[1] Mira este o stea aparţinând constelaţiei Cetus (Balena) (astron.) (n.a.)

[2] Mama regelui Mihai I al României (n.a.)

[3] carruza mia = drăguţa mea (it.) (n.a.)

[4] cazzo = organul sexual masculin (it) (n.a.)

[5] ficca = organul sexual feminin (it.) (n.a.)

Unii morţi trăiesc în ilegalitate

            Aş fi vrut să scriu şi eu un serial – „Ce nebunii a mai făcut bunica mea” – dar din păcate ea nu mai poate face nebunii. A murit acum doi ani şi cred că face trăznăi pe-acolo, printre îngeri. Vestea morţii ei am aflat-o după întoarcerea dintr-o excursie la munte, unde am petrecut o parte din concediu. Intr-una din acele nopţi am visat-o. Era furioasã:
            „-  Ai grijă să nu mă ardă după moarte! Nu vreau să mă înghită flăcările. Am fobia chibriturilor de când cu Carlo, ştii tu... Ţi-am povestit când erai mai mică. Eram gravidă cu Ermina. Carlo cânta cu ceata de golani „Oi Marie, oi Marie” la cârciuma din colţ. Ăia îi păpau toată leafa şi eu a doua zi n-aveam nici de pâine. Aşa c-am luat gămăliile de la chibrituri şi   le-am pus într-un pahar cu apă. Tocmai când mă pregăteam să-l dau pe gât, intră Jana Milea:  „Ce-ai Marioaro, eşti nebună? La copil nu te gândeşti?!” Fă ceva să nu mă ardă fii-mea  şi gineri-miu, acum c-am murit de moarte bună... In rest sunt bine. Am ajuns departe şi locuiesc pe o stea modernă, pe alfa-Păun[1], una dintre cele mai grozave din univers. Se organizează baluri în fiecare seară şi port nişte toalete!... Mai ceva ca la Maison Susanne! Numai dantele de lumină pastelată, ţesute cu fir de aur, care-mi vin ca turnate pe corpul meu superb, subţire şi mlădios ca un fum. Sunt iarăşi tânără şi frumoasă şi l-am dat gata până şi pe Zeus. Nevastă-sa, una Hera, a înnebunit de gelozie şi era mai-mai să-mi scoată ochii şi să-i arunce-n coada Păunului[2]. Noroc că m-a salvat Zeus... Aici are cine să-mi poarte de grijă. Dar acolo... Ai grijă tu, să nu mă ardă!”            Mă întrebam ce era cu visele acelea stranii? Când plecasem în concediu, bunica era bolnavă, e drept, dar nu credeam cã o să moară asa curând ... Când am ajuns acasă mama îmi dă vestea:
                            -  A murit acum trei zile. Ieri am incinerat-o.
Incinearată? De ce? N-aveam locuri la cimitir? Ce s-a întâmplat? Visul a devenit brusc realitate, o realitate care nu-mi dă pace nici acum.
                O săptămână înainte de moartea bunicii, Dictatorul „primul aviator, primul electrician, primul agricultor, primul miner”[3] şi de la sine înţeles, primul cioclu al României, a trecut pe Calea Griviţei, făcând semne din mână prin faţa cimitirului Sfânta Vineri. Asta – toată lumea ştia – era un lucru foarte grav. Ceva trebuia demolat. Bufonii regelui au pus imediat mâna pe creion, au luat notiţe şi a doua zi cimitirul s-a închis. Un anunţ înfricoşător trona ca un drapel mortuar la porţile lui: „Incepând de astăzi, 5.08.1987, nu se mai fac înmormântări în acest lăcaş; toţi cei care nu se supun legii cimitirului, încercând să-şi îngroape morţii fraudulos, îşi asumă consecinţele”. Semnat, direcţiunea.
                A trăi era o mare problemă pentru români, dar să mori era de-a dreptul o aventură, când locurile de veci se găseau mult mai greu decât hrana zilnică. Tata, care se ocupase dintotdeauna de îngropăciunea tuturor morţilor din familie, a găsit repede o soluţie pentru soacră-sa care nu avea loc de veci: va împărţi groapa cu părinţii lui, la Sfânta Vineri.
