la porte. Il avait déjŕ déjeuné et s’était approché de la télé, comme s’il faisait un brin de causette avec un vieil ami. Quand je suis entrée il m’a regardée irrésolu (je suppose qu’il ne se souvenait plus qui j’étais). Aprčs quelques mots il m’a reconnue. Nous avons passé deux heures ensemble, en causant, en égrenant des souvenirs de date récente, pendant que nous sirotions le vin blanc et doux d’Odobesti.

Je me suis mise immédiatement au travail. J’ai fait sortir de mon sac l’essai «Le roi de l’inattendu”. Depuis que j’avais appris qu’il était vivant, je brűlais d’impatience de lui annoncer la publication (web) de l’histoire sur sa vie qu’il m’avait racontée.

- Paul, je vous croyais mort. Certaines choses je les ai écrites en guise d’adieu… Je ne sais pas comment vous dire. Vous me pardonnez…

- Mais tu peux écrire tout ce que tu veux ! Tu es libre. Je n’ai pas ŕ te donner l’autorisation. De quel droit pourrais-je faire une telle chose ?

De temps en temps il m’interrompait pour me dire :

-         Ah, quel bonheur! Je suis au Paradis. Ma vie est vraiment extraordinaire !

Il m’a raconté de nouveau certains épisodes liés ŕ sa famille, surtout ŕ son épouse qu’il aime encore. En regardant la chambre, j’ai reconnu quelques photos de la maison du parc.

-         Tu reconnais cette maison ?

- Et comment ! C’est la maison du parc de Marchin oů nous avons mangé un poulet rôti et oů nous avons bu un vin rouge, Château Sarati.

Paul se prend le visage entre les mains et ferme les yeux comme un enfant, tandis qu’il répčte : « je suis au Paradis ». Il est heureux, ça se voit de loin. Il n’a plus la couleur verdâtre d’il y a quatre ans. Il a du rose dans ses joues et il parle sur un ton espičgle.

            Je lis, je lis toujours. Je m’efforce de prononcer chaque mot le plus clairement possible. Pendant une pause de lecture, on fait le tour des photos exposées sur le placard et sur les murs. Je vois Paul D. une guitare ŕ la main. Il me dit qu’il sait jouer du piano, de la guitare et de la flűte et qu’il est autodidacte. Je continue la lecture évoquant « sa vie extraordinaire » qu’il est en train d’oublier. Je le surveille du coin de l’śil pour voir ses réactions et j’ai la certitude qu’il savoure chaque ligne. Il me dit d’ailleurs qu’il avait depuis longtemps oublié certaines choses et que la lecture l’aide ŕ les revivre. Son visage s’illumine de temps en temps quand dans sa mémoire s’ouvrent des portes, celle conduisant ŕ Bertrand Russel ou vers Pčre Pire. Quand je suis arrivée ŕ l’épisode Pčre Pire, Paul saute de sa chaise pour me montrer une photo oů Pčre Pire est ŕ côté de sa femme. Il en est tellement fier et ses yeux bleus, enfantins, jouent gaiement derričre ses lunettes.

Il est heureux. Combien de différence face aux autres vieux du home qui demeuraient figés dans une chaise roulante sur le couloir, espérant que quelqu’un allait enfin leur rendre visite ! Avant de partir, en passant parmi eux, je les ai salués. Ils me poursuivaient d’un regard triste, sans pourtant me voir vraiment. Ils étaient sűrement trčs loin, confondus dans leurs souvenirs sans retour. Paul, par contre, vivait dans le plus palpitant des présents :

- Tu m’as donné une seconde vie ! Quel bonheur ! Je suis au Paradis…

            Avant de le quitter, il m’a conduit jusqu’ŕ la porte, en se tenant aux meubles. Il s’est approché de moi et m’a répété :

- Merci pour ta visite. C’est  vraiment le Paradis. Oh, quel bonheur tu m’as fait…Tu m’as donné une seconde vie.

