Tanti Vali a murit de
aproape un an, într-o zi de iarnă din cauza unei pneumonii, că n-a mai vrut
să-şi cumpere lemne pentru foc. „Sunt prea scumpe! Un ban trage la altul”
zicea ea şi-şi punea pensia sub saltea. Alături de banii care se tot
strângeau unul peste celălalt, se lăfăiau şi 300 de grame de aur, în
cocoşei, pe care-i număra în fiecare seară, în loc de rugăciune. De atâtea
mângâieri, ochii ei împrumutaseră cu timpul culoarea metalului nobil,
desenându-i în priviri pasiuni tulburătoare, mai ales de când comuniştii le
puseseră oamenilor unghia-n gât, în ‚48, ca să-şi predea cocoşeii la stat.
Tanti Vali a trăit tot restul vieţii cu mândria de a-i fi înşelat pe calicii
de bolşevici.
După moarte
mi-a transmis printr-un vis că, deşi ar fi putut alege domicilii mult mai
bine plasate în univers în ceea ce priveşte posibilităţile de reâncarnare în
ceva mai de soi, ea s-a întors totuşi pe planeta ei de origine, o stea
galbenă cu străluciri aurii, numita alfa-Auriga[1]
(sau Capra). Mi-a trimis şi câteva „fotografii” de fapt nişte flashuri, care
o reprezentau ca pe o mingiucă în formă de cap de căpriţă, cu totul şi cu
totul de aur, cu care Zeus şi Hera jucau ping-pong în după amiezele
plicticoase din sferele prea înalte. Imi spunea să nu mă neliniştesc, că e
temporar, până va ispăşi... „Ce-oi fi având eu de ispăşit, că doar ăia mi-au
luat tot! E şi pe-aici, prin cer, o dreptate!... N-am ce zice!”.
A lăsat o
avere frumuşică: o casă cu ieşire în Cişmigiu, mobilă stil din lemn de
mahon, ceva argintărie, veselă Rosenthal şi aurul...
Paul şi Iulia, unicii ei
moştenitori, au împărţit frăţeşte averea şi totul a mers bine, până când au
dat cu ochii de legăturica cu cocoşei, ascunsă în lâna de la saltea.
Adevărată spaimă. „Ce facem, dăm aurul la stat, cum zice legea, sau facem
puşcărie?” S-au decis pentru prima variantă. In schimb au păstrat două
plăcuţe de aur dentar, rătăcit şi el printre monezile din legăturică. Aşa
le-a venit ideea să-şi repare dinţii...
Bun, aur
avem, bani de-ajuns, dar dentist? Dentist nu avem. Si ne-am pus pe dat
telefoane pe la rudele mai în vîrstă, care aveau o experienţă cât de cât în
renovarea dinţilor. In fine, tanti Mărioara ne recomandă o aşa zisă dentistă
care „i-a făcut o placă superbă mamei mele”. Ca fapt divers, mama Mărioarei
are 93 de ani şi nu mai avea demult nici un dinte în gură când a pornit să
şi-i repare.
Paul are
multă încredere în mătuşe-sa Mărioara, dar mie nu-mi place deloc afacerea
cu dentista maestră în plăci dentare. Totuşi, accept să fac o încercare.
La prima
şedinţă Cruella, cea cu unghii lungi de 3 cm vopsite în maro închis, l-a
aruncat pe Paul în scaun şi înainte ca acesta să apuce să spună despre ce
era vorba, îi şi smulse la repezeală 5 dinţi; zicea ea că „aceştia tot se
strică într-o bună zi şi dantura pe care am să ţi-o fac eu se va aşeza mai
bine într-un spaţiu gol”. După care îmi zice:
- Poftiţi pe
scaun!
- Nu,
mulţumesc. Mi-e rău... Las pe data viitoare.
Aşa am scăpat
teafără şi cu toţi dinţii în gură.
Odată
terminată şedinţa, bietul Paul, foarte intimidat şi cu gura plină de sânge, a
trebuit să-şi golească buzunarele. Cruella vroia plata înainte, ca să fie sigură
că nu dăm bir cu fugiţii.
In drum spre
casă, făceam discret semnul crucii că nu fusesem eu prima la tratament, iar Paul
o blestema pe tanti-sa Mărioara, printre dinţii care-i mai rămăseseră în gură...
- Cum pot eu
să-i spun mătuşi-mi că dentista pe care mi-a recomandat-o cu atâta căldură e o
imbecilă? Precis c-o să se supere pe mine. Eu mă duc în continuare, fie ce-o fi!
Şi s-a dus,
târându-mă şi pe mine, că „am plătit deja” – se lamenta el.
La a doua
şedinţă, Cruella mi-a pilit un dinte şi mi-a făcut un mulaj pentru o
îmbrăcăminte din aur. Dar când a fost să mi-l pilească şi pe al doilea, a
apucat-o o logoree diabolică, aşa încât a uitat să ridice freza şi mi-a scurtat
dintele la jumătate. Atunci în sfârşit m-am decis să rup relaţiile cu Cruella
şi chiar şi cu tanti Mărioara dacă va trebui.
Paul, docil,
s-a dus şi a treia oară. Când s-a întoars acasă, avea un dinte de aur de toată
frumuseţea; toată gura parcă-i era un răsărit de soare. Era atât de mîndru şi
fericit că nu va trebui să se certe cu mătuşe-sa Mărioara...
- Uite,
totuşi mi-a făcut o treabă bună...
Paul rânjea
artistic cu jumatatea de gură care conţinea minunea. Dar cu cât se apropia de
oglindă, cu atât vedea mai clar că dintele era deja crăpat în lateral.