                S-a dus să aranjeze treaba cu groparii, la cimitir. A rămas însă ţintuit în poartă, când a dat cu ochii de afiş. Şi-a pus repede două pastile de nitroglicerină sub limbă – doi morţi fără speranţă de odihnă veşnică ar fi fost prea de tot. Picioarele i se făcuseră moi. S-a aşezat fără pic de vlagă, pe marginea pietroasă a gardului cimitirului, cu capul în mâini, meditând ce era de făcut cu biata soacră-sa. „Ce diavol de Dictator! – gândea el cu amărăciune – nu putea să mai aştepte măcar o săptămână?”  Cadavrul de-acasă nu-i dădea pace. Era un august torid... „Cum oare mai poţi să scapi de-un mort?”  Scruta orizontul cu ochii trişti, preocupaţi... „Dar ce-i asta? Ei, asta e!” – şi-a zis de îndată ce a zărit, la vreo 10 metri, maşina gunoierilor care măcina de zor. „Asta-i soluţia! Incineratorul!” S-a ridicat înviorat c-a rezolvat-o şi pe-asta şi a plecat spre casă zicându-şi în barbă:” Incineratorul, focul care distruge, focul care salvează.” Aşa s-a decis pe loc pentru crematoriul „Cenuşa”.
                Biata bunica! Ce-a mai bombănit ea în eter, ce de înjurături la porţile Paradisului... „Mi-a făcut şi mie figura, criminalul!” – a vibrat eterul în jurul tatei, vizând desigur pe groparul neamului.
                Ştim cu toţii de-acuma că sfârşitul nu e decât un pumn de cenuşă, ceva mai mult de trei sute de grame, depozitate într-o urnă de metal, pe care s-a lipit o etichetă cu un nume. Apoi urna e aşezată alături de altele, la fel de singure şi nefericite, pe o etajeră, la subsolul crematoriului.
                Bunica ar fi vrut să aibe grădiniţă pe burtă, căci era cochetă şi îi plăceau tare mult florile. Iar acum iat-o sufocându-se sub un capac, într-o cutie, într-un subsol... O perspectivă mai sinistră de a intra în etarnitate nici că se putea imagina.
                In vara aceasta se împlinesc doi ani decând bunica e sechestrată într-o cutie. In tot acest timp, noi toţi ai casei am fost răvăşiţi de vise şi coşmaruri care spuneau clar: „chiar dacă voi nu credeţi în semne, bunica nu se simte bine acolo jos; trebuie s-o scoateţi la aer degrabă!”
                Dimineaţa în timp ce ne sorbeam cafeua, deschideam toţi gurile în acelaşi timp, ca să povestim ce ne-a mai transmis bunica pe căi onirice. Cu ocazia unui astfel de consiliu, tata a decis să o salveze pe soacră-sa din captivitate. L-a cooptat în această acţiune şi pe gineri-su, pe Dan.
                Intr-o frumoasă zi de aprilie au plecat la crematoriu s-o reclame pe bunica. Dar, ghinion, în ziua aceea, persoana care trebuia să se ocupe de hârtii lipsea. Asa că tata a trebuit s-o ia cu forţa, pur şi simplu să şterpelească urna de pe etajeră. Biata bunica! N-a fost ea răpită când era tânără şi frumoasă, pe vreamea când era manechin la Maison Susanne de Paris, şi i   s-a întâmplat acum, la doi ani dupã moarte. Şi cine s-o rapească! Gineri-su!                După ce au sosit toţi trei acasă – doi vii şi o moartă – urna a mai rămas două zile în magazia de lemne. Mama, foarte superstiţioasă din fire, n-a vrut să aducă morţi în casă. „E chiar periculos” – zicea ea. „ Amintiţi-vă ce s-a întâmplat cu  mama Virnei. Parcă vi-am mai povestit... A murit în Italia, în timpul unei vacanţe la prieteni şi a fost trimisă acasă la Bucureşti într-un pachet la fie-sa. Dar înainte au fãcut-o cenuşă, fiindcă transportul alimentelor era mai ieftin. Şi ca să n-aibe complicaţii la vamă, prietenii din Italia au pus cenuşa într-un borcan de cacao albă, solubilă, fără etichetă. Şi au trimis borcanul într-un pachet, împreună cu alte dulciuri. Virna nu era acasă când a sosit coletul. Aşa că puştii ei au deschis cutia şi cum sunt nerăbdători şi gurmanzi... Vă imaginaţi, ei care adoră cacaoa frecată cu unt şi cu zahăr. Aşa că au mâncat câte două linguriţe bune din bunica. Nu prea le-a plăcut. Ziceau că precis că zgârciţii ăia de italieni iar le-au trimis produse expirate. Astfel de accidente se pot întâmpla oricui” – a conchis mama, plecând spre magazia de lemne cu  maică-sa pudră în braţe.