 

            Pendant une courte visite ŕ Rome lors des vacances de Pâques, j’ai visité la Basilique Saint Ignace. A l’entrée du côté droit, c’était une admirable maquette de l’ébéniste italien Vincenzo Pandolfi (1905 – 2005), qui portait l’inscription : “UT UNUM SINT”. Ce chef d’śuvre, miniature réalisée en bois, ŕ l’échelle 1 :200, ayant un diamčtre de 3 mčtres approximativement, fut donné au Pape Jean Paul II, en 1992, avant męme d’ętre achevé. L’artiste avait initié cet oeuvre ŕ l’age de 70 ans et il l’a fini ŕ l’age de 98, deux ans avant sa mort. La maquette représente un projet de construction d’un centre unificateur de toutes les églises et lieux de culte du monde entier, sans tenir compte de religions ou de confessions. Il s’agit du « Temple du Christ Roi » (Il Tempio di Cristo Re).

 

 

Un texte explicatif précisait que « cette śuvre constitue une voie vers le dialogue entre les religions, ŕ travers l’abolition de toutes les guerres, afin d’atteindre la paix universelle ».

            Le Temple est une construction en forme de coupole style byzantin, oů chaque pays du monde est représenté par une église (ou un autre lieu de culte représentatif), sur laquelle veille le saint protecteur de la nation respective. J’ai eu la surprise de constater que la Roumanie veillée par Saint André, était représentée par la maquette du Monastčre Curtea de Arges, reproduit en bois avec beaucoup de méticulosité et de virtuosité.

 

 

Tandis que j’admirais les riches éléments décoratifs de la basilique Saint Ignace de Rome, comme par exemple les peintures en couleurs pastel ou la magnifique mosaďque représentant La Vierge et le Saint Enfant, mes pas se faisaient de plus en plus rares. Tellement rares que j’ignorais ętre restée figée depuis quelques temps, pour écouter la suite en si mineur de Bach, jouée par l’orchestre philharmonique de Zürich, oů la flűte traversičre avait été remplacée par la flűte du Pan de Gheorghe Zamfir et celui de Simion Stanciu. Etrange coďncidence… Seulement deux semaines auparavant, en rendant visite ŕ Paul D., je lui avais apporté une copie de la cassette qu’il m’avait lui męme donnée quatre années avant, car il avait perdu l’original lors de sa retraite dans le home.

Ce fait pour le moins bizarre m’a confirmé ce que je savais depuis longtemps déjŕ, par mes propres expériences de vie : rien dans ce monde n’est hasard et tout ce qu’il nous arrive se lie pour donner un sens ŕ notre vie terrestre.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                  le 5 mai 2007

 

 


 

Artistul, filozoful si adevărul dăruit

 

Ce este « adevărul », acest antonim si totodată antidot al minciunii? In sens larg, privit din punct de vedere notional si filozofic, ce definitie l-ar putea cuprinde ? Cine îl poate delimita ? O castă, o comunitate pot decreta drept « adevăr » un dat abstract schiop sau chiar un fals ticluit în folosul lor. Este vorba despre acel “adevăr” functional, aducând foloase imediate, care uzurpă orice tentativă de răsturnare a pozitiei lui prestabilite, de adevăr unic si irevocabil si care serveste interesele politice ale acelei caste, comunităti ori partid politic.

Artistul autentic, ca si filozoful, caută adevărul pe alte căi, el nefiind constrâns decât de constiinta lui în a-i defini continutul, formele si limitele. Artistul si filozoful sunt receptori de valori captate prin intuitie, dintre care adevărul are valoare de axiomă. El nu trebuie deci demonstrat, ci doar expus în forme convenabile, inteligibile, simtite si mai ales necalculate sau programate. Unda pură nu trebuie îmbrăcată în sofisticării, fiindcă riscă să nu mai încapă în tot omul iar scopul ei primar – acela de a fi mediator între om si Divin – este denaturat, ba chiar mai rău, este ucis prin inutilitate. Artistul, ca si filozoful, în momentele lui de gratie, este cel care aude fără urechi, cel care vede fără ochi, cel care stie fără să fi căutat, « cel care crede fără să fi cercetat ». Este copilul etren care a fost dăruit si investit cu părti din Marele Adevăr Universal.