-
Mizerabila!- răcni –uite ce mi-a făcut! Şi pentru ce mi-a luat atâţia bani! O
oră întreagă a pilit, când dintele, când îmbrăcămintea. Ba zicea că unu-i era
prea gros, ba că ailaltă-i prea strâmtă. Precis că vrăjitoarea, când a văzut că
tu nu mai vii, mi-a pus mie dintele făcut pentru tine, ca să facă economie de
muncă.
Aşa ne-am
decis să nu mai apelăm la relaţii şi să ne încercăm cuminţi norocul la
policlinica de cartier. In felul acesta am cunoscut-o pe madam Pîslaru, o femeie
foarte întreprinzătoare dar şi foarte bună afaceristă:
-
Ascultă, n-ai niscaiva relaţii pe la măcelarie? Uite, se apropie Crăciunul şi
n-am carne de cârnaţi. Sau poate cunoşti pe cineva la magazinul de jucării. N-am
ce să-i pun sub brad băieţelului meu.
Am ridicat
din umeri nepuntincioasă. Văzînd că n-are succes cu relaţiile mele din comerţ,
madam Pîslaru s-a orientat rapid:
- O, dar ce
geantă extraordinară ai! ( Ochii ei ţintiseră geanta mea de piele vişinie, pe
care mama mi-o adusese din Italia cu o lună în urmă.) Şi ce pulover
frumos, de unde l-ai cumpărat? M-ar fi dezbrăcat acolo în cabinet, aşa că a
trebuit să-i promit o geantă de piele pentru data viitoare.
- Dar aur ai?
– m-a descusut ea cu un aer complice.
Văzînd-o cât
era de nesăţioasă, mi-a fost frică să-i spun adevărul; şi apoi mi-am amintit
păţania lui Paul cu dintele de aur. Aşa că am devenit pe loc superstiţioasă.
Fără îndoială, tanti Vali îşi iubea aurul chiar şi după moarte.
- Nu, n-am,
îmi pare foarte rău...
- A, nu-i
nimic, am să-ţi fac dinţii în gaudent. Uite aici mulajele. Du-te cu biletul asta
la tehnicianul meu, domnul Bobescu, la etajul doi şi revino săptămâna viitoare
să-ţi pun dinţii noi.
Am urcat în laboratorul unde se
fabricau dinţi şi proteze. In mijloc erau două mese aşezate faţă-n faţă; un
domn pilea şi lustruia de zor un dinte de aur...
- Domnul
Bobescu? – am întrebat eu cu o voce minusculă.
- Da, eu sunt.-
făcu omul şi-mi smulse din mînă bileţelul şi mulajele. – Vino săptămâna
viitoare! Te costă 400 de lei.
Şi veni şi
ziua în chestiune. Mi-am luat dinţii de la laborator şi m-am dus la madam
Pîslaru să mi-i fixeze.
- Cine ţi-a
făcut mizeriile astea? – a zis ea privind dezgustată cele două piese aurii.
– Tu n-ai fost la tehnicianul meu, ai? Eu m-am fâstâcit toată, ca un elev
care a făcut o boacănă mare:
- Am urcat la
etajul 2 şi am întrebat de domnul Bobescu. – am bâiguit.
- Cum arăta
Bobescu ăsta? – se burzului ea.
- Păi era
brunet, purta barbă...
- E clar, ai
fost la incapabilul de Popescu, care-mi fură mereu dinţii clienţilor. Ţi-am
zis clar: B-O-B-E-S-C-U. Du-te din nou şi dă mulajele lui Bobescu, cu B de
la bou.
Urc scara,
intru în laborator şi văd cele două mese faţă-n faţă. La cea din stînga este
aşezat omul meu; nu e nici un dubiu: e blond şi n-are barbă, el e.
- Vă numiţi
Bobescu cu B de la (ezit)... bagatelă?
- Da
domnişoară, eu sunt în carne şi oase, a zis el privindu-mă pieziş. V-a
trimis doamna doctor Pîslaru? Daţi-mi mulajele şi veniţi peste o săptămână.
Aveţi de plătit 500 de lei.
Săptămâna
trece şi vin la madam Pîslaru cu dinţii în palmă. Aceasta îi ia şi îi
priveşte pe toate feţele:
- Da, aşa mai
merge. Ai cheltuit ceva bani, dar merită! Uită-te şi tu ce diferenţă între
dinţii lui Bobescu şi cei ai lui Popescu. Nu că-i tehnicianul meu, dar face
adevărate opere de artă.
Eu personal nu vedeam nici o deosebire între cele două falsuri, dar n-am zis
nimic, ca să n-o supăr. Cleştele şi freza erau încă foarte la îndemână. In
fine, iată-mă râzând în faţa oglinzii. O îmbrăţişez fugitiv pe madam Pîslaru
şi ies din laborator ţopăind şi fredonînd.
Ajunsă acasă am pus aurul într-o batistă, i-am facut un nod straşnic şi l-am pus sub saltea, pentru moştenitorii noştri, să-şi repare şi ei dinţii cînd vor avea nevoie. Dar după un vis urât m-am răzgândit şi l-am dat de pomană doamnei Pâslaru. Nu de alta, da’ nu-mi surâdea ideea să mă fac cap de capră.
[1] Alfa-Auriga (Capra) face parte din constelaţia Auriga (astron.) (n.a.)
Departe de mine gândul de a ridiculiza pe cineva. Din
contră, simt o infinită compasiune pentru această femeie ratată din prea
mult bun simţ şi devotament. Este totdeauna gata să servească pe cineva,
gata să-şi ofere scaunul cuiva. Slăbiciunea ei – căci are şi ea o
slăbiciune – este trăncăneala şi bârfitul. Are un talent de-a te
plictisi!... Şi nu poţi scăpa din plasa ei de vorbe - numai ochiuri
goale -, decât bruscând-o. Spectrul ei de după moarte va broda cu mare
probabilitate firul de paianjen în nuanţe cenuşii.