                N-a trecut poate decât o zi sau două de când o aduseseră de la crematoriu, până când au gasit timpul necesar ca s-o îngroape. Dan a luat la subţioară urna învelită într-un ziar, a îndesat o săpăligă cu mânerul scurt în sacul pentru rachete de tenis, tata a pus în servietă o plăcuţă pe care scrisese cu vopsea neagră toate cele necesare pentru noul locatar; apoi au plecat către obiectiv, pătrunzând fraudulos în cimitir, cu braţele pline de flori şi de lumânări, privind bănuitori, peste tot, ca nişte răufăcători fără voie.
                 In fine, au ajuns la mormânt. Dan săpa şi tata „ ţinea de şase”. Şi aşa au reuşit s-o îngroape pe bunica în sfântul pământ, violând legea cu conştiinţa împăcată. Au împlinit în acest fel ceea ce ar fi trebuit să fie împlinit cu doi ani în urmă, atunci când lucrase mâna necuratului pe la porţi de cimitire.                
                Treaba terminată, au ieşit din grădina cu rămăşiţe pământeşti. Mergeau liniştiţi spre casă, când un gând sinistru a prins contur în mintea lui Dan: „ Jurnalul! Ce-am făcut cu jurnalul în care era împachetată urna? E clar. L-am uitat în groapă. Fie ce-o fi! Nu-i mai spun lui socru-miu, cum e el cardiac...” Dar n-a apucat bine să-şi termine firul gândului, că tata a zis:
                - Dane, am impresia c-ai uitat în groapă jurnalul cu data de astăzi. Dacă ăştia deschid mormântul, suntem buni de puşcărie.
                Dar n-au păţit nimic, probabil că bunica le-a dat şi ea o mână de ajutor... Dacă s-ar fi uitat în urmă ar fi văzut o dâră slabă de lumină roz, ca o dantelă fină, înaintând pe alee în paşi de dans.

Medicamentul miraculos

            Omul mov era oribil de deprimat. Negrul sorţii care se făcea din zi în zi tot mai vânăt, trăgând după sine iz de moarte, îi dăduse acea culoare a doliului regal. „Nimic nu mai merge, sunt un feneant, un prăpădit” erau primele gânduri din zi, decum visele, atât de dulci evaziuni, îl aruncau în noua filă din calendar ca într-o groapă cu lei, flămândă să-i devoreze cu sadism disperarea. Avea ca unic peisaj, deîndată ce deschidea ochii, un tavan brăzdat în lung şi-n lat de crăpături groase cât degetul, mărturii ale ultimului cutremur. Privea cerul veşnic gri, chiar şi atunci când era bleu, prin nişte ferestre murdare şi meschine. Toate aceste contacte cu o realitate insuportabilă îi tociseră speranţa, aşa cum perii de la bidinea se tot scurtează treptat, de prea multă folosinţă, până ajung cotor de lemn. Trist şi izolat în universul din ce în ce mai strâmt şi sufocant al singurătăţii lui, nu mai rămăsese ataşat de viaţă decât printr-un subţire fir de păianjen. Dar tocmai acest fir, în aparenţă atât de fragil, el nu reuşea să-l rupă. Ca şi când toată substanţa vieţii însăşi, acolo se concentrase, dând tărie acelui nimic invizibil şi tenace, mai dur ca oţelul, care îi refuza contactul cu eternitatea.
            S-a îndreptat spre vestiar. Vechi pardesie şi jachete spânzurau în dezordine alături de fulare şi pălării în descompunere, învinse de numeroasele generaţii de molii flămânde şi insensibile la sărăcia lui. Toată casa mirosea a mucegai şi un aer dezolant mărturisea în tăcere drama unui om debusolat şi dezgustat de viaţă. Işi trase pardesiul şi ieşi, cu capul plecat şi spinarea curbată a abandon, făcând un imens efort ca să-şi tragă un picior după altul într-o cadenţă decentă.
            Da, era tare deprimat şi nu din întâmplare, ci din întâmplări. Una din ele era ziua neagră când fusese pus pe liber de patron, cu 10 ani în urmă. Acum avea deja 47 de ani. Ca să scape destinului minabil încercase să se sinucidă de trei ori. Dar, cum nimic nu-i reuşea în viaţă, tot ce construia în vederea unei sinucideri era sortit eşecului.
