fragmente din "Curcubeul cu oameni" -
de Antonia Iliescu,
Editura Libra Vox - Bucuresti 2002

                         

In loc de prefată (Traduire en français)
Mitul curcubeului (Traduire en français)
Inger gonit (Traduire en français)
Ultima picătură (
Traduire en français)
Sala de proiectii (
Traduire en français)
Ce nebunii a mai făcut bunica mea (
Traduire)
Unii morti trăiesc în ilegalitate
(Traduire)
Dragostea dintîi
(Traduire)
Răzbunarea încornoratului
(Traduire)
Original si candid (
Traduire en français)
Aur inutil (
Traduire en français)
Arhip Piraleu
(Traduire en français
Armeanu si spanu'
(Traduire en français)
Musca cercetasă
(Traduire en français)
Femeia cu beculete (
Traduire en français)
Nae se descurcă (
Traduire en français)
Schimb de locuintă
(Traduire en français)
Medicamentul miraculos (
Traduire)

 

"Dora-Dor" (Le chemin entre deux portes) de Antonia Iliescu
Kogaion Editions 2006


versiunea în limba franceză

versiunea în limba română


"Stropi de gând-stropi de rouă si muguri de constiintă" de Antonia Iliescu
Editura Pegasus Press-Bucuresti 2010

               Descărcare

               Critici la volum

 

      "Arca lui Nae" (roman) - de Antonia Iliescu
Editura Pegasus Press-Bucuresti 2015

 

L'Arche de Naé (roman) - de Antonia Iliescu
Editions Edilivre 2016



Le blog de Naé: http://larchedenae.unblog.fr/

La liste des librairies oů ce livre est disponible ŕ la commande:

www.edilivre.com

http://livre.fnac.com
 
 
https://www.recrealivres.fr 
  

https://www.amazon.fr

https://www.librairiesiloelarochesuryon.fr

https://www.lalibrairiefontainebleau.fr

https://www.ange-lalibrairie-gisors.fr

https://www.lalibrairiedelouviers.fr

Poezie în picaturi - Epigrame, Antonia Iliescu
Editura Semne 2018

 

 

 

 

 

 

 


In loc de prefaţă

Traduire en français

        Pe planeta lor, care se află în constelaţia Şevaletul Pictorului (o adevărată pepinieră de stele), oamenii nu au corp, nici măcar o formă oarecare. Ei se deosebesc doar prin culoare.
   
     Intr-o noapte tata m-a invitat la un bal din lumea morţilor. Pe o plajă cu nisip alb era improvizat un ring. Ceva mai încolo, pe o linie de orizont invizibilă, era instalat un tablou imens şi viu, fără ramă, fără limite. Cineva nevăzut – lumea şuşotea că ar fi fost chiar zeul Asclepios - ne chema să dansăm. Aşa-zisa pânză era confecţionată din două plăci fine de sticlă, între care şerpuia un fluid albastru intens, care putea fi ori cer, ori mare, sau amândouă amestecate... Foşti pământeni, îmbrăcaţi în haine de casă în culori sepia (doar tata avea o camaşă albastră), îşi aşteptau rândul fie dansând, fie moţăind în fotoliile moi de nori. Oameni mari şi oameni mici, bogaţi şi cerşetori, femei sau bărbaţi, porneau doi câte doi către tablou. Două fete tinere au ajuns aproape de ramă. La un moment dat una din ele a fost absorbită în interiorul imensului ecran, unde a început un dans al morţii: s-a pliat în două şi s-a lichefiat, transformându-se într-o picătură neagră, vâscoasă, care a urcat apoi prin osmoză între cele două lamele transparente. In clipele următoare am asistat la un spectacol sublim. Picătura neagră, în urma unei explozii de supernovă, îşi schimba necontenit forma şi culoarea, întinzându-şi pelicula de mătase pastelată între foiţele de sticlă. Din ea se răspândeau, ca   într-un foc de artificii, mii de raze şi particule în culoarea dominantă individuală. Apoi  dispăreau, topite într-o delicată plasă de păianjen, care se înălţa spre cerul din tablou.
   
     Tata era tăcut. S-a desprins din mulţime şi a început să danseze încet, alunecând spre  misteriosul athanor. După acea „distilare” fiinţele deveneau vibraţii cu lungimi de undă diferite, care ţeseau firele din pânza de păianjen într-o infinitate de nuanţe. 
   
     Unele culori le-am putut identifica şi eu aici pe pământ: bunica roz, tata albastru, omul în culoarea porumbeilor voiajori, femeia gălbuie, omuleţul gri-verzui, femeia de aur, bărbatul vânăt de deprimare... Alţi oameni însă sunt înveliţi într-o substanţă misterioasă, ceva nedefinit, cuprinzând stranii amestecuri de culori de foc, sau altele tulburi, de vânt, apusuri şi răsărituri de soare şi de lună, frig şi dogoare, smoală şi artificii.
   
     Poate că printre ei se află şi omul curcubeu, despre care se spune că ar fi singurul care şi-a eliberat verticala eternă din orizontalitatea sa. Este omul cel mai greu de găsit aici dar care merită să fie căutat.


Mitul curcubeului

             La început, chiar înainte de a fi fost cuvântul, a fost iubirea. Ea a pornit din inima Marelui Pictor ce locuia în ceruri  albastre, limpezi şi foarte îndepărtate. A ţâşnit ca o rază de soare răzvrătită de monotonia strălucirii în mănunchi. Raza a pornit oarbă şi orbitoare, direct spre inima omului, care nu cunoscuse încă iubirea. Vedeţi bine, Marele Pictor voia să facă un dar omului, dar acesta a strigat:
           - Opreşte-te! E prea multă lumină. Nu văd nimic, nu simt nimic decât o arsură dureroasă. Ăsta îţi este darul? Poţi să-l păstrezi pentru tine. (Zicând acestea, si-a  acoperit sufletul cu plăci negre de întuneric, care-i ţineau inima în cătuşe).
             Raza învinsă de neâmplinire s-a întors cu umilinţă în inima dintâi, cerându-şi iertare. Dar neânduplecarea a fost amară. Marele pictor a zdrobit-o cu fulgerul din cer. „La ce-mi serveşte lumina dacă ea doar orbeşte  şi nu e-n stare să umple întunericul din om?”
   