Madame Truţă nu suportă fumul de ţigară. Când
cineva îşi aprinde pipa, începe să se bată cu palma peste inimă. „Mă
sufoc, aer! Fir-ar al dracu’ de tutun! O să vă mănânce cancerul pe
toţi!” – sunt doar câteva mostre inofensive ale furiilor trezite de
iarba rea, care-i gâdilă neuronii.
Madam Truţă mai are un of la inimă: discuţiile despre sex. Are 48 de ani
şi a fost părăsită de bărbat de peste 20 de ani. Clasifică drept
depravată orice fiinţă care susţine că relaţiile sexuale sunt normale şi
chiar necesare. In această problemă ea a declarat război lumii şi
echilibrul ei psihic a suferit grave stricăciuni ireversibile. In
neputinţa ei, se răzbună bombănind toate femeile care fac amor cu soţii
lor, sau cu camionagiii în exerciţiul funcţiunii pe maşinile cu pâine,
trimise de fabrici către centrele de vânzare.
-
Să vă zic ce-am văzut ieri după masă. Eram cu şefa în maşina care ducea
probele la „Titan”. Era tare cald în camion. Şoferul era doar în maieu.
Şi avea nişte muşchi!.... Ce mai, îi scăpărau ochii lu’ madame Cernea
şi-şi tot făcea vânt cu coada şi cu procesul tehnologic de la gogoşile
ineluş, că trebuia să trecem şi pe la Centrală. Işi tot dădea ochii
peste cap şi-i rotea mereu spre stânga, ca să vadă mai bine cam câte
parale făceau muşchii aia, până n-a mai răbdat. A apucat-o brusc să
coboare. Avea o nevoie urgentă... Hm... Şoferul a priceput şi-a oprit
camionul chiar lângă un lan cu porumb. Era cât omul de înalt şi
deeees... de nu se vedea nimic prin el. S-a dus şi el. Şi-au staaat,
şi-au staaaat... Mult le-a mai trebuit ca să-şi golească băşica! Ce
zici?! Că săraca e divorţată? Şi ce dacă? Eu nu-s? Să-i fie ruşine, că-i
ingineră şi se-ntinde cu toţi nespălaţii, şi mai are şi copii mari!
Când n-are ce povesti despre şefă, doamnei Truţă îi căşună pe mama ei,
văduvă şi paralitică, pe care o are în grijă. „ Nu spală o farfurie, nu
dă cu mătura, - ce dacă-i în cărucior? poa’ să se-aplece niţel, că un
pic de gimnastică nu-i strică. Nu curăţă un cartof, nimic nu vrea să
facă! Doar mănâncă, doarme, se c....ă pe ea, de frec mereu la
aşternuturi şi citeşte romane de amor”.
Exceptând sexul, mama paralitică şi tutunul, doamna Truţă mai are un
duşman: muştele. E-adevarat că nimeni nu iubeşte aceste fiinţe, mai ales
într-un laborator de higienă alimentară. De îndată ce le vede, madame
Truţă începe să se agite şi să vocifereze: „Aoleu, iar au venit
spurcatele!” Dă din mâini în toate direcţiile ca să se apere, sare de pe
scaun ca să prindă o muscă, se-mpiedică, loveşte şi sparge câteva
baloane Jena cu probe de analizat. Dar totul fără nici un rezultat. In
ciuda luptelor crâncene şi palmelor pe care şi le trage peste obrajii
grăsulii, muştele se lipesc cu toată tandreţea de pielea lipicioasă a
dumneaei.
A
doua zi cineva a găsit o soluţie pentru problema de ieri: pe dulap se
desfaşoară o splendidă apărătoare de muşte. In fine, madame Truţă este
liniştită. In tot laboratorul nu mai sunt decât două-trei exemplare.
Doamna Truţă conversează cu plăcere despre verzele pe care le-a pus de
cu seară la murat. Pentru a N-a oară ne povesteşte peripeţiile
incredibile a patru verze găsite cu chiu cu vai într-o piaţă Z, după ce
colindase tot alfabetul pieţelor din capitală. Vorbeşte cu o patimă
care-i umezeşte ochii rotunzi şi bulbucaţi, de femeie uitată de ruj şi
de pudră, de parfum şi tocuri înalte. Uitată de acel „vino-n coa” care
devenise de mult „du-te-n colo”.
In
toiul vorbăriei o vedem că se înneacă şi-şi dă ochii peste cap. Ba mai
rău: horcăie şi scuipă în dreapta şi-n sânga, chiar şi în vasele de
laborator care conţin probe, aliniate pe masă, ce-şi aşteptau rândul la
analiză. Sar de la locul meu şi încerc să o ajut, trăgându-i un pumn în
spate, aşa cum ştiu că se face în cazurile acestea. Slavă Domnului, din
gura ei iese ameţită , împleticindu-se, o biată muscă cianozată care nu
mai ştie încotro s-o apuce. Proiectată din gâtlej drept pe genunchiul
doamnei Truţă, se propteşte nedumerită pe picioarele de dinapoi, până
când, în fine, îşi regăseşte echilibrul şi-şi ia zborul.
Grea încercare pentru nefericita insectă! In viaţa ei colindase prin
haznale lugubre şi savurase mormane de excremente. Scotocise cu sârg
prin gunoaie, sau se mistuise în focul sacru al duhorilor ce emanau din
coşurile cu peşte împuţit şi care dădeau aerul atât de pitoresc
cherhanalelor. Dar niciodată nu trecuse prin asemeanea spaime
existenţiale. Şi niciodată senzaţiile de moarte nu fuseseră atât de
autentice ca atunci când scăpase, din greşală, alunecând ca pe un
tobogan, în catacomba gâtlejului doamnei Truţă.