            Ultima oară încercase să se spânzure cu o coardă pe care o găsise în pod şi care făcuse cinste misiunii ei, cu 34 de ani în urmă, atunci când frânsese gâtul unchiului său. Dar ajunsese atât de putredă şi sătulă de aventuri macabre, că s-a rupt chiar pe grumazul lui, cu câteva clipe înainte de a-şi da obolul lui Charron[1].
            Prima oară era să se „sinucidă” din greşală: mâncase nişte cârnaţi la o dărăpănătură de berărie „Ca la mama acasă” de la marginea Bucureştiului. După ce-a leşinat, cârciumarul l-a urcat iute în maşină şi l-a dus la un kilometru mai încolo, pe un maidan, unde i-a dat un purgativ şi-un vomitiv.
            George nu mai găsea nici un suport moral pentru viaţă. Dar nici unul material, pentru moarte. Aşa că de la un timp renunţase chiar şi la ideea sinuciderii. Inţelesese în sfârşit că-i trebuia curaj şi talent, ori el fusese întotdeauna un laş şi un neândemânatec.
            Era o frumoasă zi de iarnă, foarte însorită şi caldă pentru acest sezon, care făcea din tot muritorul un optimist, chiar şi din cel mai înrăit sinucigaş. Se plimba ca de obicei de-a lungul cimitirului „Pătrunjelu”. Adora astfel de locuri pentru liniştea lor resemnată în faţa tumultului vieţii sălbatece din afara lor. Găsea că cimitirul era singurul spaţiu unde domnea o pace nesimulată şi unde oamenii nu mai erau nici falşi prieteni, nici duşmani pe faţă ci doar nişte oase inofensive.
            Privind pe deasupra gărduţului viu, gândul îl făcea să-şi savureze imaginea propriei înmormântări şi a propriului cadavru. Visa deja la zilele tihnite care-l aşteptau între rondurile de flori de pe morminte, când un braţ puternic căzu pe umărul lui. A fost o adevărată surpriză să-l recunoască pe Mitică, un vechi coleg de şcoală.
            - Să trăieşti, Georege!
            - Mitică! Ia te uită...
            - Ce mai e nou pe la tine, prin ogradă? – zise  Mitică.
            - Pe dracu, sunt la pământ. M-au dat afară şi de la şomaj.
            - Şi din ce trăieşti?
            - Trăiesc din pomeni. Nu vezi că mă învârt pe lângă cimitire? De fapt nici nu mai vreau să trăiesc. Tot încerc să mă sinucid şi nu-s în stare nici să mor, d’apăi să trăiesc!
            - Eşti nebun sau ce? Eşti copil?! Ai o familie, unde ţi-e capul?
            - Nu mai am nimic... Credeam că ştii... Nevastă-mea a plecat în lume cu copiii; acum trei ani şi n-o condamn. Nu mai aveam nimic să-i ofer, poate un cadavru. Trăiesc singur. Şi nu mă gândesc decât la sinucidere. E ultima mea şansă în viaţa asta mizerabilă. E ceva măreţ o sinucidere... Ar trebui să fie... In sfârşit, nu-s capabil, asta e. Iţi trebuie curaj, altfel de unde  să-ţi vină elanul?
            - Ce tot zici acolo?! Curaj zici? Haida de! Viaţa n-are numai rele şi dracu’ nu-i aşa de negru. Trebuie să consulţi un psihiatru. Uite, ţi-l recomand pe-al meu. Ţine, uite ai aici cartea lui de vizită. Mitică se scotoci îndelung prin buzunarul ascuns din interiorul pardesiului. Găsi adresa şi i-o dadu lui George, după care şi-a deschis larg braţele a rămas bun, într-un gest cam teatral (vroia s-o şteargă mai repede; îi era ruşine să stea de vorbă cu un jerpănos; dar apoi s-a răzgândit; doar fuseseră colegi odată, prieteni chiar):
            - Ce ocazie, mă George, să ne întâlnim! Ţi-am salvat viaţa, cum s-ar zice. Nu-mi dai de băut o bere, ca să batem palma? – zise făcându-i cu ochiul.
            De bine de rău George a acceptat invitaţia. Au intrat în primul bistrou pe care l-au găsit în drum. Berea era caldă şi amară, iar halba murdară. Muştele colcăiau şi se lipeau de perdelele zdrenţuite care spânzurau ca nişte vestminte funerare după deshumare. Din tavan curgea tencuiala în halbele clienţilor. Au luat câte o halbă retrăgându-se într-un colţ unde era o masă liberă.