         Şi lovind cu ură propria-i lumină, raza s-a spart în şapte bucăţi şi fiecare din ele avea altă culoare. Fiindcă marele pictor iubea cu pasiune, el a ales de pe Şevalet culoarea roşie pentru a spune ce avea de spus omului:
   
         - Dacă nu îmi primeşti darul şi nu îmi răspunzi la chemare cu focul roşu al sângelui, cu flăcările purpurii ale iadului, cu puritatea petalelor roşii de
trandafir, atunci voi muri în cer şi e păcat. M-am născut din lumină şi m-am smuls din ea, special pentru tine, ca să-ţi arăt culoarea iubirii. N-a alunga! N-o stinge şi nu încerca să o diluezi. Este culoarea pasiunii mele şi ţi-o dăruiesc. Iat-o!     
            Şi a aruncat pe cer culoarea pe care o ţinea strâns în pumn. Atunci a apărut deasupra zărilor un cerc roşu ca sângele, care  a rămas suspendat peste pământ, ca o spinare umilă, curbată întru iertare.
Omul şi-a ridicat ochii la cer şi s-a mirat:
   
         - Ce frumos!... Un arc de foc care mă învăluie în văpăi roşii, fierbinţi. Ce-o mai fi şi asta? Şi la ce-o fi bun?
   
         - Este iubirea – a răspuns Marele Pictor – şi o să vezi singur la ce e bună dacă îţi deschizi inima ca să-i primeşti căldura.
   
Omul a zis iarăşi:
   
         - E prea mare iubirea ta şi prea arzătoare ar fi pasiunea mea. Mă dor prea tare darurile tale. Nu pot să le îndur. Roşul e prea roşu şi sângele mi se face prea fierbinte.
   
         Atunci Marele Pictor a vărsat câteva lacrimi peste cercul de foc; şi în locul unde au căzut lacrimile lui de lumină, roşul s-a făcut portocaliu.
   
         - Eşti mulţumit acum, omule? Poţi să-mi simţi iubirea? O poţi primi în tine?
   
         - E prea fierbinte, mă arde! – a zis omul mofturos. – Nu o înţeleg. Ia-ţi cercul de foc înapoi şi lasă-mă în intunericul din mine. Nu te vreau! Mă faci doar să sufăr.
   
         Dar Marele Pictor nu asculta ce-i spunea omul. El continua să lucreze în tăcere, cu iscusinţă şi răbdare, la biruirea Marelui Intuneric. A mai plâns el ce-a mai plâns pentru neştiinţa şi duritatea lumii pe care o făcuse cam în grabă. Dar a mai plâns şi de propria-i durere, când, pentru a treia oară, a trebuit să-şi micşoreze strălucirea ca să poată încăpea în inima omului. Şi ultimile lacrimi vărsate peste cercul portocaliu, străjuit la exterior de cel de foc, au născut din el, un al treilea cerc, galben şi luminos, care exprima cel mai bine bucuria şi triumful iubirii, deschiderea spre lume a spiritului din om.
   
         Cele trei cercuri concentrice se înălţau biruitoare în slava cerului, peste întunericul din om, fără a-l stinge însă. Omul, obraznic, tot nu era mulţumit:
   
         - Ia-ţi cercurile înapoi! Nu-mi trebuie iubire. Am tot ce-mi trebuie. Uite, am pădurile verzi şi fructele dulci şi cerul albastru şi soarele. Pe el nu pot să-l privesc, dar îmi ajunge căldura lui. Am tot ce-mi trebuie ca să fiu fericit. La ce mi-ar mai trebui iubirea? Oricum, ce am eu aici pe pământ e mai frumos şi mai folositor decât cercurile tale smângălite în mod inutil pe cer.
   
         Atunci Marele Pictor a încetat să mai plângă. A luat cu o mână un pumn din verdele pădurilor, ca omul să poată să spere la nevoie. Şi a mai făcut un cerc, pe care l-a pus conştiincios lângă celelalte. Apoi şi-a muiat pensula în albastrul cerului din ape şi a mai modelat un cerc, veriga necesară ca să asigure umanitate iubirii. Cercul albastru l-a aşezat lângă cel verde, de speranţă. In cele din urmă Marele Pictor a mai meşterit încă două cercuri din culorile brânduşelor de primăvară şi de toamnă: indigo şi violet, culori care promiteau omului înălţare prin sentimentul iubirii, până la rang de Dumnezeu. Apoi şi-a privit opera cu mulţumire:
   
         - Am să-l numesc arc-în-cer sau curcubeu. De data asta sper să-i placă omului. Mai ales că nu am pus în el cercul maroniu, nu care cumva înţelepciunea să-i împiedice elanurile inimii. Acum opera mea are tot ce-i trebuie ca să exprime iubirea, fără să ardă prea tare, fără să rănească şi să orbească. Are şi culori calde şi culori reci . El şi le poate amesteca şi drămui singur, după propria-i dorinţă şi nevoie. Am pus în ea toate culorile cuvintelor ce pot exprima dragostea în limbajul şi în ritmul inimii lui. Golul din mine mă doare, fiindcă a trebuit să-mi ucid lumina dintr-o rază, transformând-o în cioburi colorate, ca să mă fac înţeles de om. Dar el este o parte din mine, aşa cum raza a fost o parte din Forţa Mea. O voi recăpăta cu siguranţă înapoi , de-a lungul veacurilor, dacă fiinţa îmi va pricepe mesajul, măcar acum... Şi zicând acestea, Pictorul a rupt cercul de foc multicolor în două părti egale. Una a aruncat-o pe pământ în calea omuli, iar pe cealaltă a pus-o la loc în inima lui, la păstrare. Cine ştie când îi va fi de trebuinţă?... Dar muritorul, văzând minunea, a zis:
               - E frumos cu adevărat arcul tău din cer. Il pot privi fără să sufăr, nu mă dor culorile lui, ba chiar le găsesc frumoase. Dar nu-i văd rostul. De ce te-ai străduit atât doar pentru atât? Şi uite, n-a durat decât preţ de câteva minute. Poate un ceas, chiar două... Dar e puţin. Te-ai străduit prea mult pentru ceva aşa de efemer...

   
          Marele Pictor se frământa în ceruri: cum ar putea el să-i redea funcţia minunatei jucării cereşi, ieşită din străfundurile fiinţei sale demiurgice? Şi mai ales cum ar putea s-o facă să dureze, dincolo de boarea plăpândă a picăturilor străvezii din aerul de după ploi? Şi atunci i-a venit o idee. L-a chemat pe jucăuşul Cupidon, copilul divin care bătea mingea pe maidanele cerului şi i-a spus, în timp ce  îşi scotea din inimă jumătatea de curcubeu, cea pusă la păstrare.
            - Uite, vezi jumătatea asta de cerc? Cum crezi că aş putea să-l pun în slujba iubirii, contra întunericului din om?
   