„O
să am ce povesti când o să mă-ntorc acasă.” – gândea ea în timp ce-şi
aranja sutele de tubuşoare cu dimensiuni de ordinul micronilor, de sub
aripioarele ei, cam şifonate de saliva subiectului de cercetat. Pe unul
anume a scris „Atenţie, dinamită!” şi l-a învelit grijulie cu un strat
suplimentar de secreţie izolatoare. Considerând că a adunat suficiente
probe pentru analiză şi destule informaţii ştiinţifice, şi-a luat zborul
spre steaua alfa-Musca din Constelaţia Musca
Australă[1],
bombănind bâzâind: „Era cât pe ce să-mi ratez misiunea...”
Madam Truţă se dezmeticeşte şi se repede să bea apă. Ii e rău.
A
doua zi vine la servici trasă la faţă şi cu ochii încercănaţi. Ne
povesteşte într-o frază kilometrică, că n-a putut dormi toată noaptea.
Lumea adunată în jurul ei caută s-o liniştească, bătând-o uşor pe umăr:
„totul trece...”
Dar
nu ştiu cum s-a întâmplat că de-odată m-a apucat un râs diabolic, care a
ţâşnit penibil, drept în obrazul femeii suferinde. Degeaba mă luptam
să-l închid la loc de unde ieşise. La fel de afurisit ca duhul lămpii
unui Aladin întors pe dos, din ce-i spuneam să intre cuminte în sticlă,
de-aia făcea contra: se rostogolea, ieşind pe unde putea: gură, nas,
ochi şi se tăvălea prin faţa femeii ca s-o aţâţe şi mai rău. O întrebare
mi se tot învârtea în cap ca un satelit: de ce dintre toate gurile care
se deschiseseră în acel moment fatal, când musca a bâzâit prinprejur,
aceasta a ales tocmai gura doamnei Truţă?
La
numai două luni de la întâmplarea nostră, adică prin mai 1991,
astronomii au descoperit o nova care a explodat cu o forţă uriaşă în
Constelaţia Muştei, făcând steaua alfa-Musca, pentru o scurtă perioadă,
una dintre cele mai strălucitoare stele şi totodată una dintre cele mai
importante surse de raze X din cer. După această ultimă aventură, steaua
a sucombat, dispărând într-o gaură neagră. Simplă coincidenţă?...
[1] Constelaţia Musca Australă a fost introdusă pentru prima oară în atlasul ceresc Uranometria în 1603 de către J. Bayer sub numele Albina ; mai târziu a fost rebotezată Musca Australis de către N.L. de Lacaille (n.a.)
Femeia cu beculeţe
– venită pe pământ în urmă cu vreo 30 de ani direct din constelaţia
Canes venatici[1]
- ieşea la plimbare cu câinii de trei ori pe zi. Avea doi dobermani
gigantici, adevărate fiare prinşi în zgărzi solide, de grosimea unui
deget, confecţionate dintr-un metal rezistent la orice fel de tracţiune.
Cred că se
numea Bertha[2]
fiindcă răspândea în jur un iz de culoarea oţelului. Era planturoasă,
înaltă iar carnea şi grăsimea erau puse din belşug şi cam în dezordine
pe cele două proeminenţe, din faţă şi din spate. Ca şi cum un sculptor
scârbit de atâta osteneală, aruncase în grabă în locurile cu pricina,
tot lutul care-i mai rămăsese, fără să se mai obosească să finiseze
lucrătura. Avea părul vâlvoi şi roşcat, pus mereu parcă pe harţă.
Intr-o zi am
ieşit cu Nae - potaia pe care am luat-o de la azil acum un an şi care
avea atârnată de gât o plăcuţă cu ruşinoasa reclamă: "chien des rues".
Era cel mai precăjit din cuşca lui şi privirea lui de căţel necăjit şi
frământat de complexe, m-a convins. L-am luat pentru fabuloasa sumă de
2300 de franci. Mă plimbam cu paşi egali, deloc grăbiţi. Era una dintre
acele rare zile când ploua cu soare. Gâze, oameni, câini, pisici,
guşteri, melci şi râme dăduseră cu toţii năvală pe străzi, în mare grabă
căci astrul putea intra în nori tot atât de neaşteptat precum ieşise.
Nae trăgea vajnic ca să-şi mai lungească lesa, dar pacea plutea deplină
în sufletul lui de câine. Deodată însă se zmuceşte din lanţ şi începe să
latre tot mai îndârjit, trăgându-se înapoi. M-am uitat atunci să văd ce
l-a supărat aşa de tare şi-o văd pe Die Grosse Bertha care alerga să mă
ajungă.
- Să-ţi ţii
câinele în zgardă, madam! Auzi? -(Vocea ei bărbătească şi stridentă
străpezea colţii lui Nae). - De câte ori ies seara cu câinii mei, potaia
dumitale mă atacă. Uite, ieri mi-a rupt pantalonul! - zise ea ridicând
un picioruş (aerul a mugit despicat fără milă în două, ca de o sabie de
oţel). De ce nu-l ţii legat?!
- Da
dumneata nu vezi că e-n laţ? - zic eu nepricepând ce vrea dama.
- A, da! Acuma, da!
Dar ieri? Şi alaltăieri? Şi duminică?
Ai? Abia pot să-mi ţin câinii în frâu. Intr-o zi am să le dau drumu’
şi-o să-ţi găseşti javra moartă în mijlocul străzii!
Intre timp
guşa i se umflase şi ochii i se umpluseră de o ură câinească, pe care
n-am zărit-o nici măcar în ochii unuia turbat. Nae o seconda:"Hau!Hau!