Adevărul nu poate pătrunde în lume decât prin oameni singuri, care depun mărturie, după ce au experimentat acea parte de adevăr, care li s-a dezvăluit printr-o muncă-trăire istovitoare, incununată aproape întotdeauna si de revelatie. Asa s-au născut filozofii, fără voia lor, plimbându-se ca Socrate prin agora, conversând cu multimea într-un fel de exercitiu de scoatere a adevărului de sub tutela ignorantei ori a prostiei si a minciunii.

Socrate, acest subtil artist al ratiunii, filozof ingenios, a intrat în legendă prin absenta unei opere scrise. Desi nu a scris nici măcar un rând, el a influentat gândirea lumii prin arta cu care scotea adevărul din oameni, făcându-i să îl descopere singuri. Tactica lui erau întrebările, el dându-se drept novice în varii probleme. Cu abilitate, corecta greselile compatriotilor săi atenieni, făcându-i să gândească singuri si tot singuri să descopere mai întâi absurdul si apoi adevărul. In numele acestui adevăr, pe care Socrate îl considera mai presus decât viata însăsi, el a fost condamnat la moarte de adversarii săi politici. Cupa de cucută băută de Socrate si mai târziu, crucea lui Isus, sunt semnale de alarmă pentru o lume în decădere, inconstientă, care îsi acceptă cu greu drumul dificil al evolutiei ca fiintă ratională, spirituală si morală.

Adevărul total si unic există fără îndoială, dar el ne va fi mereu inacesibil, asa cum este greu de reconstituit imaginea Divinitatii. Vom muri si noi de setea de adevăr ori de foamea de absolut, trăind chinurile miticului Tantal.

Istoria vietii nu a făcut decât să sfărâme adevărul în miliarde si miliarde de cioburi, unicitatea accesibilă a adevărului fiind tot atât de imposibilă ca si identitatea fiintelor terestre, unele în raport cu altele. Tocmai fiindcă « adevărul » este o sumă de gânduri si de intrepretări, el nu este adevărat decât în raport cu suma indivizilor care si-au modulat gândurile, acordându-si interpretarile. Acest sumum este si el tot partial si relativ, neputând fi verificat niciodată in integrum. O afirmatie, o idee devine cu atât mai adevărată cu cât numărul adeptilor ei creste. In ideea că numărul este cel care decide in ultimă instantă autenticitatea adevarului, minciuna, rumoarea si calomnia se pot substitui adevărului cu imense sanse de reusită. Trăim într-o lume unde numărul dictează totul: etica, morala si valoarea. Căutarea sau /si verificarea adevărului începe prin desprinderea de număr, de sumă si aflarea din interior a adevărului.

Există mai multe tipuri de adevăr. Dintre toate, adevărul omenesc nemărturisit este poate cel mai important dintre toate adevărurile posibile, fiind absolut autentic si gratuit ; rămâne, din păcate, aproape întotdeauna ascuns si este îngropat odată cu omul; este adevărul descoperit de fiecare individ în parte, prin propria lui experientă de viată; este grăuntele de polen care se prinde de piciorusele albinei si care este dus mai departe din floare în floare, devenind sursă si garant pentru continuarea vietii; adevărul stiintific este acel adevăr bazat pe teorii, cercetări si experimente; acest tip de adevăr este efemer, fiind mereu perfectibil;  adevărul istoric (mă refer cel nefalsificat în interesul vreunei caste) este bazat pe documente si probe materiale din epoci revolute, care si el este efemer si perfectibil, fiind functie directă de mijloacele de investigare a trecutui istoric; adevărul filozofic este partial si subiectiv… câte filozofii atâtea adevăruri; adevărul artistic este adevărul care nu poate fi probat în nici un fel, dar care convinge în fractiuni de secundă, necerând interlocutorului nici un fel de eruditie sau pregătire prealabilă, ci doar bunăvointa de a cunoaste lumea din afara lui, slefuită si dăruită de artist, prin opera lui.