         Micul Cupidon  a fost din cale-afară de fericit că Marele Pictor îl luase şi pe el în seamă şi-i dăduse şi lui, în sfârşit, o jucărie serioasă. Vesel că are o treabă importantă de făcut pentru destinul omului, a luat curcubeul şi i-a încordat arcul în direcţia lui. Atunci, culorile s-au amestecat într-un vârtej de lumină şi au redevenir rază de soare. Cu ea, micul Cupidon a săgetat inima omului. Şi săgeata de rază de soare a redevenit curcubeu, în inima lui.
   
         El a simţit mai întâi o arsură în piept, apoi un val fierbinte i-a inundat trupul. Şi pentru prima oară curcubeul a vorbit omului. I-a spus că undeva, departe, la celălalt capăt al lumii îl aşteaptă cineva. Atunci a văzut pentru prima oară femeia tristă. A văzut-o cu ochii iubirii, deşi ea era departe, tocmai la celălalt capăt al pământului, acolo unde Marele pictor începuse să ţeasă, din cioburi de culori, curcubeul.
   
         Femeia tristă privise buimacă cum sub ochii ei apăreau culori care se schimbau mereu şi care treceau una într-alta, ca într-o îmbrăţişare totală, cea care duce la dizolvarea lucrurilor unele în altele.
   
         - Ce frumos e! – şi-a zis ea – Oare la ce o fi servind minunea asta apărută brusc din griul cerului?
   
         Omul şi-a privit adâncurile şi a văzut iubirea colorându-i sufletul şi singurătatea.
   
         - Ce frumos e sufletul meu acuma, inundat de iubire! Şi ce sunete cereşti ţes culorile în mine!...
   
         Şi omul şi-a luat fluierul şi a început să cânte iubirea sublimată în nostalgice melodii în care se tânguia dorul. Atunci s-a hotărât să plece în căutarea femeii. A pornit să străbată pământul pe urmele curcubeului şi a ajuns în acea pădure în care locuia femeia tristă . Când a văzut-o mică şi zgribulită, cu ochii în cer, l-a cuprins un val de duioşie. Dar şi de tristeţe: „Acum, că am văzut ce dulce e iubirea şi la ce e ea bună, e şi mai rău. Mi-e frică să încep să gust din ea, de teamă să nu se termine.” Şi omul tot nemulţumit a rămas, bombănind în întunericul din el...
   
         Atunci Cupidon a săgetat femeia tristă. Şi acolo unde arcul din rază de soare se sfârşea în om, începea în femeie, desenând un cerc multicolor, strălucitor şi cald, care unea fiinţele pământene prin Marea Forţă a iubirii.
   
         Şi cercul de foc se mai rostogoleşte şi astăzi, când prin oameni, când prin cer.  


Inger gonit

               Dora era o fetiţă ciudată, venită dintr-o constelaţie modernă care se numeşte Fornax Chemica [1], situată în apropierea polului Sud galactic, într-un meandru al fluviului Eridan [2].
  
         Mama ei îi inoculase sentimentul religios încă din prima copilărie. Efectele le urmărea în fiecare dimineaţă a anotimpurilor calde, aşezată pe o treptă a scării de piatră din spatele casei. Era locul ideal ca să stea în plin soare şi să mediteze, aşa în felul ei. Implinea un fel de ritual, cu convingere şi curiozitate, la fiecare început de zi care avea miros de flori de cireş, apoi miros de cireşe coapte, de vişine şi în sfârşit, miros de gutui. Cînd venea anotimpul ploilor culegea cu grijă frunze uscate şi le punea între coperţi ştiind că vor învia la primăvară. Când primii fulgi scoteau săniuţa de lemn din pod uita să mediteze, de prea multă joacă. Dar venea Sfântul Niculaie şi apoi sfântul Crăciun care îi dădeau recompensa credinţei de peste an. Cât erau de săraci părinţii, tot găseau ei un măr, o nucă sau vreo portocală să pună în micul pantof lustruit în ajun şi aşezat cu pioşenie la fereastră.
  
         Şi iarăşi se întorcea primăvara. Işi lua scăunelul, pe care îl punea în fiecare an cu o treaptă mai sus şi privea cerul albastru în aştepatrea îngerilor. I se spusese că există şi că veneu din cer. Dacă era adevărat trebuia să-i fi văzut, nu? Şi îi vedea. Ii apăreau ca nişte mici cercuri concentrice şi luminoase, nu mai mari decât o băncuţă [3], care se mişcau lent prin aer, plutind prin faţa ochilor ei.


  
         Cu toate că văzuse  prin cărţile cu poveşti îngerii desenaţi ca nişte copii blonzi şi bucălaţi, îmbrăcaţi cu lungi vestminte albe şi purtând splendide aripioare de puf, ea niciodată n-a zărit pe cer asemenea arătări. Tot ce vedea erau mici cerculeţe transparente, ca un fel de atomi văzuţi la un microscop superperformant. Era convinsă că îngerii adevăraţi aşa erau şi îşi spunea că cei care pictaseră pereţii bisericilor şi bucăţi de icoane, sau foi de carte, nu avuseseră norocul să vadă sfintele creaturi. Atunci, din lipsă de imaginaţie, îi pictaseră ca pe un fel de oameni-păsări.
  
         N-a spus nimic, nimănui dsepre ceea ce făcea ea în fiecare dimineaţă aşezată pe micul scăunel, în plin soare, până când într-o zi mama a întreabat-o:
  
         -  Dora, ce faci tu acolo, aşa de visătoare, pe scăunel?
  
         -  Ce să fac şi eu?... Mă uit la îngeri.
  
         -  Şi cum arată îngerii ăştia?
  
         Şi i-a descris mamei ce văzuse în cer. Dar ea a râs şi Dora a simţit cu amărăciune că nu credea o iotă din tot ce-i spusese. Poate că atunci a  început să aibă şi ea oarecare îndoieli despre  îngeri. Tocmai de-aceea a îndrăznit să facă acel lucru teribil, acel lucru care era de fapt o crimă.
  
         Tot mama îi spusese că toţi oamenii, fără nici o excepţie, poartă de la naştere pe fiecare umăr un înger invizibil. Pe umărul stâng stătea îngerul rău, care te îndeamnă la prostii şi care vroia să te ia pentru întregirea regatului lui Satan. Pe celălalt umăr veghea în pace îngerul bun, trimis de Dumnezeu.
  