Mrrrrr! Oaf! Oaf!
- Bine
cucoană, explică-i dumneata câineleui meu - care recunosc că e cam
tâmpit - că nu-i frumos să latre la câinii dumitale şi că trebuie să se
uite cu respect la piciorul care l-a pocnit în cap, de i-a rupt un dinte!
Eu am încercat să-l educ, dar nu pricepe! E tâmpit!
- Ba nu! Nu
el e tâmpit, ci dumneata nu ştii să-l educi!. Nici un animal nu e prost.
Uite, eu am doi câini şi numai ce le strig "- Drepţi!"- că intră sub pat
şi nici nu mai suflă până nu le dau eu voie. Nu câinii sunt de vină, ci
stăpânii care nu ştiu cum să-i iubească şi cum să-i strunească.
- Se prea
poate să n-am talente pedagogice deosebite, dar poate că mă înveţi
dumneata cum să fac să mă înţeleagă câinii.
- Da! - zise
ea plină de importanţă că i-am cerut sfatul. - Totul e să te impui de la
început. Eu i-am bătut pe ai mei peste bot cu un vătrai de fier, până
n-au mai îndrăznit să iasă de sub pat. Le curgea sângele pe nas! Dacă o
singură dată mă mai atacă stârpitura dumitale eu chem Poliţia! Să nu
spui că nu ţi-am zis! – a încheiat Spaima-Câinilor.
Sângele i se
urcase până în albul ochilor şi guşa damei se zbătea ca un sac cu
grăunţe pus la cernut.
Ne-am
despărţit chiar în acea clipă, eu nemaiavând argumente.
Când am auzit că Poliţia va
intra pe fir, m-am liniştit. Nu trebuia să mă pun rău cu autorităţile
din Comună.
Viaţa curgea
paşnică în Cité, ca şi ploaia care începuse anul trecut în iulie şi care
iată! în mai anul acesta, încă nu se sfârşise. Lumea însă îşi păstra
bunul obicei de a-şi întinde rufele în curte, dacă nu la soare, măcar la
aer. Lenjurile zăceau astfel cu săptămânile, putrezind pe zveltele
frânghii, în speranţa unei atingeri efemere a preasfântului astru.
Spaima de
a-mi vedea câinele ocnaş m-a făcut să-mi înfrâng comoditatea, aşa încât
ieşeam regulat cu căţelul la plimbare. Ura lui era prea îndreptăţită şi
probabil că bietul de el ar fi ajuns în cele din urmă pe mâna poliţiei.
Il şi vedeam după gratii, cu cătuşe la lăbuţele lui subţiri ca firul de
aţă.
Noaptea tocmai căzuse ca o cârpă udă
peste Cité, pe când mă întorceam cu amicul Nae de la promenadă - să tot
fi fost ora zece. Apăruseră chiar şi câteva stele, acele
Hyades[3]
plimbăreţe care, indiferent pe unde le aşezase Zeus pe cer, făcuseră un
adevarat coup de foudre pentru oraşelul nostru de provincie.
Privind pierdută către ele dau nas în nas cu trei arătări: doi câini
mari şi negri şi juna cu fundul pătrat şi părul roşcat. O singură clipă
ne-a fost de-ajuns (ca la amurezaţi) ca să înţelegem tot ce va urma.
Ne-am privit lung în ochi şi câinii nostri de asemeanea. Numai că pe Nae
îl ardea necuratul. Cum era liber din zgardă - ( ce pericol ar mai fi
fost să ne întâlnim la acea oră înaintată cu Duhul-rău-al-câinilor,
gândisem eu evident eronat) - se repede la cei doi dobermani.
Lătrăturile sfâşietoare ale celor două fiare (şi jumătate) au făcut să
se aprindă, una câte una luminile pe la ferestre. Era o gâlceavă în
mijlocul străzii de săreau scântei. Bertha îşi scoase colţii, ca să
arate câinilor că exista totuşi un organ de ordine. Luată însă prin
surprindere de zmucitura unuia dintre dobermani, a scăpat lesa. Fiara,
pe nume Procyon[4]
eliberată de sub tutela obositoare a stăpân'sii o rupse la fugă,
târându-şi lanţul cu aceeaşi vervă cu care ocnaşii joacă yoyo cu bila de
fier atârnată de picior. Nae fugea înaintea dinţilor dobermanului mânat
parcă de o presimţire neagră, de moarte. Venise ceasul când miturile
antice greceşti prindeau din nou viaţă. Marele Câine ieşise pe vremuri
căştigător din cursa împotriva Micului câine cu alură de vulpe, animalul
cel mai rapid din lume. In acea seară fatală, Nae şi-a adus brusc aminte
că istoria se repetă. Uitase să mai latre, nu mai avea nici măcar timp
să scheaune; singura lui grijă era să-şi mai salveze câte ceva din coada
lui stufoasă de vulpe (fusese corcit cu rasa Loulou) care fusese redusă
la jumătate dintr-o singură muşcătură. Intr-o fracţiune de secundă cei
doi fugari au dispărut în noapte, căutând desigur un loc mai ferit unde
să se dueleze în pace, ca gentlemenii.
Die Grosse
Bertha a rupt-o şi ea la fugă pe urmele lor, ţinând zdravăn, cu două
mâini, celălalt doberman, care ar fi vrut şi el să se amuze niţel cu
colţii în blana de curând şamponată a lui Nae. Femeia îşi dădea
osteneala să alerge cât mai sprinten, dar paşii îi erau greoi. Işi
arunca un picior ici, altul colo, la o jumătate de metru. Când se lăsa
cu toată greutatea pe nefericitul picior, la călcâi i se aprindea un
beculeţ roşu, care striga la ea : « Stop, că mă spargi ! » . Apoi sărea
pe celălalt nefericit picior şi beculeţul stâng, tot roşu, se aprindea
ca alimentat de un dinam. Stâng - drept - stâng - beculeţele licăreau în
noapte, ca nişte licurici, strigănd pe două voci « stop, că mă spargi ! ».