            - In sănătatea ta, Mitică!
            - Şi-n a ta, George! Şi  să te tratezi, auzi? Să mă ţii la curent cu doctorul. Uite cartea mea de vizită. Sună-mă când ai noutăţi.
            George se îndrepta spre casă, târându-şi picioarele de plumb. „Băiatu’ ăsta vrea să-mi salveze viaţa. Hm... El mă mai crede încă viu. Săracu’...”  Flashuri de pe vremea anilor de şcoală îi treceau prin faţa ochilor. O clipă a uitat că era nefericit şi a devenit băieţelul stângaci şi timid care fusese cu zeci de ani în urmă. Se văzu alături de prietenul lui:” –Ţine, ascunde-le-n pantaloni!” – îi zicea Mitică dându-i câteva prune verzi furate dintr-un cimitir. „ – Repede! Paznicul e deja pe urmele mele!” George făcea să dispară în găurile pantalonilor „dovezile” şi cei doi se luau de mână şi alergau spre casă, râzând de paznicul care striga pe urmele lor:  „- Vagabonzilor! Canalii ce sânteţi! Furaţi de la gura morţilor mei, hai? Să vă mănânce aia cu coasa!”
            „Ce ani frumoşi şi fără griji trăiam atunci când nici nu ştiam că trăiesc...”
            Recăzu pe pământ, plin de amărăciune în prezentul şi în mantoul său gri. Fusese totuşi, timp de câteva secunde, smuls stării lui bizare... Doar câteva secunde care l-au făcut să se gândească: „Poate că totuşi doctorul lui o fi în stare de ceva şi pentru mine...”
            Cum a ajuns acasă a telefonat la doctor şi i s-a fixat un rendez-vous. Consultaţia a fost scurtă. Medicul i-a prescris un medicament miracol, Tuntan-ul care făcuse mare vâlvă în Statele Unite. George a luat reţeta şi a intrat în prima farmacie:
            - Bună ziua. Ce doriţi?
            - Doresc un medicament...– şi a întins farmacistei hârtia. – Mi s-a spus că face minuni.
            - Dar de ce vă trebuie un asemenea medicament? Ăsta-i pentru femeile la menopauză. Ce idiot de doctor vi-a dat asta? – zise ea privind pe deasupra ochelarilor parafa şi semnătura de pe reţetă. A bombănit ceva în genul „îl ştiu eu pe imbecilul ăsta” şi apoi a întrebat:
            - Sunteţi cu adevărat hotărât să-l luaţi?
            - Da.
            Omul mov a ieşit din farmacie desfăcând în grabă cutia. A scos prospectul şi a început să citească: ”Antidepresor indicat în tratamentul  diferitelor forme de depresie însoţite sau nu de anxietate. Trebuie uneori să treacă câteva săptămâni pentru ca efectul total al medicamentului să se facă simţit. Efecte secundare: uscăciunea gurii, constipaţie, adaptare dificilă la lumină, greaţă, ameţeli, somnolenţă, dureri de cap”...  George devenea din ce în ce mai neliniştit „ Ş-am mai dat şi o grămadă de bani pe el!”. Continua să citească cu voce tare: „... nervozitate, tremurături, stări de confuzie şi anxietate”.
            - Asta-i bună! Nu sunt eu destul de nervos şi de anxios? Trebuie să mai iau şi-un medicament antidepresor, celebru-n lumea-ntreagă, ca să mă facă nebun de-a binelea? Şi pe urmă tremurăturile... Pe-astea încă nu le am. Ar fi ceva nou... Din ce în ce mai consternat afla: „... pierdere a apetitului, tulburări de gust, diaree, digestie dificilă au fost semnalate la câţiva bolnavi, fără să fie posibil de a distinge aceste efecte indezirabile de tulburările antrenate de boala însăşi”.
            - Păi ce spun eu? Efectele Tuntan-ului sunt aceleaşi ca simptomele depresiei. Atunci de ce-o mai fi trebuit să plătesc atâta bănet? Doar ca să mai am câteva tremurături şi câteva confuzii mintale în plus? Astea, dacă am răbdare, or să vină ele şi singure. Şi încă pe gratis!