Acest adevăr artistic este un adevăr dăruit si pur, este materia primă a artistului autentic care nu poate face operă de artă decât transformându-l în adevăr brut, integrat materiei sau nemateriei, fie ea piatră, culoare, formă, sunet, miscare sau cuvânt. Artistul est un alchimist cu misiune inversă, aceea de a transforma aurul Divin in plumbul terestru, accesibil nouă, oamenilor de rând. Intre om si artist, Dumnezeu îsi interpune voit vibratia lentă a Undei Pure (logos), care acceptă bucuroasă degradarea, în scopul nobil al sensibilizarii omului. Artistul simte sacrificiul divin, îl întelege si îi răspunde cum se pricepe el mai bine.

Când artistul este atras fără stirea si fără voia lui în agora politică schimbătoare, asurzit si hărtuit, se rupe de Unda Divină si moare, se stinge prin vointă proprie, el neputând accepta un alt Dictator în afara Muzei. Fiecare artist are acces la Marele Adevăr prin intremediul unei Muze cu glas extrem de fin si subtil, care îl recunoaste si cu care stabileste relatii de prietenie încă de la nasterea lui. Deturnarea constiintei artistului de la datoria lui, aceea de a capta clinchetul Muzei, este un act de violentă, este un sacrilegiu. Degeaba trage omul spre el creanga pomului cu fructe încă verzi. Pomul îsi va apleaca singur creanga plină de fructe, de îndată ce ele vor fi cuprins în ele suficient soare si destulă substantă. Artistul, ca pom hărtuit cu poame acre, nu poate hrăni pe nimeni.

Manipularea constiintei artistului, prin antrenarea lui în acte cu finalitate de natură politică, este un sacrilegiu fată de omul atins de gratia divină. Si această minunată si generoasă Gratie atinge doar pe cei ce rezonează la sinceritatea creatiei autentice, cu toate derivatele ei accesorale - revoltă, autoflagelare, pasiune, delir pasager, humanism, sinceritate impinsă până la exhibitionism si nebunie. Sinceritatea creatoare, această nebunie chinuitoare si necesară, bucuros acceptată de artist, nu ar trebui să lezeze orgoliile „Salierilor” si nici invidiile cabotine. Din contră, această dăruire absolută a artistului, dăruire a adevărului pur din Marele Adevăr trecut prin el-însusi artistul, ar trebui să impună respect si evlavie, fiindcă, asa cum frumos spune poetul Eugen Evu* în „Poeseu despre descoperire”, „geniile miscă lumea” determinând constient, prin inconstient, „regenerarea fiinţei lumii înseşi”.

Putini oameni politici au înteles acest lucru, în cazul lui Eminescu sau în cazul lui Goga, furând geniilor menirea lor si abătându-i pe căi fără întoarcere, sacrificând în acest mod sinistru constiinta lumii viitoare, văduvind-o de multe „diferentiale divine”, cum ar fi spus Blaga, diferentiale reparatorii esentiale pentru sufletul omului născut pentru a se înălta.

Artistul nu este obligat să facă cu arta sa politică, dar politicianul trebuie să facă din politica lui o artă.

 

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                             16 aprilie  2008

                                                                                                 

 

 

 

L’artiste, le philosophe et la vérité offerte

 

Qu’est-ce que « la vérité » ? A la premičre vue on pourrait la cataloguer comme  l’antonyme du mensonge. Dans un sens restreint elle pourrait ętre définie comme l’antidote du mensonge. Mais dans un sens large, regardée sous un angle notionnel et philosophique, quelle définition pourrait la comprendre ? Qui pourrait la délimiter ? Une caste, une communauté peuvent décréter comme « vérité » un fait abstrait boiteux ou męme un faux qui pourrait servir leurs intéręts. Il s’agit d’une « vérité » fabriquée et fonctionnelle, qui apporte des fruits immédiats, qui usurpe toute alternative de renversement de sa position, préétablie, de vérité unique et irrévocable et qui sert les intéręts politiques de cette caste, communauté ou parti politique.