Spectacolul
de sunet şi lumini era fascinant: răcnetele ei adunase pe la porţi
femeile cartierului, în cămăşi lungi de noapte, strângându-şi cu teamă
pruncii la sân. Bertha îşi întoarse colţii de oţel spre mine şi-mi zise:
- Dacă
Procyon al meu păţeşte ceva, te dau în judecată!
- Cum adică?!
In loc să mă plâng eu de câinele dumitale că poate să-mi omoare
căţeluşul… Şi-al meu nu-i nici cât un picior de-al lui. Păi tot dumneata
faci scandal?
- Păi da! -
zise Femeia-cu-beculeţe - fiindcă al meu trebuie să participe la un
concurs de frumuseţe peste o lună şi dacă-şi rupe vreo labă, adio
premiu! (Şi iarăşi răcnete şi beculeţe.)
Am vrut să-i mai spun că… Dar
Bertha cea îmbelşugată alerga târâtă de dobermanul ei, în timp ce
beculeţele roşii îi punctau, fidele, săriturile: stâng, drept, stâng...
Trecuse o jumătate de oră bună de la
declanşarea dramei din Cité. Bertha o apucase într-o direcţie, eu în cea
opusă. Amândouă însă ne căutam cu înfrigurare odoarele .
Intr-un
târziu zăresc două umbre: una gigantică, cu alură de câine, cealaltă
sfrijită, cu alură de zdreanţă, care-şi bălăngănea restul de coadă rămas
întreg după luptă. Cele două umbre mergeau alături în cea mai deplină
înţelegere. Nae îl mirosea din când în când sub coadă pe vajnicul
Procyon, zicăndu-şi resemnat că nu poţi să te pui cu mitologia greacă.
M-am apropiat.
Animalele nu dădeau nici cel mai vag
semn de nervozitate. Ba din contră, păreau cei mai buni prieteni.
Procyon se gudura şi el pe lângă mine, fericit de porţia de libertate
care i-o dăruise soarta şi imbecilitatea câinelui meu.
La o cotitură
apare alergând, transpirată şi gâfâind, Bertha. Vederea dobermanului,
liniştit şi întreg, în loc s-o calmeze, o întărâtă şi mai rău.
- Ai văzut,
madam? - îi ies eu veselă în întâmpinare - Câinii au făcut pace!
- Asta nu
schimbă cu nimic lucrurile! Dacă al meu nu câştigă concursul de
frumuseţe, dumneta şi cu javra dumitale sunteţi de vină! Eu îţi spun
clar: dacă jigodia asta mă mai atacă, chem poliţia! - zbiera Die Grosse
în mijlocul drumului.
Bertha se
depărta ţipând: "Putain !"
O maşină tăie
în goană o pârtie între noi. Câinii căscau plictisiţi de prostia
omenescă. Nae, care nu sclipeşte nici el de inteligenţă îşi învinsese
ura, în cele din urmă. O privea pe Femeia-cu-beculeţe cu un aer supus şi
resemnat.
Boarul
pămăntesc trăgea cu sete cele două lanţuri, la capătul cărora, două
suflete nefericite priveau cu nostalgie, când îndărăt spre noi, când în
sus spre cer, de unde îi priveau cu milă propriile lor proiecţii.
O poartă de fier a zăngănit sinistru, ferecând animalul şi câinii lui. Ajunseseră acasă, unde îi aşteptau torturi nedezvăluite niciodată nimănui.
[1] Constelaţia Canes Venatici (a Câinilor de vânatoare) este reprezentată în hărţile vechi cereşti prin doi câini de vânatoare, purtând lanţuri şi ţinuţi în lesă de boar ( n.a.)
[2] Die grosse Bertha, vestitul tun german care a făcut ravagii în timpul celui de-al 2-lea razboi mondial (n.a.)
[4] Nume de origine greacă care înseamnă « în faţa câinelui » şi care numeşte o stea din constelaţia Canis Minor (n.a.)
Ieri pe la miezul nopţii, când cucuvaiele începuseră să prindă
glas şi când tenebrele nopţii dădeau formă celor mai
înfricoşătoare gânduri, mi-am scos câinele la plimbarea de seară.
Pişicherul însă a şters-o englezeşte. Mi-a dispărut de sub nas
în timp ce-i vorbeam:
- Aşa-i
Năică c-am văzut un meci frumos astă-seară, ce zici? Dar el nu
mi-a răspuns. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga... Nimic! De
după un colţ apare Candy, concubina lui Nae, dispertă, cu o
ureche răsfrântă, semn că era tare încinsă. Şi ea îl căuta. Il
fluier, îl strig. Nimic. Parcă fusese înghiţit în măruntaiele
negre ale nopţii. Poate doar luna, care în seara aceea era în
forma ei cea mai dolofană, văzuse pe unde apucase câinele. Nici
ea însă nu zicea nimic. Resemnată am intrat în casă, ştiind că
toată noaptea am să-i pândesc lătrăturile, ca logodnica care
îşi ciuleşte urechile la fereastră, doar-doar o prinde din zbor
vreun semn cum că iubitul ei e pe-aproape.
Dimineaţă mă
trezesc pe la opt şi ies în curte să văd dacă Nae n-a dormit
cumva pe prag, făcut colac şi mistuit de remuşcări. Dar nu l-am
zărit decât pe Geronimo, cotoiul italian din vecini. M-am
îmbrăcat degrabă şi am plecat să-l caut prin Cité.