            Incepuse chiar să se-amuze. După un timp, ridicând ochii de pe hârtie a constatat că-n jurul lui se adunaseră câţiva gură-cască, şi ei curioşi să afle care erau efectele secundare ale Tuntan-ului. Atunci, surprins şi cam jenat, a vrut să ascundă hârtia în buzunar şi să plece, dar un domn îi spuse:

 - Citiţi domnule, continuaţi! Cum ziceaţi că se cheamă minunea antidepresivă? A, Tuntan... Da... Ştiu pe         cineva care s-a sinucis după o cură completă cu Tuntan.
            - Ce spui, dom’le? S-a sinucis?! Şi i-a reuşit? Păi e fantastic! – zise George râzând pentru prima oară în ultimii 10 ani.
            - Da, omul s-a aruncat de la etajul 8. Dar ştiţi una bună? – a zis acelaşi domn. – Nişte femei din America se confesau într-o revistă că după ce au urmat tratamentul cu Tuntan le-au dispărut hachiţele de menopauză şi cică s-au simţit în cea mai bună formă de când se ştiau ele pe lume. Aici e marele mister: de ce femeile se simt bine, în timp ce bărbaţii se sinucid?
            - Da, e ciudat.. E o treabă la care trebuie să ne gândim serios... – a zis un alt domn cu bască. – E foarte probabil ca madicamentul să fi fost răspândit pe piaţă de nişte feministe isterice, doar ca să-i bage-n boale pe bărbaţi.
            „Aşadar farmacista avea dreptate. Medicamentul a fost creat ca să salveze mai curând femeile la menopauză, decât bărbaţii deprimaţi, în plină vigoare fizică” – se gândea George.
            - Ascultaţi ce scrie mai departe! – a zis el urcând pe o ladă de gunoi, care se afla în faţa unui butic unde se vindeau decoruri mortuare (perniţe moi, broderii, funde cu îngeraşi ca să legi picioarele mortului, invitaţii de înmormântare şi cărţi de felicitare pentru Crăciun şi Paşti).  Ascultaţi, o să vă placă! „ S-au semnalat de asemenea transpiraţii puternice, slăbiciune în general, dureri musculare, tulburari ale sexualităţii, mărirea numărului de globule albe şi creşterea tran-..sam...in-a-z- transaminazelor. Iată!”
            - Păi asta ziceam şi eu, domnilor! – făcu omul cu basc. Medicamentul ne atacă în tot ce-avem noi mai preţios. In vigoaera nostră sexuală, domnilor! Ne-atacă bărbăţia, domnilor!
            - Ascultaţi fraţilor, n-am terminat!
            Intre timp numărul auditoriului său se mărise. Mulţi dintre ei erau atraşi de inscripţia care se vedea de hăt departe pusă chiar deasupra firmei :”Azi cu bani, mâine fără bani” sub care scria:  „Oferiţi unui mort/ Un pic de confort”. Se opreau un moment să vadă despre ce era vorba şi dacă era ceva convenabil de cumpărat veneau mâine că era scris negru pe alb că mâine se vindea fără bani. Dar toţi se prăjeau, fiindcă a doua zi era aceeaşi inscripţie şi „mâine” devenise „azi”, aşa că trebuiau să înghită gogoaşa şi să scoată banul. Aceşti gură cască se apropiau de George crezând că era însărcinat cu propaganda mărfurilor din butic. Ascultau concentraţi câteva secunde, după care rămâneau fascinaţi în grup ca să mai audă ce minuni mai făcuse Tuntanul.
            - Atenţie domnilor, asculaţi:” Precauţii particulare: O cură completă poate accelera psihozele şi maniile la pacienţii sensibili”.
            - Stop!- făcu un tânăr bărbos care urmărise până atunci tot discursul în tăcere. Era tipul poetului - se vedea cât de colo -  şi se simţise prins şi el în acea categorie de „pacienţi sensibili”. Spuse: „ Dacă urmăm tratamentul putem deveni un pericol public, domnilor! Cu ospiciul ca staţie terminus.”
            - Nu vă pierdeţi, fraţilor cu firea! Nimeni nu vă obligă să luaţi medicamentul. Dar ar putea fi realmente de folos cuiva care ar vrea să se sinucidă. Să vedem ce scrie mai departe...”O pierdere în greutate de la 2 la 4 kilograme este o consecinţă curentă a tratamentului cu Tuntan timp de mai multe săptămâni. Un efect calmant nu este decât rareori observat la pacienţii trataţi cu Tuntan. Medicul curant trebuie informat, în caz de diminuare a funcţiilor rinichiului şi ficatului”.