         Ca să se convingă că cei doi îngeri existau cu adevărat pe umerii ei, - fiindcă nu-i simţea defel,  fie că erau prea uşori, fie că nu erau deloc – i-a venit într-o zi ideea să facă o experienţă. Avea pe atunci 4 ani.
  
         Intr-o dimineaţă de vară cu cer gri, lua micul dejun în bucătărie. Era singură la masă şi problema cercângerilor nu-i dădea pace: dacă ei existau şi dacă ea ar fi ucis îngerul bun, rezultatul l-ar fi avut imediat: ar fi devenit o fetiţă rea, posedată de diavol. Experienţa inversă, adică  să-l ucidă pe cel rău, n-ar fi fost concludentă, fiindcă cei din jur spuneau că e un copil cuminte şi toţi o iubeau. Trecerea din bun în mai bun n-ar fi perceput-o şi experienţa ar fi fost ratată.
                Cine o călăuzea într-o astfel de aventură alchimică? Poate că o fărâmă din Zosimo de Panopolis[4] lucra atunci în ea, folosind-o ca pe un nou şi curat athanor
[5], la desăvârşirea operei lui începută cu secole în urmă şi pe care nu o terminase încă. Poate că el era cel care o întreba acolo în bucătărie: „Ei, ce facem cu îngerii? Cum să dovedim noi că există?” Acel Zosimo, frate al ei trezit peste ani din arhetip vroia să mai încerce încă odată să dea răspuns eternei întrebări: „Există sau nu există?”.
  
         Plină de calm şi pătrunsă inconstient de măreţia acelei clipe, importantă atât poate pentru propriul ei destin, cât mai ales pentru cel al sufletelor care încă îşi mai puneau întrebări de dincolo de moarte, a luat cuţitul plin de dulceaţă de pe masă şi l-a infipt în îngerul ei bun. După care a aşteptat, palidă, pe scaun să vadă ce se întâmplă. N-a auzit nici un vaet, nici un strigăt. „Ingerii nu suferă, ei nu au carne, ca noi” parcă îi spusese mama. Atunci cum avea să ştie dacă el murise?
  
         Cu timpul avea să afle. Pentru orice experienţă trebuie răbdare. Atunci a aflat asta, întâia dată. Rezultatele s-au arătat nu după mult timp şi erau clare. Se simţea pe zi ce trecea împinsă să mintă, să înjure, ba chiar a muşcat-o de mână pe sora ei, până la sânge. Refuza să mănânce iar diavolul crescuse în ea şi o invada cu tristeţi profunde, de-a dreptul insuportabile, tăindu-i cheful de joacă şi atrăgând-o zilnic într-un ungher întunecat din podul casei. Acolo, pe un scăunel plin de pânze de păianjen se legăna ore întregi, înainte şi înapoi, cu mintea golită şi cu inima seacă, cântându-şi aceeaşi melodie care îi înnoda zilnic gândurile într-un şarpe vineţiu care pornea cu ea odată spre fundul mării. Nimeni nu mai ţinea în balanţă binele şi răul. Din fetiţa veselă care fusese, nu rămăsese decât o fantomă palidă şi sumbră, obsedată de o crimă pe care nu era sigură că a comis-o. Refuza conştient orice lucru care altă dată i-ar fi făcut plăcere, pentru simplul motiv că nu îl mai merita, din moment ce devenise o nouă fiică a lui Satan.
  
         Era într-o după amiază de toamnă. Probabil septembrie, fiindcă soarele arunca prin ochiurile perdelei, pe patul ei, o lumină caldă şi veselă, specifică toamnei cu vara încă coaptă pe umeri. Frunzele viţei sălbatece se roşiseră deja în fereastra sufrageriei şi au tremurat uşor când mama ei a intrat în salon cu un platou cu cremă de zahăr ars. Era dulcele preferat al Dorei, dar nu se putea atinge de cremă. Avea un nod imens în gât şi lacrimi pe care cu greu le mai adăpostea ascunzându-le sub pleoape. Atinsese limita. Puţin îi păsa dacă îngerii existau. Vroia să–şi deşerte sufletul şi să poată mânca măcar câteva linguriţe de cremă. N-avea încotro, sosise clipa adevărului şi trebuia să se spovedească chiar atunci, pe loc.
  
         Işi găsea cu greu cuvintele când a chemat-o pe mama, lângă ea pe divan. I-a spus că avea un mare secret... „Ei, care e secretul?” – o îndemna mama. Dar gura nu vroia să se deschidă. „Ai făcut ceva rău?”  Incerca să o tragă de limbă: că a furat? că a minţit? că a vorbit urât? muşcăturile? „Nu. E ceva mult mai rău: mi-am omorât îngerul bun. Aveam nevoie să ştiu dacă biluţele pe care le vedeam erau îngeri. Tu eşti de vină! Mi-ai spus că-s prostii. Eu credeam că sunt îngeri. Cum puteam să ştiu altfel decât aşa? Acum am aflat că există, dar  eu sunt acum fiica lui Satan şi niciodată n-am să mai văd îngerii buni”.
  
         E întotdeauna tristă experienţa cunoaşterii de sine, mai ales când eşti copil. A cunoscut atunci pentru prima oară puterea de a face rău şi frica de ea însăşi.
  
         Mama a culcat-o pe spate şi venind deasupra ei, i-a spus:
  
         - E rău ce-ai făcut tu, cum ţi-o fi dat prin minte aşa ceva? Să nu mai pui niciodată mâna pe cuţit, cât oi trăi! Ingerii nu mor, dar al tău a plecat. S-a speriat şi a zburat la alt copil. Dar dacă ai să te faci fetiţă cuminte şi ai să mănânci la masă şi n-ai s-o mai muşti pe sora ta, dacă ai să-l rogi, el o să se întoarcă. Ai rabdare şi-ai să vezi. Si acum hai şi mănâncă nişte cremă!”
  
         Din acea după amiază a rămas cu un tic: îşi apleca tot mai des capul spre umărul drept, ca să-şi mângâie  îngerul bun şi să se asigure că s-a întors... şi că n-a mai plecat.
  