Tot umblând
în lung şi-n lat, paşii m-au dus spre o curte mare, împrejmuită
cu un gard de sârmă înalt, unde doi dobermani negri îşi
întinseseră oasele la soare. Deodată, din spatele unuia dintre
ei se ridică nevinovat capul roşcat al lui Nae.
Nu-mi vine să
cred! Ce căuta el acolo şi mai ales cum de mai era încă viu? Şi
apoi, ce făcea el aşa de cuminte în iarbă, culcat între cei doi
uriaşi?
Toate aceste
întebări mi le puneam în timp ce priveam îngrijorată în jur. Imi
aminteam că prin faţa acelei curţi am trecut deseori cu căţelul
atârnând de zgardă, în timp ce fiarele îşi zmulgeau dinţii şi-şi
aruncau balele peste gard, după el. Era curtea cea mai de temut
din tot cité-ul. Câinelui meu i se ridica părul pe spinare şi-l
scoteam din "zonă" mai mult mort decât viu, spânzurat (cu voia
lui) de laţ. Doamne fereşte! dacă ar fi scăpat dobermanii afară,
sau Nae înăuntru, ce mai risipă de sânge nevinovat!
Şi acum, ce
văd? Stăteam buimacă în mijlocul drumului, neândrăznind să mă
apropii de fiare. Mi-am făcut îndată un plan cum să-l recuperez.
Iată zăresc o portiţă. O pot deschide singură. Dar cum să intru
de bună-voie în cuşca leilor? Strig la poartă:
- Madame,
Monsieur! Sunteţi amabili! Veniţi un pic!
Dobermanii,
spre surprinderea mea, în loc să mă latre, mă lasă să strig la
poartă ca o zevzeacă şi întorcându-mi spatele se retrag,
împreună cu oaspetele lor, într-un hangar. După cea de-a douâ
strigare iese o cucoană de la o curte vecină:
- Bonjour
madame. Scuzaţi-mă, sunteţi cumva stapâna dobermanilor?
- Nu, madame!
Câinii sunt ai fabricii - îmi arată ea hangarul - şi stăpânii nu
vin decât luni dimineaţă la lucru. Al dumneavoastră est le petit
chien?
- Da, asta e
problema. Aş vrea să-l scot de-acolo şi nu ştiu cum să fac.
- Păi intraţi
pe portiţă. E deschisă mereu. E forte simplu: ridicaţi
foraiberul şi împingeţi portiţa de fier.
- Hm, simplu
de zis! dar credeţi că or sâ stea potoliţi? - zic eu arâtând cu
bărbia spre hangar.
- Sunt convinsă! - zise doamna. - Din moment ce Izolda l-a
acceptat pe piciul dumneavoastră, nu mai e nici o problemă.
Puteţi intra fără nici o teamă.
Deci asta era.
O căţea în călduri.
- Bine, dar
celălalt? - zic eu neâncrezătoare.
- Cealaltă
căţea nu se bagă când e vorba de amor. Probabil că Izolda i-a
spus să nu se amestece. Şi ea e tot fată şi ştie c-o să-i vie şi
ei rândul.
Într-adevăr, căţeaua stătea pe iarbă la o oarecare distanţă de
cei doi amorezaţi. Nae îşi culcase capul pe burta Izoldei, care
se trântise pe jos ca să fie mai aproape de talia mirelui ei.
Atunci când era în picioare, piciul nu reuşea nici măcar să-i
atingă burta, care rămânea undeva suspendată, ca o cupolâ de
circ, deasupra capului lui beat de amor. Nae sălta şi tropăia pe
lîngă namila în călduri încercând să-i sară în spinare. Dar
singura lui izbândă era când reuşea să-i prindă piciorul.
Alergau amândoi ca la manej, dar piticul avea nevoie de o
scăriţă, ca să poată să-şi facă cum trebuie datoria de bărbat.
Imi iau
inima-n dinţi şi mă hotărăsc să pun capăt idilei. Deschid
portiţa şi intru. Mă duc lângă roşcovanul meu şi dobermaniţa mă
linge. Prietena Izoldei continuă să stea, neutră, în iarbă.
Singurul care se tânguia era Nae. Era atâta jale când l-am scos
atârnat de zgardă afară din curte, că după ce am făcut câţiva
paşi m-am răzgândit. I-am desfăcut lesa şi l-am eliberat.
Fugea de
mânca pământul şi într-o secundă era de partea cealaltă a
gardului, alături de aleasa inimii. Mă uit să văd şi eu pe unde
s-a strecurat piciul şi văd o gropiţă sub gard, înaltă numai de
o palmă.
Să fii mic nu
e chiar rău, ba chiar e forte bine. Aşa i-a fost destinul, aşa
fusese el programat (în lambda calcul) de cei care l-au trimis
de pe steaua alfa-Canis Minoris[1]
să se încarneze într-o jigodie rahitică. Câinii mai răsăriţi
din Cité dădeau târcoale porţii, nervoşi şi neputincioşi, în
timp ce Nae, ca un prinţ alături de regina lui, îi sfida din
ţărână. In sfârşit, soarta îl râzbuna pentru ruşinea ce-a păţit
acum o lună cu ocazia unei alte nunţi din cartier.
Saint-bernard-ul brutăresei i-a smuls atunci un canin şi l-a
văduvit de un timpan. A venit acasă nenorocit ca un soldat rănit,
cu sângele curgându-i şiroaie din ureche şi cu blana ciuruită de
colţii celui mai puternic. Amară porţie de amor a gustat piciul
roşcovan cu acea ocazie! Şi iată, soarta îi hărăzise de data
aceasta o nuntă în iarbă - o adevărată splendoare! - cu o
mireasă care întrunea cele mai severe canoane de frumuseţe ale
rasei dobermanilor. Şi toate acestea sub privirile pline de ură
ale câinilor ce depăşeau 20 de centimetri de la pământ.