            - Păi vedeţi, medicamentul ne demolează complet. – zise domnul cu basc. Dacă ne atacă şi rinichii şi ficatul, păi ce ne mai rămâne?
            - Linişte! N-am terminat!- zise George revigorat. – iată ce-am mai găsit! Era imposibil să lipsească! Ascultaţi domnilor: „ La subiecţii care suferă de tulburari circulatorii este foarte probabil ca un tratament prelungit să provoace infarctul.” -Deci se poate conta pe el.  Moartea-i sigură, domnilor!” – a strigat el cu aer triumfător, ca şi cum ar fi găsit elixirul vieţii veşnice.
            - Ale dracului femei! – făcu domnul cu basc. Din ce-or fi ele făcute că nu le atacă otrava asta pe nicăieri, ba din contră, cică le revigorează, pe-aici, pe colo...
            - Destul. Am terminat. Restul citiţi-l singuri, dacă vreţi. – a zis George şi sărind de pe ladă a aruncat prospectul mulţimii înnebunite. Se simţea un fel de Elvis Presley când, cu gesturi teatrale acompaniate de chitări, înapoia de pe scenă damelor isterice chiloţii pe care acestea îi aruncaseră cu frenezie în timpul concertului.
            A plecat liniştit, cu mâinile în buzunare şi fluierând. Pentru prima oară George se simţea calm, sigur de el, vindecat. Şi ce era mai important, ştia acum că avea o armă sigură ca să se sinicidă, dacă ar mai fi avut chef. Dar nu mai avea. Din contră, avea o sete teribilă şi i-a  veni în gând Mitică. „Oare şi-o mai aminti de prunele furate în cimitir?”
            Mergea drept către cabina telefonică. Şi, lucru bizar, în timp ce forma numarul prietenului său, surâdea... „Tipu’ ala, peznicul... N-a fost o cobe prea bună. Blestemul lui că să mă ia moartea... Cât aş fi vrut să fie adevărat până azi. Dar din câte se pa...”
            - Alo, Mitică! Eu-s, George. Da, da. Totu-i bine. Vrei să bem o bere? Am nişte veşti grozave... Ţi-aminteşti de prune?
            - De prune? Ce prune? Tu zici că eşti bine?... Chiar aşa? Ai fost la doctor? Şi ce-a zis?
            - Mi-a prescris un antidepresor care te ajută să te sinucizi. Ce? Nu, nu l-am luat. Pentru moment nu mai am nevoie. Dar l-am păstrat totusi...
            - Trebuie să-mi dai prospectul să-l citesc şi eu. Poate n-ai înţeles tu... – zise Mitică.
            - Pe naiba. Nu era nimic de-nţeles. Pur şi simplu e vorba de un antidepresor în sensul că dacă îl iei, îţi vine să te sinucizi. Şi după aia nu mai eşti deprimat deloc. Ai mai văzut tu mort deprimat? Şi dacă din întâmplare Tuntanul nu te ajută să-ţi pui juvaţu’ de gât, mori de moarte bună că are nişte efecte secundare... Ăsta-i secretul lui. Cred că de-asta e cosiderat ca un miracol. Vii? Da, am să fiu acolo într-o oră. Vino repede! Mi-e tare sete!
            Minutele treceau indiferente, apoi orele. In cafenea Mitică se neliniştise de-a binelea. Aştepta de mai bine de trei ceasuri şi nici urmă de George. Fuma ţigară de la ţigară şi bea un pahar după altul, privind din ce în ce mai des orologiul. Fusese atât de fericit când George îl chemase ca să-i anunţe vestea cea bună. „De ce n-o fi venit? Intotdeauna şi-a ţinut promisiunile”.
            Când cârciumarul s-a hoătrât să închidă, Mitică şi-a luat pălăria din cui şi a plecat dus pe gânduri. N-avea nici adresa nici telefonul amicului său. A intrat în casă abătut, sperând că George îl va suna totuşi să se scuze.