         Timpul trece repede. Dora nu ştia exact când schimbase pentru totdeauna fetiţa de ieri din bucătărie, cu femeia de azi din bucătărie. Şi mai ales nu ştia dacă duhul bun s-a întors la ea. Dar întrebări veşnic fără răspuns o asaltaseră pe lungul drum al vieţii : „Dacă îngerii îşi schimbaseră atunci locul între ei ca să râda de mine? Dacă eu atunci omorâsem îngerul rău, iar toate manifestările acelea ciudate nu fuseseră decât efectul remuşcărilor? Care dintre ei s-a întors la mine, în urma rugăminţilor, cel bun sau cel rău? Cum e cu umărul stâng şi cu cel drept, cum rămâne cu acea întrebare tăioasă: ce e binele şi ce e răul? Ce-i voi spune prietenului meu Zosimo de Panopolis la Marea Intâlnire? Voi ridica neputincioasă din umeri mărturisindu-i că nici eu n-am fost în stare să aflu? Mi-ar mai trebui câteva experienţe în vechiul meu athanor... Dar nu ştiu dacă el mai rezistă flăcărilor...”
  
         Ingerii au obosit şi ei lângă Dora de atâtea căutari zadarnice, care le-au ros aripile şi  i-au făcut asemenea unul cu celălalt, că nici ei nu mai ştiu să se distingă între ei. Ochiul sufletului ei îi vede ca pe unul singur, un fel de umbră gri, care cu o aripă o trage spre infern, iar cu cealaltă spre Paradis. Umbră nedecisă, cu aripi pestriţe, crescute spre interior, ca să nu poată zbura decât în vis. Ingerul gonit nu se mai întoarce alb, ci pestriţ...
  
         Acele mici cercuri concentrice,- îngerii copilăriei - erau poate doar nişte celule ale universului, prin care el respira şi prin care respira şi ea cu el... A vrut cu tot dinadinsul să le dea un nume şi o formă dar între timp, pietrificându-se în experienţa cunoaşterii de sine, a uitat să respire... 
  
         A greşit? Greu de ştiut... Totul depinde de locul din univers unde va poposi culoarea ei încă nedefinită.  


[1] Constelaţia Fornax Chemica (Cuptorul chimic) este o galaxie satelit a galaxiei noastre; e formată din stele pitice (n.a.)

[2] Legenda spune că în acest fluviu a căzut Phaeton fiul lui Helios (zeu al Soarelui), când a scăpat frâul cailor înhămaţi la căruţa tatălui său; fluviul a dat numele constelaţiei Eridanus (mitol.) (n.a.)

[3] Monedă veche cu diametrul de aproximativ 1 cm (n.a.)

[4] alchimist grec din sec. III, cel care a încercat pentru prima oară transmutarea metalelor ordinare în aur (n.a.)

[5] Athanor = cuptor alchimic în care se încerca tranmutarea plumbului şi cuprului în aur sau descoperirea pietrei filozofale (n.a.)


Ultima picătură

          Dora a terminat şcoala. Chiar astăzi a stors ultima picătură de linişte, de calm, de om fără griji. Toată ziua a alergat de colo până colo, când sus când jos, ca să mai prindă încă odată în ochi totul acesta în care se mişca, râdea, învăţa să judece, uneori plângea, dar nu ştia că e şi-al ei. Astăzi de-abia când clopoţelul a anunţat-o că sună pentru ultima oară, a aflat că trebuia să plece în lume, ca Fătul-cel-Frumos să-şi caute norocul, că trebuia să lase ce-i era drag, să-şi lase colţul de bancă singur şi paşii de pe coridor alergând doar prin amintiri. Stătea cu mâna pe clanţa uşii fără să-şi decidă vreo mişcare. Timpul însă i-a spus că n-are vreme să zăbovească pentru capriciile unui sentimental. Cineva i-a smuls cu brutalitate lanţurile cu care se legase straşnic 12 ani şi a suflat peste ea ploaia neclară a prezentului... Ploua cu firişoare invizibile de nisip, care îi intrau în ochi şi o făceau să plângă.
  
     La rugamintea profesorului de română promisese să scrie câteva rânduri despre anii de liceu pentru Revista Şcolii. Tocmai se încheiase serbarea de sfârşit de an şi de ani...  Se cântase Gaudeamus igitur cu acompaniament de lacrimi. In drum spre casă, smângăli ceva la repezeală, în memorie : „De ce mi-e totuşi greu să pun cap la cap toate senzaţiile şi emoţiile trăite ca elev? De ce nu pot totuşi să le zmulg de la locul lor şi să le arăt şi altcuiva?” Judecând mai limpede şi-a răspuns: „Ceea ce simţim cu adevarat rămâne închis veşnic în noi; devenim egoişti când este vorba de amintiri dragi. Aşadar tot ce-aş vrea să închin în semn de omagiu anilor de şcoală, e prea puţin pentru a îmbrăca perfect imaginea adevărului.”
  
     Decum a ajuns la ea în dormitor, fără să mănânce sau să-şi dea jos uniforma, Dora s-a apucat să scrie. A început cu „De ce mi-e totuşi greu...” şi a aşternut pe hârtie tot ceea ce-i trecuse prin cap cu câteva minute în urmă:

                „...Profesorii... I-am bănuit întotdeauna cu o treaptă mai sus de valoarea umană, pentru că prin ei ascultam ştiinţa dăruită cu omenie, ce curgea în propriul meu athanor. Erau adevăraţi vrăjitori care îţi captau atenţia cu pricepere pentru ca apoi să jongleze cu ea până erau convinşi că ai apucat şi tu acelaşi drum spre înţelegere şi cunoaştere. Şi totuşi, să fim sinceri, de câte ori nu i-am condamnat tacit pentru zelul şi sârguinţa lor care, la proporţiile conştiinţei noastre necoapte, se numea severitate...
        Imi aduc aminte... eram în clasa a IX-a, la o oră de geografie. Profesor era domnul Răsucitu. Când venea ora lui se crea inerent panică. Dar ce spun? Era uraganul însuşi care se anunţa prin caietele cu notiţe care zburau de la cei „tari” la cei – hai să nu le spunem leneşi ci visători. Agitaţie mare, frica ne mărea pulsul şi ambitusul vocii care urca până la nivel de urlet. Intr-un cuvânt, când intra profesorul, în clasă era scandal aşezat simetric în bănci. Brusc fiecare îşi înghiţea fraza neterminată şi toţi săream în picioare, să dăm onorul. Din pieptul unui omuleţ şuiera un glas puternic şi răguşit, care prin ciocnire cu zgomotul infernal din clasă, făcea explozie. Era nenorocire! Se aşeza la catalog şi începea să scoată la hartă. Din bancă urmăream hipnotizaţi şi fără suflare, un băţ tremurând pe hartă, nesigur... parcă Timişoara era pe-aici, ba nu, pe-aici. Nimic nu mai era la locul lui. Munţii se aplatizau, culorile se certau între ele: ba nu, eu sunt Carpaţii! Şi eu Dunărea, nu vezi? Cum o să fiu Bărăganul?! Ceaţa şi fumul emoţiei înecau orice brumă de ştiinţă. Şi totuşi... ce amintiri frumoase lasă clipele acestea, pentru care atunci am fi dat orice să treacă mai repede şi acum am face şi imposibilul ca să le aducem înapoi... Este un privileagiu al emoţiilor de a fi amărui atunci când le trăim, dulci, acum când le-am trăit...
        Prima zi de şcoală... Secvenţe de documentar pentru simplii spectatori, o adevărată viaţă, pentru noi, artiştii. Haine noi, pantofi lustruiţi, ciorapi albi, părul în codiţe, panglicuţă albă pe cap (între noi fie spus, stătea de cele mai multe ori prin buzunare)  şi bretonul bine ascuns, ca nu cumva să apară doamna Grigoriu, profesoara de matematică, căreia îi plăceau frunţile mari, libere şi fără zulufi – garanţii de inteligenţă!... Cam aşa arătam ca elevă, privită de la un metru. Oglinda cu care mă sfătuiam înainte să plec spre şcoală îmi întorcea, sinceră, această imagine. Decum intram însă pe poarta şcolii, dacă cineva era curios să mă privească mai de aproape, vedea că aveam „le coeur un
peu serré. Bucuria revederii o măsuram în intensitatea emoţiei. Dar cum să-ţi aminteşti de tine între atâtea voci? Trebuia să-mi deretic de urgenţă prin gânduri pentru a putea primi ploaia de cuvinte care-mi şuierau pe la urechi.
        O uşă albă pe care unul dintre noi o deschidea precipitat şi mândru că poate striga: primul! Alergam la băncile pline cu cărţi, bucurându-ne inconştient de mirosul de cerneală proaspătă de tipar şi de mirosul de curăţenie din clasă. Degetele alergau nervoase pe coperţi, dornice să prindă ele primele misterul literelor. Ochii săreau în ajutor şi... peste o clipă citeam o poezie de Blaga. N-apucam să sfârşesc şi ochii se mutau la păsările colorate din cartea de biologie. Nervoasă fără motiv, închideam cărţile, le aranjam de la cea mai mare la cea mai mică, îmi roteam o clipă ochii prin jur - „Tu ce mai faci, Ica? Dar tu, Anca, ce-ai făcut în vacanţă? Ce frumos te-ai bronzat, Dane! Lasă-mi cozile-n pace, Adriane!”... Mă regăseam citind un titlu din cartea de istorie, privind fără să văd totuşi, hărţi, cifre, litere... Agitaţie din prima zi de şcoală... Mă trimeteai când la fereastră, când pe culoar şi toate acestea pentru a putea reveni în banca mea, ca să aştept... In sfârşit, a sosit. Intotdeauna o voce puternică domina un murmur, la fel de puternic, dar supus. Tabla se umplea, caietele gemeau de mulţumire când se vedeau îmbrăcate în atâta ştiinţă... Şi totuşi... mă mai plictiseam din când în când şi scuturam discret ceasul, să mă ducă mai repede acasă. Uşa clasei se închidea în urma dumnea-lui sau a dumnea-ei şi liniştea lua foc. Recreaţia se anunţa ciripind veselă din clopoţel şi mă trezesc alergând spre casă.

                                                                                                                                                                           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

        Prima zi de şcoală nu e totuşi unică; de 12 ori aveam bucuria de a-i gusta cu savoare ineditul. Dar ultima zi din viaţa de elev este cu adevărat unică, prin duritatea cu care te împinge de pe locul tău şi te zmulge din mijlocul unor fiinţe care ţi-au fost şi dascăli, şi prieteni şi alături de care ai început să pătrunzi taina unui cuvânt simplu, dar de cele mai multe ori indescifrabil: om.
        Ultima zi de şcoală... E o zi de care-mi amintesc cu nostalgie. Deja primele cute pe frunte... Tristeţe? Da. Mă simţeam ca un condamnat, care ştia că peste două ceasuri avea să părăsească o lume în care s-a bucurat, s-a întristat, dar de care se ataşase pentru că era şi-a lui. Condamnatul îşi grăbea amintirile prin faţa ochilor minţii, pentru a alege pe cele mai frumos colorate, pe cele mai adânci... Pe cele care vor dura peste timp şi peste toate încercarile vieţii.
        Gaudeamus igitur... cântat cu capul în piept.” Şi tu plângi, Mihaela? Nu credeam că şi tu, Eddy... O să-ţi mai aminteşti Bujorelule, vreodată de ceaiurile de la Anca şi de Sweet child in time? ” Flori, zâmbete care înveleau chipuri întristate, frânturi de fraze pe care nu le mai puteam înţelege. Trenul mă luase deja... Zgomotul gării tumultoase care îneacă armoniile... Strângeri puternice de mâini, rămas bun...
        N-am vrut un final trist la amintirea a ceea ce a fost nucleul adolescenţei. Dacă mă gândesc bine totul a rămas la fel: profesorii la catedră, băncile pline de suflare, şcoala care-şi ţine strâns la piept stupii cu albine cititoare. A trecut timpul? Da? Ce-mi pasă mie? Am îndrăzneala să contrazic un principiu al fizicii: timpul nu poate fi ireversibil atunci când avem amintirile; ele sapă în conştiinţă treptele pe care vom putea parcurge traseul lui în sens invers, aşezat comod în trecut. Veţi descoperi adevărul acesta de îndată ce vă veţi simţi alungaţi cu bândeţe de zidurile calde ale şcolii, aşa cum o mamă îşi alungă puii din cuib când au crescut de-ajuns: „Zburaţi! Alergaţi spre griji, mergeţi să vă împliniţi destinul!”
        Aşadar astăzi am stors ultima picătură de linişte, lăsând liber fluviul de amintiri să-mi irige sufletul. Când storc ultima picătură caut să nu mă întristez, căci ştiu că se naşte un fluviu. Totuşi, regret ultima picătură...
        Dora îşi sterse repede ochii, ca nu cumva să o surprindă mama ei care tocmai urca scările, strigând. „Vrei nişte cremă de zahăr ars?” Zahărul i se păru ceva mai amărui decât în copilărie. Dar nu zahărul se schimbase...  
 