L-am lăsat aşadar să-şi bea cupa de fericire, aşa cum putea şi el: mai sărind, mai lingând ici şi colo...
*
Odată povestea de iubire încheiată, căţelul a căzut în depresie.
Nu mai mânca, abia de mai lipăia câţiva stropi de apă. Ca să-l
facem să uite, l-am luat cu noi în Franţa;
Zilele
trecute, când mai eram încă în Marele
Canion al Verdon-ului
[2] Nae şi-a
dat în petec. Tocmai ieşisem dintr-un tunel când vreo 155 de
trepte metalice ne-au ieşit gureşe în drum, ca stiuardesele: „Urcaţi,
vă rugăm! Călcaţi-ne în picioare!” După alţi câţiva metri alte
scări, tot atât de amabile ne invită: „Coborâţi, vă rugăm!
Rupeţi-vă picioarele!” Mai cu suişu’ mai cu coborâşu’ am ajuns
într-un târziu pe o plajă. Nae a fost purtat de Dan ca o mireasă
în braţele mirelui ei. De îndată ce au ajuns pe nisip i-a dat
drumul, ca unui sac cu cartofi. Buf !
Ceva mai
depărtişor era un grup de nemţi care făceau poze. Grupul era
format dintr-un tată de familie îmbrăcat în costum tirolez, o
mamă de familie, foarte impunătoare mai ales în zonele poitrine
şi posterieur şi în sfârşit, cei şase kinderi. Nemţoaica-mamă
ţinea la ochi un aparat de fotografiat şi încerca să găsească o
poziţie cât mai avantajoasă pentru întregul grup. Familia îşi
aşezase cei opt rucsaci în linie dreaptă, pe malul râului şi
luase ceva distanţă, pentru ca poza să cuprindă o anumită
porţiune din peisaj, dar mai ales cei opt saci.
Nae, tot
căutând un copac şi negăsind nici unul pe marginea apei, a găsit
în schimb grămăjoarele cu haine, frumos rânduite... Fascinat de
ordinea nemţească şi înţelegând spiritul de disciplină şi de
justeţe al familiei, îşi doză lichidul din rezervor cu o
precizie de cromatograf, aşa încât reuşi performanţa de a se
ţârâi pe fiecare în parte, neiertând nimic. Dar a apărut şi el
în obiectivul aparatului, tocmai când treaba era aproape pe
sfârşite. Noi, pierduţi în măreţia peisajului, am scăpat din
vedere câinele pentru o clipă. Cei doi-trei stropi de lichid
galben sloboziţi din seringa câinelui, au scos-o pe nemţoaica
mamă din minţi. Ţipătul ei scurt şi ascuţit – (oare cum o fi
putut să iasă ceva atât de ascuţit din ceva atât de rotund?,
căci nemţoaica era făcută numai din sfere) - ne-a adus curând la
realitate.
Dan a alergt
la apă unde şi-a muiat batista încercând să spele ruşinea.
Bombănind, nemţii s-au regrupat şi au pornit mai departe în şir
indian, prin Marela Canion.
Peste vreo 5
minute, la o nouă belvedere, îi întâlnim iarăşi. Nae a fost
primul care i-a reperat (doar îşi marcase teritoriul!). Când
l-am ajuns şi noi din urmă am constatat că bietul câine era
foarte contrariat şi se învârtea nedumerit în cercul format de
cei opt drumeţi, care nu mai îndrăzneau să-şi lase jos rucsacii,
ci se scăldau cu ei în spate.
Stâncă după
stâncă, treaptă după treaptă, tunel după tunel, cucerim canionul
metru cu metru, admirând opera măreaţă a naturii care crease
acele splendori într-o clipă de exaltare. Dan era excitat la
maximum şi şi-a consumat cele 36 de poziţii din aparat după
primele 10 minute de mers. După care, a început să ne asasineze:
- Uitaţi-vă
bine în jur! Sunt lucruri cu adevărat unice. Imbibaţi-vă
conştiinţa şi memoria cu ele. Nu mai am nici o poză în aparat.
- Cel mai
frumos peisaj pe care l-am văzut a fost cel din tunel! – a zis
Lena care este o mare admiratoare a cărţilor lui
Stephan King[3].
A vrut să se răzbune pe tăică-su că ne scosese sufletele
alergându-ne în sus şi-n jos pe scări. Şi copilul calculase bine
lovitura, căci deodată Dan s-a făcut palid ca albinoşii şi a
tăcut vreo 5 minute în şir, lucru extrem de rar pentru el. In
ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că prin tunele mă
doboară criza de claustrofobie; o transpiraţie rece începe să-mi
curgă pe frunte şi pe spate. Ca să-mi fac curaj am început să
cânt: "Mai am un singur dor”.
Lanterna mi-a
fost de un real folos (în tunel era o beznă ca în lumea celor de
dincolo de mormânt). Un mic grup format din trei doamne, se
ţineau pe lângă mine. Eu eram tare mândră, căci îmi închipuiam
că le plăcea cum cântam. Dar una dintre ele îmi pălmuieşte
vanitatea:
- Profităm şi
noi de lanterna dumneavoastră...
- Dar vă rog!
Sunt încântată că pot fi soarele dumneavoastră.
[1] Alfa-Canis Minoris este o stea mică numită « cel mai mic câine » care însoţeste Orionul, supranumit de astronomi « Vânatorul » (n.a.)
[2] Cheile Verdonului se găsesc în Alpii de Sud (Franţa) – n.a.
[3] Sriitor celebru prin scrierile lui de groazâ (n.a.)