            A doua zi s-a sculat la 7, ca de obicei, ca să cumpere ziarul. „Dacă s-o fi sinucis pân’ la urmă?...”  Ajuns acasă, s-a aşezat aproape de foc, în fotoliul de lângă telefon, şi a început să parcurgă cu privirea rubricile din jurnal. A sfârşit ca totdeauna cu „Fapte senzaţionale” care erau pentru el cireşa pe prăjitura zilei. Incepu să citească primul comunicat care avea un titlu promiţător: „Hoţii operează în plină zi şi-n plin centrul capitalei”. S-a îndreptat în fotoliu, căutând o poziţie mai comodă şi îşi aranjă în mod inutil, cu un gest reflex, ochelarii de pe nas: „Ieri dimineaţă către orele 10 am putut asista la o scenă unică în felul ei în analele atacurilor la persoană. O doamnă sexagenară , foarte elegantă şi acoperită cu bijuterii, având braţele ocupate cu sacoşe, a fost agresată de doi huligani. Aceştia i-au smuls nu numai bijuteriile dar şi dinţii – de aur!. Când doamna a deschis gura ca să strige după ajutor, unul dintre răufăcători, văzându-i frumoasa garnitură, a scos repede un cleştişor şi i-a şterpelit dinţii.”
            Mitică uitând pentru o clipă neliniştea lui începu să râdă. „Asta-i bună! Chiar că au imaginaţie!” A continuat să treacă în revistă faptele senzaţionale. După primele linii din al doilea paragraf faţa lui şi-a schimbat mina şi respiraţia a devenit sacadată. S-a umlplut de sudoare când a dat cu ochii de titlu:” Cetăţeanul George Săndescu omorât de un porc”. S-a oprit din citit şi a lăsat jurnalul să-i cadă din mână ca o cârpă. Emoţia i-a tăiat suflarea. A închis ochii ca să-şi imagineze mai bine scena...”Aşadar bietul George a fost omorât de un porc... Porc...” Incepură să i se învâretască-n cap rotiţe. Ce însemna asta „porc?”  Un tip din Mafie? Dar George, cu aerul lui tâmp şi fricos n-ar fi fost bun nici măcar să lustruiască pantofii la vreun mafiot. Atunci?...” După acest prim şoc, neputându-se lămuri cum s-au petrecut lucrurile cu mafioţii, a reluat lectura: „Un fapt cel puţin bizar s-a petrecut ieri seară , în jurul orei 20°°, pe bulevardul Filantropia, în plin centrul Bucureştiului”. Mitică s-a ridicat din fotoliu şi s-a îndreptat spre bucătărie. Avea gura uscată. „Şi dacă avea totuşi legături cu Mafia? Tipii care l-au omorât au găsit cu siguranţă în vesta lui carnetul de telefoane. Aşa că ar putea să-mi facă o vizită...” Fără să ia jurnalul de la ochi, şi-a turnat puţină apă într-un pahar, pe care a uitat s-o mai dea pe gât. Continuâ: „Un om de aprox. 50 de ani trecea pe trotoar prin faţa supermarcheului Premial, când un porc de 50 kg i-a căzut în cap. Porcul care trebuia sacrificat de Crăciun, a aterizat de la balconul unui bloc de 10 etaje, unde o familie practicase ilicit creşterea animalului. Porcul – aparent debusolat din cauza lipsei de orizont şi/sau de foame (mirosea frumos de la magazin în ziua aceea; tocmai băgaseră marfă), s-a aruncat într-un moment de disperare, în vid, căzând de la 20 de metri chiar în capul nefericitului trecător, al carui nume l-am citat. Omul trăia singur şi nu avea familie. Orice persoană care l-a cunoscut poate să-i dea un ultim omagiu la morgă, începând de astăzi 10.12. şi în următoarele 2 zile.” „Ia uită-te, domnule... Ştiam ca în România se poate muri de frig, de foame, de mizerie... Dar să mori de porc... asta chiar că n-aş fi crezut-o.” Săracul George!  N-o să ştie niciodată că cel mai sigur drum către moarte nu-i nici sinuciderea, nici faimosul medicament miracol[2], nici Mafia, ci porcul căzut de la balcon la timpul potrivit.
            O notiţă cu litere aldine, de pe ultima pagină a ziarului, informa cititorii: „Ieri seară în zona „1 Mai” s-a putut vedea pe cer un fenomen luminos bizar: o rază de lumină mov a desenat printre stele, timp de câteva secunde, o pasăre Phoenix, de o măreţie indescriptibilă.”
            George ajunsese deja la destinaţie, pe planeta violetă din constelaţia Şevaletul Pictorului[3]. Acolo, după ce şi-a dezbrăcat culoarea mov şi a pus-o la loc în curcubeu, a îmbrăcat haina de casă în culori sepia şi s-a aşezat într-un fotoliu, aşteptând să intre în tablou.
            De undeva din umbra unui plan secund îl vegheau ochii atenţi ai lui Asclepios[4].