           

Ange chassé

Dora était une fillette étrange, venue d’une constellation moderne, Fornax Chemica située prčs du pole sud galactique, dans un méandre du fleuve Eridan. Sa mčre lui avait inculqué le sentiment religieux dčs sa premičre enfance. Assise sur une marche du petit escalier en pierre derričre la maison, elle suivait tous les matins les effets de cet enseignement; elle méditait ŕ sa façon et c'était son jeu préféré. Sans se rendre compte, elle accomplissait un vrai rituel, avec conviction et curiosité, chaque jour qui sentait les fleurs de cerises, et puis les cerises műres, les griottes et enfin, les coings. Quand la saison des pluies était lŕ, elle ramassait soigneusement les feuilles mortes et les déposait une par une entre les couvertures d’un livre: "...elles ressusciteront au printemps! Le papier les tient au chaud" - disait-elle.
              Quand les premiers flocons de neige la poussaient ŕ faire sortir sa luge du grenier, elle oubliait de méditer: "y’a d'la neige dehors, ah, je ne sais plus oů donner la tęte!". Saint Nicolas et le Pčre Noël la récompensaient pour sa foi  tout au long de l’année. Ses parents étaient des gens pauvres. Pourtant ils trouvaient toujours une petite pomme, une noix ou une mandarine ŕ mettre dans le petit soulier bien lustré  la veille, qu’elle avait posé pieusement ŕ la fenętre, dans l’attente de la venue des saints.
                Au retour du printemps, elle prenait son petit tabouret, qu'elle posait chaque année d’une marche plus haut, et regardait le ciel bleu dans l’attente des anges. On lui avait dit qu’ils existaient vraiment et qu’ils venaient du ciel. Si c’était vrai, elle aurait dű les voir, non ? Et bien sűr, elle les voyait. Ils lui apparaissaient comme des petits cercles concentriques et lumineux, pas plus grands qu’une bulle de savon, qui flottaient dans l’air devant ses yeux. Bien qu’elle eűt vu dans des livres des anges dessinés comme des enfants blonds et rondelets, habillés de longs vętements blancs, qui portaient des splendides ailes d'aigrette du pissenlit, elle n'avait jamais eu de telles visions. Tout ce qu’elle voyait c’étaient ces petits cercles transparents, une sorte d’atomes vus ŕ travers un microscope super performant. Elle était convaincue que les vrais anges étaient ainsi et se disait que les gens qui avaient peint les murs des églises et des morceaux  d’icônes et des feuilles de livres, n'avaient pas eu la chance de rencontrer les saintes créatures. Alors, par manque d'inspiration ils les avaient peintes comme une sorte d'hommes– oiseaux. Elle n’a dit ŕ personne la moindre des choses de ses aventures matinales sur le petit tabouret, en plein soleil. Jusqu’au jour oů sa mčre lui posa cette question :
            - Dora, que fais-tu lŕ, aussi ręveuse sur ta chaise ?
            - Qu’est-ce que je fais ? Mmm... Je regarde les anges. Voilŕ!
            -  Et comment sont-ils, tes anges ?
            Elle lui raconta tout ce qu’elle voyait dans le ciel. Sa mčre se mit ŕ rire et Dora a senti amčrement qu’elle ne croyait pas un iota de toute son histoire. C’est peut-ętre ŕ ce moment-lŕ qu’elle aussi a commencé ŕ en avoir des doutes. C’est pourquoi elle osa faire une chose terrible, cette chose qui était un crime, le plus odieux de tous les crimes qu’on puisse commettre.
            On lui avait dit – toujours sa mčre – que tous les gens, sans exception, portaient, depuis leur naissance, un ange invisible sur chaque épaule. L’épaule gauche était gardée par le mauvais ange, l’ange noir, celui qui te poussait ŕ  faire des bętises et qui voulait t’emporter dans le royaume de Satan. Sur l’autre épaule veillait paisible l’ange bon, l’ange blanc envoyé par Dieu.
            Elle voulait ŕ tout prix se convaincre que les deux anges existaient vraiment sur ses épaules. Elle ne sentait rien. "Soit ils sont trop légers, soit ils ne le sont pas du tout" - se disait-elle. Un jour, une drôle d’idée lui vint ŕ l’esprit : faire une expérience. Elle avait alors quatre ans.
            Un matin d’été au ciel gris, elle prenait son petit déjeuner dans la cuisine. Elle était seule ŕ la table et le problčme des cercles-anges la torturait comme toujours : s’ils existaient et si elle avait tué le bon ange, elle aurait eu vite le résultat; elle serait devenue une petite fille méchante, possédée par le diable. L’expérience inverse, c’est ŕ dire, tuer le mauvais ange, n’aurait pas été concluante, car tout le monde disait qu’elle était une enfant sage et tout le monde l’aimait. Le passage du bon en meilleur était dur ŕ saisir et l’expérience aurait été ratée.
            Qui était derričre ce scénario, dans une pareille aventure alchimique ? Peut ętre une bribe de Zosime de Panopolis travaillait alors en elle. En la prenant pour un nouveau et immaculé athanor, il oeuvrait probablement ŕ l’achčvement de son śuvre au rouge, commencée voici des sičcles. C’était lui, peut-ętre, qui lui a posé la question, lŕ, dans la cuisine : « Eh ! Qu’est-ce qu’on fait avec les anges ? Comment pourrions-nous prouver qu’ils existent ? » Ce Zosime, son frčre réveillé de l’archétype aprčs tant d’années, voulait-il faire encore un essai pour répondre ŕ l’éternelle question « Est-ce qu’Il existe ou Il n’existe pas ? »
            Pleine de calme et persuadée inconsciemment de la grandeur de cet instant-lŕ, important pour son propre destin, mais surtout pour celui des âmes qui se posaient encore des questions au-delŕ de la mort, elle prit le couteau sali de confiture et l’enfonça dans le corps invisible de son ange blanc. Aprčs quoi elle a attendu, pâle sur sa chaise, voir ce qu’il était en train de se passer. Pourtant, elle n’a rien entendu ; aucun gémissement, aucun cri. « Les anges ne souffrent pas, ils n’ont pas de chair, comme nous » lui avait dit souvent sa mčre. Alors, comment pouvait-elle savoir s’il était mort ?