L’artiste authentique, comme le philosophe, cherche la vérité par d’autres moyens, il n’étant pas contraint que par sa propre conscience, dans la démarche de lui définir le contenu, les formes et les limites. L’artiste et le philosophe sont des récepteurs de valeurs captées par intuition, parmi lesquelles la vérité a la qualité d’axiome. Elle ne doit donc pas ętre démontrée, mais seulement exposée dans des formes convenables, intelligibles, sensibles et surtout non calculées ou programmées. L’onde pure ne doit pas ętre habillée dans des choses sophistiquées, autrement elle risque de ne plus pouvoir ętre contenue par tout un chacun et son but primaire – celui d’ętre un médiateur entre l’homme et le Divin – serait ainsi dénaturé, ou pire encore, tué par inutilité. L’artiste, tout comme le philosophe, pendant ses instants de grâce, est celui qui entend sans oreilles, celui qui voit sans yeux, celui qui sait sans avoir cherché, « celui qui croit sans avoir recherché ». Il est l’enfant éternel qui a été investi avec des parties de la Grande Vérité Universelle.

La vérité ne peut pas pénétrer dans le monde qu’ŕ travers des gens solitaires, qui en témoignent, aprčs avoir expérimenté cette partie de vérité qui s’est dévoilée ŕ eux par un travail/vécu fastidieux  couronné de révélation. C’est ainsi que les philosophes ont apparu, malgré eux, en se promenant comme Socrate dans l’Agora et en conversant avec la foule.

Socrate, ce subtil artiste de la raison, ingénieux philosophe qui n’a écrit au moins une seule ligne, a influencé la pensée de l’humanité par l’art avec laquelle il faisait sortir la vérité de l’esprit de ses contemporains, en les incitant de la découvrir tous seuls. Sa tactique se servait des questions, Socrate se faisant passer pour un novice dans différents problčmes. Avec beaucoup de subtilité, il corrigeait les fautes de ses contemporains athéniens, en les poussant de penser eux męmes et de découvrir par eux męmes d’abord l’absurde et ensuite la vérité. Au nom de cette vérité, que Socrate considérait au delŕ de la vie męme, il fut condamné ŕ mort par ses adversaires politiques. Le calice ŕ ciguë bu par Socrate et plus tard, la croix de Jésus, furent les signaux d’alarme pour un monde en pleine décadence, inconscient, peiné d’accepter le chemin difficile de son évolution comme ętre rationnel, spirituel et moral.

Une vérité totale et unique existe, certainement, mais elle nous sera toujours inaccessible, tout comme l’image de la Divinité, impossible ŕ reconstituer. Nous allons mourir nous aussi de soif de vérité ou de faim d’absolu, en vivant les męmes supplices que le  mythique Tantale.

L’histoire de la vie n’a fait que décimer la vérité en milliards et centaines de milliards de débris, son unicité accessible étant tout aussi impossible que l’identité des ętres terrestres, les uns par rapport aux autres. Et c’est  juste parce que la vérité est une somme de pensées et d’interprétations, qu’elle n’est pas vraie qu’en rapport avec la somme des individus qui ont modulé leurs pensées, en s’accordant les interprétations. Cette somme est elle aussi partielle que relative, ne pouvant jamais ętre vérifiée in integrum. Une affirmation, une idée devient d’autant plus vraie que le nombre de ses adeptes augmente. Dans l’idée que l’unique décideur  de l’authenticité d’une vérité c’est le nombre de ses adeptes, le mensonge, la rumeur et la calomnie peuvent se substituer ŕ la vérité avec immenses chances de réussite. Nous vivons dans un monde oů le nombre dicte tout : l’éthique, la morale, la valeur des choses. La quęte  et/la vérification de la vérité par l’individu qui se veut honnęte, devrait commencer par son détachement du « nombre », de la somme et la découverte de la vérité ŕ partir de son intérieur et non en partant de l’extérieur.

Il existe plusieurs types de vérités. Parmi ceux-ci la vérité humaine non communiquée est peut-ętre la plus importante de toutes les vérités possibles, étant absolument authentique et gratuite ; elle reste malheureusement presque toujours cachée, étant enterrée avec l’homme; c’est la vérité découverte par tout un chacun, par sa propre expérience de vie ; c’est le grain de pollen qui s’accroche aux petits pieds de l’abeille et qui est portée plus loin, de fleur en fleur, devenant ainsi source et garant pour la continuation de la vie ;

la vérité scientifique est celle basée sur des théories, recherches et expérimentations ; ce type de vérité est éphémčre étant toujours perfectible, la vérité historique (je me réfčre ŕ cette vérité non falsifiée ŕ l’intéręt d’une caste), est celle basée sur des documents et preuves matérielles venant des époques révolues qui est elle aussi éphémčre et perfectible en fonction des moyens d’investigation du passé historique, la vérité philosophique est partielle et totalement subjective… combien de philosophies autant de vérités, la vérité artistique, qui ne peut nullement ętre démontrée, mais qui convainque dans quelques fractions de seconde, en ne demandant ŕ son interlocuteur aucune érudition préalable mais seulement la bonne volonté de connaître le monde extérieur, façonné et donné par l’artiste par l’intermédiaire de son oeuvre.

Cette vérité artistique offerte et pure est la matičre premičre de l’artiste authentique qui ne peut pas y faire śuvre d’art qu’en la transformant en vérité brute, intégrée ŕ la matičre ou ŕ la non matičre, qu’elle soit pierre, couleur, forme, son, mouvement ou verbe. L’artiste est un alchimiste avec une mission inversée, celle de transformer l’or Divin en plomb terrestre, accessible ŕ nous tous, les gens ordinaires.

Entre l’homme et l’artiste Dieu interpose volontairement sa vibration lente de l’Onde Pure (Logos), qui est heureuse d’accepter la dégradation dans le but noble de la sensibilisation de l’homme. L’artiste sent le sacrifice divin, le comprend et y répond en faisant de son mieux.

Quand l’artiste est attiré ŕ son insu dans l’Agora politique changeante, abasourdi et harcelé, se rompt de l’Onde Divine et meurt, en s’éteignant par sa propre volonté, il ne pouvant pas accepter un autre dictateur en dehors de sa Muse. Chaque artiste a accčs ŕ la Divinité par l’intermédiaire d’une Muse avec une voix extręmement fine et subtile, qui le reconnaît et avec laquelle il établit des relations d’amitié dčs sa naissance.

Le détournement de la conscience de l’artiste de son devoir – celui de capter le cliquetis de la Muse  – est un acte de violence. En vain tire l’homme vers lui la branche de l’arbre aux fruits encore verts. L’arbre va pencher tout seul la branche chargée de fruits, dčs qu’ils y auront compris suffisamment de soleil et de substance. L’artiste, comme arbre escarmouché aux fruits aigres, ne peut nourrir personne.

 Manipuler la conscience de l’artiste, par son implication involontaire dans des actes ŕ finalité de nature politique, est un sacrilčge dirigé contre l’homme atteint par la grâce divine. Et cette magnifique et généreuse Grâce peut atteindre uniquement ceux qui résonnent avec la sincérité de la création authentique et avec tous ses dérivés accessoires – révolte, auto flagellation, passion, délire passager, humanisme, sincérité poussée jusqu’ŕ l’exhibitionnisme et folie. La sincérité créatrice, cette folie incommode, embarrassante et nécessaire, volontairement acceptées par l’artiste, ne devraient pas léser ni les orgueils des « Salieri » ni les envies cabotines de certains.

Par contre, cette offrande absolue de l’artiste, offrande de la vérité pure de la Grande Vérité passée par lui-męme, l’artiste, devrait imposer du respect et piété. Car, comme il a été dit par le počte Eugčne Evu dans son essai « Poessai sur la découverte », « ce sont les génies qui font bouger le monde », en déterminant d’une maničre consciente passée par l’inconscient, « la régénération de l’ętre humain męme ».

Peu de gens politiques ont compris cette chose, dans le cas Eminescu ou dans le cas de Goga, en les détournant ainsi de leur mission et en les dirigeant vers des voies sans retour. Ils ont sacrifié de cette sinistre maničre la conscience des mondes futurs, en la laissant boiteuse sans une multitude, jamais exprimée, de "différentielles divines", comme l’aurait dit Blaga.

L’artiste n’est pas obligé de faire de son art de la politique, mais le politicien devrait faire de sa politique un art.

 

Antonia Iliescu                                                                                                                                                           16 avril 2008

 

 

Antonia Iliescu - Private site - Created by Antonia Iliescu - Belgium
 

 


 

 

 

 

.