            Petit ŕ petit, elle eut finalement la réponse. Pour toute expérience il faut de la patience. C’était alors qu’elle l’a appris pour la premičre fois. Les résultats n’ont pas tardé ŕ se montrer ; ils étaient clairs et terribles. Au fil des jours elle se sentait poussée ŕ mentir, ŕ injurier ; elle a męme mordu la main de sa sśur, jusqu’au sang. Elle refusait la nourriture. Le Diable avait grandi en elle et l’envahissait avec des tristesses profondes, insupportables, en lui coupant l’envie de jouer. Il l’attirait journellement dans un recoin obscur du grenier, sur une petite chaise enveloppée dans des toiles d’araignée. Lŕ, elle se balançait des heures et des heures, en avant et en arričre, l’esprit vide, le cśur sec, en chantant toujours la męme mélodie, qui lui nouait les pensées dans un serpent violâtre qui partait avec elle vers le fond de l'océan. Personne ne tenait plus en balance le Bien et le Mal. De la fillette joyeuse qu’elle avait été, il ne restait qu’un fantôme pâle et sombre, obsédée par un crime dont elle n’était pas sűre de l'avoir commis. Elle refusait consciemment toute chose qui autre fois lui aurait fait plaisir, pour le simple motif qu’elle ne le méritait plus, du moment oů elle était devenue une nouvelle fille de Satan.
            C’était un aprčs-midi d’automne. Probablement septembre, car le soleil jetait parmi les mailles du rideau, sur son lit, une lumičre chaude et gaie, spécifique au premier mois de cette saison, portant l’été műr encore sur ses épaules. Les feuilles de vigne avaient déjŕ rougi dans la fenętre du salon et tremblčrent doucement lorsque sa mčre entra dans la pičce, un plateau de crčme brűlée ŕ la main. C'était le dessert préféré de Dora, mais elle n’y pouvait pas toucher. L’immense nśud dans la gorge et des larmes qu’elle cachait ŕ peine sous ses paupičres… Elle avait atteint la limite et au bout du compte, s’en foutait si les anges existaient ou non. Vider son sac pour pouvoir manger quelques petites cuillčres de crčme, voilŕ son défi. Il n’y avait pas d’autres choix, l’instant de la vérité était lŕ et attendait sa confession.
            Comme les mots boitaient dans sa bouche quand elle a appelé sa mčre, tout prčs, sur le divan… « J’ai… j’ai un grand… grand secret…. ». Silence. « Eh ! Quel est le secret ? » - l’incitait sa mčre. Mais la bouche ne voulait pas s’ouvrir. « T'as fais quelque chose de mal ? »  Sa mčre essayait de la tirer par la langue : t'as menti ? T’as volé ? T’as été vilaine ? Les morsures ? « Non. C’est encore pire : j’ai tué mon ange gardien ; le bon ! J’avais tellement besoin de savoir si les petites billes que je voyais dans l’air étaient des anges! C’est de ta faute ! Tu m’as dit que c’étaient des bętises. Je croyais que c’étaient des anges. Comment aurais-je pu le savoir autrement ? Maintenant je sais qu’ils existent, mais ŕ quoi bon ? Je suis maintenant la fille de Satan et je ne reverrai jamais les anges de Dieu. »
            Que c'est difficile de se connaître et dire de soi-męme "je suis méchante", surtout quand on n’est qu’un enfant. Elle a connu alors pour la premičre fois le pouvoir de faire mal et la peur de soi-męme.
            Sa mčre l’a couchée sur le dos et les yeux dans ses yeux, elle lui a parlé :
          - C’est trčs mal ce que tu as fait. Comment as-tu pu penser ŕ une chose pareille ? Tu ne toucheras plus jamais le couteau, tu m’entends ? Les anges ne meurent pas, mais le tien est parti. Il s’est effrayé et s’est envolé chez un autre enfant, qui ne mord pas... Mais, en fin... si tu deviens comme avant, une fillette sage et si tu manges comme avant, et si tu ne mords plus jamais ta sśur, si tu l’implore, si tu lui demande pardon, il revient. Un peu de patience et tu verras. Et maintenant, viens et mange un peu de crčme ! 
            Le temps passe vite. La petite fille d’hier assise dans la cuisine est la femme d’aujourd’hui debout dans la cuisine. Elle ne sait pas exactement quand elle a changé pour toujours de rôle. Et surtout elle ne sait pas si l’ange blanc est de retour sur son épaule droite.
           Des questions toujours sans réponses l’avaient prise d’assaut sur le long chemin de la vie : « Et si les anges avaient changé de place ce jour-lŕ, pour rire de moi ? J’aurais pu tuer l’ange noir et toutes ces manifestations étranges n’auraient été que l’effet des remords. Un crime est un crime, męme si l’on commet au nom du Bien. Lequel des deux a été de retour, suite ŕ mes pričres, le bon ou le mauvais ?  Comment ça se passe avec l’épaule droite et l’épaule gauche, que sera-t-il de la question tranchante : qu’est-ce que le Bien et qu’est-ce que le Mal ? Que vais-je dire ŕ mon ami, Zosime de Panopolis lors de la Grande Rencontre ? Je vais hausser les épaules, impuissante, pour lui avouer que moi aussi j’ai échoué dans la grande aventure de la connaissance ? Il me faudrait encore quelques expériences dans mon vieil athanor… Mais je ne sais pas s’il pouvait encore résister aux flammes. »
           Les anges se sont lassés eux aussi ŕ côté de Dora, sous le fardeau de toutes ces quętes vaines, qui avaient rongé leurs ailes, en les rendant pareils l’un ŕ l’autre; eux męme n'étaient plus capables d’en faire la distinction. L’śil de son âme les voyait comme un seul ange, une sorte d’ombre grise qui, avec une aile la tirait vers l’Enfer et avec l’autre, vers le Paradis. Ombre indécise, aux ailes bigarrées, poussées vers l’intérieur, pour qu’elle ne puisse voler que dans son ręve. L’ange chassé ne revient plus jamais blanc, mais tacheté…
            Ces petits cercles concentriques – les anges de l’enfance – étaient peut-ętre seulement des cellules de l’univers, par lesquelles Il respirait et par lesquelles elle respirait aussi avec Lui. Elle a voulu ŕ tout prix leur donner un nom, une forme et un sens, mais entre-temps, se pétrifiant dans l’expérience de l’auto connaissance, elle a oublié de respirer…

                                                                                                

   

 

Antonia Iliescu - Private site - Created by Antonia Iliescu - Belgium